pășesc peste abis lăsându-mă pradă
vulturilor care îmi tot vizitează rănile
așa scriu despre tine
ca despre un pas peste o prăpastie
ca despre un strigăt urcat la cer
pe o scară de sânge

mai știi îngerul care ne privea
pe furiș din sticla unui vitraliu?
minutele noastre de liniște când tăcerea
era un discurs, îmbrățisarea o iederă?
când voi muri ți-l voi lăsa ție!
să nu poți uita nicicând aerul acela blând
în care visam cândva împreună