Eu, lacrima dulce a verdelui grâu

[LUMINITA SCOTNOTIS]

În nopţi cu lună plină, întâiul cer să-l vadă, 
Ivoriu plâns de soare, peste-a durerii clipă . 
Prin umede ecouri, trecând tăcut din pripă, 
de stele mai aproape, mi-e timpul dus să ardă. 

De teamă-n aşteptare, cu logosul prohod, 
în misticul altar din zborul orei-vale. 
Sunt orbul priponit, cu pieptul dur, sub zale 
de-albastre-nmuguriri, la strana lui Irod. 

Scăpate ca din beznă, prăduitore-n şoapte, 
de cârja mea, iluzii se-agaţă să mă soarbă, 
şi rănile-mi curg cântec, de-atâta moarte albă 
şi de picioare-s prins în joc târziu de-o noapte. 

Mă descompun în picuri de clipe efemere, 
ca frunza fulgerată de-a timpului plăcere, 
sub mohorâte falduri un zbor firav îmi cere, 
de-am degete de iarbă să ard între mistere. 

Acelaşi eu, o clipă… vocală-n cuvântare, 
balans în ultim sunet, însemn al apei-sare, 
prin stările nuntite cu razele de soare, 
topit în pâinea crucii… o urmă de culoare.

[Ion Lazăr da Coza]

Demn de lectură.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

De teamă-n aşteptare, cu logosul prohod, 
în misticul altar din zborul orei-vale. 
Sunt orbul priponit, cu pieptul dur, sub zale 
de-albastre-nmuguriri, la strana lui Irod. 

Scăpate ca din beznă, prăduitore-n şoapte, 
de cârja mea, iluzii se-agaţă să mă soarbă, 
şi rănile-mi curg cântec, de-atâta moarte albă 
şi de picioare-s prins în joc târziu de-o noapte. 

Superbe versuri! Toată admiraţia,

[Sofia Sincă]

În tendinaţa de a purta povara lumii, dorinţa de sacrificiu a poetei este evidentă.

Versul amplu, lung şi foarte corect evocă originalitatea stilului. Luminiţa Scotnotis stăpână pe cuvânt; poaezia ei frapează.

Cu preţuire, Sofy!