Cântare martirilor Intifadei de Fadwa Tuqan

[gabriel cristea]

                           I

 

Își desenară drumul către viață.

Și îl pavară cu coral, cu sânge tineresc de nuanța cornalinei;

Și ridicară inimi - jăratec, foc și pietre - ținându-le-n căușul palmei. 

 

Uciseră cu ele  balaurul din drum.

- E timpul afirmării! Puternice să fiți, voi inimi!

Și vocea lor a răsunat

peste timpanul lumii și s-a extins în fiecare colț.

E timpul afirmării!

Erau puternici, muriră în picioare,

strălucitori ca stelele ce luminează drumul, tot sărutând pe buze viața. 

 

                          II

 

Îi atacase moartea, spălându-și coasa-n ei. 

Și-n chipul morții răsăriră

mai puri și mai frumoși decât pădurea de palmieri,

mai  unduioși decât câmpiile de grâu,

mai limpezi decât strălucirea dimineții,

Mai puri și mai frumoși decât copacii pe care ploile-i alintă-n sân de zori. 

S-au ridicat... au asaltat... s-au repezit

pe câmpul de bătaie, precum un snop de foc.

Și luară foc... se-aprinseră... și  străluceau

în mijlocul cărării - apoi au dispărut… 

 

                           III

 

E visul vostru, ca-n depărtări să străluciți

îmbrățișând un viitor ferice!

Prin ale voastre palme pătrunde învierea Lui.

Și va sosi cu lunga dimineață-nmugurită, 

săltându-se din al ruinelor străfund, 

cu chipul zâmbitor

și cu o stea lucind pe fruntea-i naltă. 

 

                           IV

 

Va continua țărâna să-și alăpteze visul toată viața.

De sânul său nu-l vor putea despride

nici demonii văzduhului, pământului și mării,

și nici mobilizarea hidrei. 

Nu-l va-nțărca oricât de lacom devine 

agresorul;

Nu-l va-nțărca chiar dacă mâna morții,

muiată-n perfidie,

pătează sfârcul țărânei cu fructele-i amare.

 

                          V

 

Priviți-i acolo-n depărtări,

îmbrățișați, cum își îndură moartea,

suind pe înălțimi

și cățărându-se în fața ochilor planetei! 

Pe frânghia din sângele vărsat

se cațăra-vor  mai sus și tot mai sus...

Nu stăpâni-va moartea trădătoare prin inimile lor, 

căci pe cărarea  jertfei vor merge lângă ei

și visele-nvierii, și zorile de mâine. 

Priviți-i prin ochiul Intifadei: sunt șoimi

ce leagă cerul de  patria sfințită și de lut!

 

traducere din spaniolă - g. Cristea

   Fadwa Tuqan (n. 01 la martie 1917, Nablus, Palestina - d. la 12 decembrie 2003, Nablus, Palestina) a fost o poetă palestiniană, cunoscută pentru reprezentările sale de rezistență împotriva ocupației israeliane, în poezia arabă contemporană. Ea mai este numită și „Poeta Palestinei”.

Canto a los mártires de la Intifada

pot Fadwa Tuqan

 

                       I

 

Dibujaron la senda hacia la vida.

La empedraron con coral, con sangre adolescente de roja cornalina.

Alzaron sus corazones -piedras, fuego, ascuas- en las palmas de las

manos.

Apedrearon con ellas a la bestia del camino.

 

-¡Es la hora de afirmarse! ¡Sean fuertes, corazones!

Y retumbó su voz

en los oídos del mundo, penetrando su eco por todos los rincones.

¡Es la hora de afirmarse!

Y fueron fuertes, y de pie murieron,

reluciendo como estrellas,

brillando sobre la senda, besando los labios de la vida.

 

                            II

 

Atacó la muerte, hincando su hoz en ellos.

Y frente al rostro de la muerte se plantaron

más hermosos que bosques de palmeras,

más hermosos que cosechas de trigo,

más hermosos que el fulgor de la mañana,

más hermosos que árboles que la lluvia lava en el seno del alba.

Se pusieron en pie… saltaron… se precipitaron

desplegados por el campo de batalla como gavilla de fuego.

Se incendiaron… alumbraron… brillaron

en medio de la senda, y desaparecieron.

 

                        III

 

¡Sueño suyo, que en la lejanía brillas

abrazando el futuro venturoso!

En tus manos está que su resurrección llegue.

Y llegará con el gran mañana en ciernes,

ascendiendo desde el fondo de la ruina,

con albricias en el rostro

y una estrella brillando en su amplia frente.

 

                           IV

 

Seguirá la tierra amamantando su sueño toda la vida.

No lo apartarán de su ubre ni las movilizaciones del mal,

ni los demonios del aire, de la tierra y del mar.

No lo destetará por duro que el usurpador se vuelva.

No lo destetará aunque la mano de la muerte, empapada en perfidia,

tiña de amarga coliquíntida el copioso 

pezón de la ubre de la tierra.

 

                         V

 

¡Míralos allá en la distancia,

abrazados, para perdurar a la muerte,

ascendiendo a las alturas,

ascendiendo ante los ojos del orbe!

Por las cuerdas de su sangre derramada

van subiendo, subiendo, subiendo…

No se apoderará de sus corazones la traidora muerte,

pues en la senda del sacrificio les acompañan

los sueños del renacer y de la nueva alborada.

¡Míralos en su Intifada: son halcones

que conectan con el cielo la tierra y la patria sagrada!

 

traducción del árabe -  el escritor Luis López Nieves