noi oamenii...

[Rodica Lupu]

                   

am uitat niarne*

cǎ linia vieții ni se întinde în palmǎ

ca o cale lactee

 

zburǎm pe ea spre paradis

lovind cu aripile în vânturi stârnite de îngeri

alegem doar praful adierilor

inspirâdu-l ca pe un cântec strunit de corzile furtunilor

 

ne îngemǎnǎm molcom cu umbrele ispitelor

ale cǎror taine se adǎpostesc pe pǎmânt

trecând pe lângă noi

 

nu știm sau nu vrem

sǎ ținem pasul întins peste poduri

sǎ rotim spaimele invers acelor ceasornicului

instinctul ne aratǎ semne

fugim de ele

ca și când am dori cu tot dinadinsul

să împlinim apocalipsa

 

chiar dacǎ sângerǎm niarne

îndepărtăm durerea cu propria reflexie

lamentându-ne că deziluzia zborului

și-a urmat itinerarul destinat

 

poate ar  fi mai bine

sǎ ne așezǎm palmele pe rǎmǎșițele cunoașterii

sǎ ne deschidem ochii

pe nevǎzutul rǎtǎcit în cǎutǎrile noastre

am putea avea șansa

sǎ mai zburǎm pe aceastǎ cale lactee

suflete libere

învelite-n celula infinitului

înfruptându-ne cu omenie din dragoste

 

 

niarne=apelativ adresat sinelui 

8 octombrie 2011

 

                                 

                    

 

                      

             

 

 

 

 

[Rodica Lupu]

Sofy, Mihaela, Violeta, Gabriela! Onoratǎ cǎ, frǎmântǎrile, preocupǎrile, întrebǎrile, etc., ale lui Niarne, place! Vǎ mulțumesc!

 

[Gabriela Grădinariu]

   Dilema existentiala: suntem programati pentru un destin  sau am putea zbura liberi spre infinit. Toata pretuirea!

[Sofia Sincă]

Din nou la vorbă cu cugetul despre viaţă, despre modul de a nu te lăsa invins, de a-ţi urma destinul scris în palmă. Meditaţie împletită în câmp poetic.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!