Genuri literare

[Ion Lazăr da Coza]

 

Genuri literare (liric, epic şi dramatic)

(scurtă incursiune)

 

 

     Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasă, fel, mod) şi, în literatură, numeşte o clasă de opere literare. Genul literar a fost definit având ca elemente de referinţă relaţia ce se stabileşte între creator şi lumea înconjurătoare, precum şi felul în care acesta comunică în opera respectivă idei, sentimente, atitudini.

     1. Genul liric (cult şi popular) cuprinde acele opere literare în care scriitorul (cel mai adesea, poet) comunică direct impresiile, gândurile, sentimentele, ideile şi atitudinile sale. Cel care le exprimă este însuşi poetul. Uneori, sentimentele autorului întră în rezonanţă cu simţămintele cititorului, întâmplare fericită, ce dă valoarea operei şi, uneori, viaţă lungă a acesteia.

      Genul liric cult:

      - imnul – poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou legendar etc. Imnurile religioase preamăresc divinitatea. Odată cu formarea statelor naţionale, imnul devine şi un cântec solemn adoptat oficial ca simbol al unităţii naţionale a statului. Este înrudit şi cu oda;

       - oda – specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeaşi formă şi cu aceeaşi structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, de fapte eroice, idealuri, faţă de patrie. Oda poate fi eroică, personală, religioasă ori sacră;

        - pastelul – specie a poeziei lirice, în care autorul descrie un tablou din natură (privelişte, moment al unei zile sau anotimp, aspecte din faună şi floră), prin intermediul căruia îşi exprimă direct anumite sentimente;

         - elegia – poezie lirică în care se exprimă sentimente de tristeţe, melancolie, regret mai mult sau mai puţin dureros, de disperare, provocate de motive intime sau sociale. Elegiile pot fi filozofice, patriotice, religioase, erotice etc.

          - satira – poezie lirică în care sunt ridiculizate aspecte negative sociale, moravuri, caractere. Satira poate fi literară, morală, socială, politică;

          - pamfletul – specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.

        - epigrama – specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o poantă ironică;

        - meditaţia – specie a liricii filozofice în care poetul îşi exprimă sentimentele, cugetând asupra rosturilor existenţei umane şi asupra unor experienţe intelectuale fundamentale în legătură cu temele majore ale universului;

        - psalm – compunere poetică biblică;

        - sonetul – poezie cu formă prozodică fixă, este alcătuită din două catrene şi două terţine, versurile au unsprezece silabe şi ritm iambic, nu trohaic. Catrenele rimează (în sonetul italian) după structura a-b-b-a, b-a-a-b, iar pentru terţine, rima este c-d-c, d-c-d. În catrene se face o descriere, îl introduce pe cititor în atmosferă, urmând ca în terţine să se schimbe nuanţa acţiunii, autorul vorbind despre sine... Ultimul vers trebuie să fie o chintesenţă filosofică. („Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!” Eminescu). (Rimele sonetului englez sunt după formula a-b-a-b; c-d-c-d; e-f-e-f; g-g);

          - rondelul – a apărut în literatura medievală franceză şi desemnează, la origine, un cântec şi un dans. În accepţia lui modernă, rondelul este o poezie cu formă fixă, având numai două rime şi un refren, care deschide poezia şi în care este reluat, parţial şi integral, la mijlocul şi la sfârşitul ei;

          - gazelul – desemnează o poezie lirică erotică. Originar din literatura indiană, persană, arabă, preluat de poeţii europeni. Gazelul este format dintr-un număr variabil de distihuri, fiecare al doilea vers având aceeaşi rimă cu cele două versuri ale distihului iniţial;

         - glosa – formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârşitul strofei respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. Etc.

        Genul liric popular:

        - doina – specie a liricii populare şi a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc.

          - cântecul – specie lirică semifolclorică, având un caracter nostalgic, erotic, satiric, social, sau care celebrează haiducia, cătănia. Întâlnim şi cântec de dragoste, de leagăn sau romanţe;

          - bocetul – lamentaţie improvizată, de obicei, versificată, cântată pe o anumită melodie, în cadrul obiceiurilor legate de înmormântare;

           - strigătura – specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumeţe ori cu conţinut sentimental, care se strigă la ţară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. Etc.

 

          2. Genul epic (cult şi popular) cuprinde acele opere literare în care ideile şi sentimentele autorului nu sunt transmise direct, ca în cazul genului liric, ci indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere, naraţiunea. De aceea, într-o operă epică există trei elemente definitorii: acţiunea (întâmplările prezentate, frecvent, în ordinea desfăşurării lor), personajele şi autorul.

