primăvara asta

are ochii de miel

purtat pe umerii tatei în vinerea mare

când mă suiam eu la spovedania otăvii

în podul din care

aflasem dintr-un vis

îngerii casei vorbesc

nu-l văzusem nicicând pe tata neiubind

decât în zilele când mieii plâng

şi la grumaz le-nfloresc a prohod ciucuri roşii

ca bujorii din grădina bunicii

nu băuse vinul necredinţei

la poartă ridicase iubirea

ca pe-o cruce…

şi-atuncea când vei trece

pe podul cu statui

o singură dorinţă

am să te rog să-ţi pui

te roagă-adânc la sfântul

ce m-am rugat şi eu…

și uite cum ne intersectăm 

așa ca din întâmplare pe șosea

și chiar e-o  întâmplare

mașinii mele negre nu-i  mai deraiază inima 

înspre parbrizul mașinii-tale-negre-cadou-de-nuntă

i-am reglat unghiul de fugă al uitării

ai fi putut saluta

cum ai luptat în turnir pentru mine într-o altă viață

aș fi putut ridica mâna așa ca un drapel în bernă

dar tu știi că nu mai am de ce să șterg ochii

fluturilor albi

au…

e ziua ta și nu te mai  sun

să-ți urez  să ai parte de aia și de aialaltă

ți-ai făcut parte oricum

 cu buletinul pierdut 

 doar o mână de lut 

m-ai sălbăticit

și pare să-ți pese

știu că plângi când mâinile îți răsfoiesc timpul

indiferența mea ca o alarmă interioară

care ți se declanșează când eu te-am uitat

ai fost poemul care mi s-a dăruit pe capitole

niciodată deplin niciodată…

ar trebui chiar să vă cert domnule profesor

poezia nu e cireșul ăla înflorit

din care  rupsesem o ramură 

și-am adus-o în clasă

dacă am tăia întreg cireșul m-ați întrebat

și de-atunci toate crengile înflorite

au rămas la locul lor

poezie nu-i nici pădurea aia în care ne înfundaţi

până peste urechi pașii primăverilor timpurii

că da erați un montecristo al poeziei 

cu mercedes în școala de vis-a-vis

și-o autoexilare…

în ziua aceea din an singura

când îţi puneai în sertar asfaltul din vorbe

şi-mi cereai cu telefonul în mână să-mi deschid cartea

în care păsările au aripile albastre

cuvintele îşi luau zborul

chiar de pe degetele cu care tastai…

te apropii abordezi fața de empatizat cu rudele

jalnică adunare se aude glasul culegător de lacrimi al preotului

îți ascunzi râsul în mănușă  privind  îndurerata adunare

neamuri vecini prieteni mai toți în negrul de complezență

ca o eroare în  vocabularul vieții

un prapur vechi cu icoana maicii domnului desprinsă într-un colț

fetița cu fâș roz singura pată de culoare

sănătosul satului gângăvind în așteptarea colacului

priviri…