1. Hrana din filele trecutului

                             motto:„Amintirile sunt icoanele timpului pierdut.” - Mircea Eliade

             Atunci când nori grei se abat asupra noastră, îmbrăcăm, docili și emoționați, haina trecutului. În buzunarul de la piept simțim cum pulsează, așteptând o mângâiere, amintirile. Le dăm binețe, hrănindu-ne cu bucuria reîntoarcerii în timp.

             Pe partitura trăirilor apuse, o șoaptă retorică se zbate, căutându-și identitatea: Ce este o amintire? Dacă vrem să dăm doar o definiție, apelăm la scriitorul englez Oscar Wilde care susținea ideea că: „Amintirea e creaţie continuă.” Nu ne mulțumim doar cu atât și sortăm răspunsurile, care au semnat condica, așezate pe o petală a propriului suflet. Clădim astfel povestea trecutului în crâmpeie de speranță. E doar iluzia faptului că acele clipe minunate, însă blocate în trecut, se pot repeta. Ne-am dori să le multiplicăm, însămânțându-le în actualitatea noastră multicoloră, dar soarta se împotrivește. Trăirile sentimentale încorsetate în sertarele sufletului ar putea fi smulse, dar la ce bun? Un om fără amintiri e ca o plantă fără rădăcină.

            Pe conturul gândului, însăilăm o altă întrebare: Ce facem cu amintirile dureroase? Nu timpul ar trebui să rostească răspunsul adecvat, ci clipa. Confruntându-ne cu intemperii, conservăm și durere în casa sufletului nostru. Dar poate fi plăcere fără durere? Se spune că omul învață din greșeli. Și cum atributul faptelor negative este înmagazinat în imagini ofilite, e bine să răsfoim și aceste file malefice. Dincolo de gustul tristeții vom descoperi curajul de a nu călca pe alți spini ai erorii.

             În momente de cumpănă, amintirile ne ajută să încărcăm bateriile umane. Putem trăi fără amintiri? Desigur că da, însă flexiunea noastră ar fi radicală. Această transformare ar putea fi manevrată spre două direcții: când probleme psihice ne-ar indica o traiectorie gri spre demență sau stresul și munca istovitoare ar face din noi (involuntar) niște simpli roboți.

             Octavian Goga susținea că: „Trecutul e noapte, iar amintirile candele care cu vremea se sting.” Perfect de acord, dar indiferent de vârstă nu cred că există om să nu-și aducă aminte ceva haios din copilărie. Eu, de exemplu, îmi amintesc cum primeam mită, pe la vreo cinci anișori, de la două vecine, cu vreo trei ani mai mari, pâine muiată în ulei și presărată cu zahăr. Fetele își atingeau scopul cu ciudatul meniu. În spatele prostioarelor pe care le făceau (cățăratul pe stâlpi, ruperea rochițelor) tăcerea mea visa la acel desert, astăzi considerat imposibil. Tot utopic ar părea astăzi inhalarea prafului de cretă pentru a scăpa, cu febră autoimpusă, de corvoada orele de fizică. Și exemplele ar putea continua, căci nu toți copiii fură cireșe de la mătușa Mărioara. În copilărie, fiecare are propriile pățanii pe care timpul ni le mlădiază în amintiri unice.

              Când avem de luat o decizie sau trebuie să depășim o barieră, aparent iluzorie, amintirile reprezintă o experiență de viață utilă. „Nimeni nu-ţi poate lua educaţia, experienţa şi amintirile.” - -Maica Tereza.

             Ca un catalizator de implementare a binelui, a momentelor de fericire, albumul de fotografii este parte din viața noastră. Dacă reușim să dizolvăm realitatea, luând zâmbete de mână, în timp ce răsfoim un astfel de album, descoperim sâmburele de adevăr al aforismului scris de Lucian Blaga: „Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.” Ne simțim ca și când am deschide o ușă. Pășim, la început cu teamă, în copilărie. Descoperim cu lacrimi în ochi și ursulețul pe care ni l-a adus, la grădiniță, Moș Gerilă, și prima coroniță (din clasa întâi) care ne afirma faptul c-am fost cel mai bun la învățătură. Fragmente de viață care fug pentru moment, rând pe rând, în sufletul nostru dornic de a cizela răspunsul la întrebarea: Cine sunt? Fragilitatea inocenței a fost doar prima silabă a cuvântului viață. În calea destinului nostru au vrut să se interpună și alte silabe rebele, însă timpul le-a sortat în taină cu discernământ. La ora bilanțului, când toamna vieții bate insistent la poartă, constatăm faptul că: „Tinereţea nu mai e decât o zdreanţă aurie, pe care o târăsc amintirile.” - Octavian Paler.