         Genul epic cult

         - schiţa – specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu acţiune limitată la un singur episod caracteristic din viaţa unuia sau a mai multor personaje;

          - nuvela – operă epică în proză, care are o acţiune complexă ce cuprinde o înlănţuire de fapte, la care participă mai multe personaje, surprinse în evoluţie şi prezentate în mediul lor de viaţă. Ca dimensiune, se situează între schiţă şi roman. Nuvela poate fi romantică, naturalistă, realistă, psihologică, umoristică, istorică;

           - romanul – specie a genului epic, în proză, cu acţiune mai complicată şi de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, bine conturate;

            - fabula – povestire scurtă, în versuri sau în proză, în care scriitorul critică anumite trăsături morale sau comportarea unor oameni, prin intermediul personajelor (animale, plante, obiecte) şi care are valoare educativă. Fabula este construită pe baza alegoriei, dezvăluită prin morală (partea finală), uneori, cu valoare de sentinţă a fabulei;

           - balada – (de origine populară) a fost cultivată de literatura medievală franceză. Are subiecte diverse, valorifică eroicul, fantasticul, legendarul, care e adesea valorificată în literatura cultă. Are o formă fixă (trei strofe a câte opt versuri şi un catren final);

           - poemul eroic – specie a genului epic, în versuri, de proporţii mai mari decât balada, dar mai mici decât epopeea. Poemul eroic evocă fapte istorice sau legendare, din trecutul unui popor, punând în centrul atenţiei figura unui erou excepţional, în împrejurări excepţionale, care se detaşează dintre alte personaje cu însuşiri deosebite, pe care acesta le domina;

           - epopeea – creaţie epică în versuri, de întindere mai mare decât poemul, în care se povestesc fapte eroice, legendare, de mare însemnătate pentru viaţa unui popor şi la care participă, pe lângă numeroşii eroi, şi forţe supranaturale. Epopeea poate fi istorică, eroică, eroi-comică, filozofico-religioasă;

           - basmul – specie în proză a epicii (de origine populară), a cărei naraţiune şi ale cărei personaje, fabuloase, transfigurează realităţi ale naturii şi ale vieţii sociale;

           - legenda – specie a genului epic (popular), în versuri sau proză, prin care se explică, apelându-se, de obicei, la fantastic, geneza unui lucru (fiinţe, fenomen), al unui eveniment istoric ori se evocă isprăvi neobişnuite ale unor eroi atestaţi sau nu de către documente. Etc.

          Genul epic popular

          - basmul – specie în proză a epicii populare, a cărei naraţiune şi ale cărei personaje, fabuloase, transfigurează realităţi ale naturii şi ale vieţii sociale;

           - legenda – specie a genului epic popular, în versuri sau proză, prin care se explică, apelându-se, de obicei, la fantastic, geneza unui lucru (fiinţe, fenomen), al unui eveniment istoric ori se evocă isprăvi neobişnuite ale unor eroi atestaţi sau nu de către documente;

           - balada – are subiecte diverse, valorifică eroicul, fantasticul, legendarul. Balada e adesea valorificată în literatura cultă. Are o formă fixă (trei strofe a câte opt versuri şi un catren final);

            - snoava – scurtă povestire folclorică cu conţinut anecdotic, inspirată din viaţa de toate zilele, având o largă circulaţie orală. Etc.

 

            3. Genul dramatic (cult şi popular) cuprinde acele opere literare în care conţinutul de idei, sensul operei sunt evidenţiate prin jocul unor actori, care întruchipează personajele pe o scena, în faţa spectatorilor. Între spectatori şi scriitor (dramaturgul) apare o convenţie, spectatorul admiţând ideea că pe scenă apar adevăraţii eroi. Principalul mod de expunere într-o operă dramatică este dialogul (dar şi monologul). Opera dramatică nu este scrisă pentru a fi citită, ci pentru a fi reprezentată pe scenă.

          Genul dramatic cult

          - comedia – este specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care evocă personaje, întâmplări, moravuri sociale, care sunt caracterizate într-un mod ce stârneşte râsul, având un sfârşit vesel (happy end) şi, deseori, un rol moralizator;

           - drama – specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu conţinut şi deznodământ grav. Fiindcă îmbină episoadele vesele cu cele triste, drama exprimă mai aproape de adevăr complexitatea vieţii reale. Tinzând să exprime această complexitate, este mai puţin supusă convenţiilor decât tragedia, şi de aici, diversitatea formelor şi dificultatea de a o defini. Conţine tipuri diferite de personaje, sentimente, tonalităţi, iar partea componentă, esenţială o constituie conflictul;

           - tragedia – specie a genului dramatic, în versuri sau proză, cu subiect grav, patetic, cu personaje puternice, aflate într-un conflict violent, ireconciliabil, cu deznodământ nefericit, înfiorător;

           - tragi-comedia – tragedie amestecată cu incidente comice şi al cărui deznodământ nu este funest;

            - vodevilul – specie de comedie uşoară sau de farsă (într-un act), în textul căreia sunt intercalate cuplete care se cântă pe melodii cunoscute şi cu acompaniament orchestral;

            - melodrama – operă dramatică (însoţită uneori de muzică) scrisă într-un stil emfatic, în care scenele neverosimile, pline de groază, alternează cu cele comice, rezervându-se un loc însemnat neprevăzutului şi destinului. Etc.

           Genul dramatic popular

           - irozii – veche dramă populară de origine creştină, reprezentând naşterea lui Hristos, pe care tineri costumaţi o joacă în perioada Crăciunului. Vicleim;

           - oraţia de nuntă – rare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă. Conăcărie;

           - pluguşorul – creaţie populară în versuri care se recită de urători în ajunul Anului Nou; hăitură; urătură. Etc.

 

                                Surse: Internet, DEX, Etc.