Concertul singurătății

[gina zaharia]

Când am auzit ciocârlia cântând la marginea ogorului,
m-am apropiat de lanul cu sunete
ca de un vârtej din care-ți alegi
două boabe năzdrăvane de grâu
abia încolțit
și acoperi, cu ștergarul bunicii, pâinea dospită pe brazda luminii.

Parcă mi-era necaz că și-a stricat cuibul în care-și păstrase notele.

Erau multe, își umpluse timpul cu ele,
uneori le dădea cu împrumut
căutătorilor de comori,
alteori le pierdea în iarbă, însă frecvența lor semăna

cu a unui pianist rătăcitor.

S-a întâmplat să-i ascult în același timp;
unul era obișnuit să escaladeze înălțimile,
celălalt locuia în tine.
Erai atent la detalii și preferai vinul vechi
pe clapele pianului nou,
purtai frac doar la sărbătoarea
clipei în care m-ai întâlnit pe un peron întors din drum,
singura pe care o iei cu tine pe scenele vieneze
ori pe acoperișul Alpilor;
În rest - cămașa de in cu Amazonul în piept
și alte liane vorbitoare.

Am fotografiat tot ce mi-a stat în cale. Din când în când fac

adunări și scăderi
din ochi,
acum frământ flori de lut
pentru grădinile nopții;
Știu că mă vor recunoaște după umbră și vor înflori

odată cu primul concert
al singurătății.

[Sofia Sincă]

Simfonie pe drumul vieții în timp și spațiu, lărgite - subiectul preferat al G.Zaharia.

Calde şi mocnite sentimente, flăcări ies din versuri, parfumate cu dor, foarte importante pentru viaţă. Ele creează lumi misterioase, de fiecare dată, alta. Poemul îl simți ca pe o floare pe care trebuie dor s-o priveşti, nu să o atingi pentru a nu-i distruge farmecul.

Încântător!

Sofi