            Amintiri. Clipe apuse. Sentimente repetabile.

            E târziu pentru bilanț? Întunericul nu s-a inventat încă. Doar dragostea îmbrăcată în petalele timpului. Rupem câte una și fugim, evadând spre haina viitorului. Ne hrănim cu fiecare secundă care a rămas în urma noastră, dar rămânem veșnic însetați de emoția mugurilor din zare. Prezentul e ca un echilibru nesfârșit pe un fir întins deasupra unei prăpastii în care nu putem rata startul. Restul e poezia existenței hrănită în ritmul clipelor puse la dospit.

            Nu vrem să punem monopolul pe trecut, ci facem doar o reverență ca o concluzie finală în stil balzacian: „Fericirea nu creează nimic altceva decât amintiri.”

          2. Ingenioasa cale de mijloc

                          

            Prietenia este - încercând o naivă şi fragilă limpezire a apelor - sentiment şi fenomen. Sentiment pentru mine, ca persoană, şi fenomen, ca adiere pe plaiul mioritic al societăţii. Ca loc, dacă se poate spune „loc” unui loc fără loc, prietenia se plasează, la egală distanţă, între ură şi iubire, două pasiuni extreme, mereu şi iremediabil, pe picior de război. Fiind o stare de mijloc, asemenea înţelepciunii, prietenia împleteşte, cu igla, contrarii, contradicţii şi antinomii, fire mereu ieşite din fire, întru veşnica devenire a devenirii. Cod universal, ca şi înţelepciunea, veritabil esperanto al sufletelor, ea mizează pe tava limpede a denotativului, nepoluat nici de roua, nici de bruma conotativului convulsiv.

             Nu poţi urî, mereu, oriunde, toată lumea. Nu poţi iubi, mereu, oriunde, toată lumea.

Dar poţi fi, mereu şi oriunde, prieten , cu toată lumea.Ura, prin ADN-ul său, izolează. Iubirea, prin ADN-ul său, izolează.Prietenia , prin ADN-ul său,se deschide şi leagă. Ura şi iubirea sunt poteci cu sens unic. Poţi urî pe cineva care te iubeşte. Poţi iubi pe cineva care te urăşte. Prietenia e un „du-te-vino” fără frontiere, e o apă limpede în care se văd chipurile partenerilor angajaţi pe drumul înţelegerii. Ura şi iubirea sunt „locuitori” ai trupului, ai cărnii şi ai sângelui, au ceva primitiv în ţesătura lor misterioasă. Sunt ţipete ale materiei, tunete ale materiei, trăsnete ale materiei.

              Prietenia e un produs social, construcţie, cultură şi normă.Ea nu are nimic magic, în sensul poveştilor, al legendelor şi al miturilor.Ea nu e nici zâna cea bună, nici Sfânta Vineri, nici Sfânta Duminică, dar nici Muma Pădurii cu toate orătăniile ei.Ea este ceva construit, ceva gândit şi răzgândit, dincolo de mofturi, năravuri şi fiţe. Are, poate, magia căii de mijloc, a numărului de aur, atât de lăudat, din vechime până azi.De aceea, prietenia nu presupune zbucium, zvârcoliri, conflicte. Cerul prieteniei

este senin, apele ei sunt limpezi, pomii ei nu sunt plini de omizile prefătoriei. Esenţa prieteniei este respectul reciproc.Ca în oglindă, eu sunt egal cu tine, voi sunteţi egali cu noi. Dar cât de greu se ajunge aici!Venim la şcoală, într-un fel, cu ura şi iubirea în sânge şi trebuie să plecăm, în lumea de dincolo de şcoală, cu lecţia prieteniei bine învăţată.Ura şi iubirea sunt cărări scurte, abrupte, arzătoare,ocazionale. Prietenia este un drum larg, bătătorit, sigur, o stradă luminată, pe timp de noapte, de felinarele încrederii. Prietenia înseamnă viitor şi siguranţă. Iată magia adevărată a unui sentiment între sentimente, dar atât de special şi de misterios, atât de complex, în simplitatea sa, atât de grăitor, în tăcerea sa adâncă! Poate că iubirea ne duce în rai, poate că ura ne duce în infern, dar prietenia ne ţine, aici, pe Pământ, mână în mână. Aş zice, firoscos, că prietenia, fiind încredere, reciprocitate, înţelegere, linişte, este codul infailibil al păcii.

         3. Cercul

          Cercul reprezintă perfecţiunea.

          Cercul e sublim.

          Mă mut în el atât cât să mă întreb dacă e într-adevăr cea mai bună opţiune pentru mine.

Mă preocupă: puterea, cunoaşterea şi iubirea. Alte lucruri fundamentale n-am găsit mai

interesante.

          Evident mă voi plasa în centru.

          Puterea: teoretic pare fantastică dar deşi toţi sunt egal depărtaţi de mine, pe măsură ce se

îndepărtează, simt că îi pierd pe cei depărtaţi.

          Cunoaşterea: pot să cunosc radial, important e însă la a câta rază am priceperea să cunosc pe toţi

sau totul.

          Iubirea: dacă cei de pe circumferinţă o transmit, sunt şanse să o simt. E ca o geneză a unui val, ce

poate ajunge la mine sau nu.

          Concluzie: centrul cercului e mai nesigur decât credeam. Prefer mai mult locul geometric în care

mă aflu, aşa cum e el, laş-inconştient, efervescent-obcur, perfid-onorabil, defetist-impetuos...

Sfat: viaţa e o mulţime de puncte mai mult sau mai puţin valoroase, mai mult sau mai puţin

aproape de tine.

           Încearcă să acumulezi cât mai multe, indiferent în ce figură geometrică te naşti.

 

 

 

           4. Ipostazieri ale discontinuului  în poemele lui

              Mihai Eminescu,   (“Scrisoarea I”şi “Luceafărul”- capodopere negentropice)

                                                

             Istoria devenirii materiei, de la primele particule până la celulă, poate fi refăcută în orice laborator care se ocupă de vreun aspect al biologiei, aplicând ceea ce se ştie despre factorii săi determinanţi, modelatori, externi şi/sau interni. Evoluţia prebiotică, numită şi perioadă a evoluţiei chimice, se caracterizează printr-o lentă şi perpetuă tendinţă de formare a unor edificii moleculare mereu mai complexe, lucru petrecut în miliarde de ani în care lumea abiotică a fost sediul a două procese contrarii, de producere de entropie.

             Pe de o parte, aflăm o primă ilustrare a ipotezei înfăţișate în călătoria imaginară a bătrânului dascăl, din « Scrisoarea I » care propune, în literatura română, una dintre cele mai interesante viziuni cosmogonice, valorificând atât mituri străvechi, cât şi cele mai actuale teorii ale fizicii cuantice : « La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.../Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie ? Genune ? Fu noian întins de apă ? ». Recunoaştem aici monada pitagoreică, în cele două componente ale sale : concretă şi abstractă. Poate că poetul nostru naţional nu cunoştea unele materializări poetice, precum aceea întâlnită la Maurice Scève, în « Microcosmos », centrul lumilor fiind reprezentat ca o «masă de dumnezeire înghemuită », un Dumnezeu-punct, care nu a creat încă lumea, dar care se poate oricând descentraliza : « prin Nimicul său închis se pecetluia în Ȋntregul său,/Ȋnceput de sine fără principiu şi fără capăt,  sau la G. Poulet, « esenţă plină în sine de o infinitate latentă », dar studiase, desigur, « Imnul creaţiunii » din epopeea indiană « Rig-Veda », acea sinteză de viziuni mitice, filozofice şi poetice care se apropie cel mai mult de viziunea ştiinţifică a Big-Bang-ului, a marii explozii iniţiale, dintr-un punct de maximă condensare a materiei, din care au pornit cercuri concentrice de galaxii.

             Sensul dialectic al necesităţii constă în faptul că aceasta reprezintă singura modalitate de integrare a viului într-un mediu entropic, “dornic” de nivelare, de ştergere a oricăror graniţe delimitante. De acest surplus de entropie încearcă să se elibereze Hyperion, în poemul eminescian « Luceafărul », solicitându-i Demiurgului o concretizare a viului, o eliberare de povara luminii, echivalentul nemuririi : « De greul negrei veşnicii, /Părinte, mă dezleagă ! ». Aceeaşi lumină, care este şi cea a impulsului erotic, este responsabilă de metamorfozele sale terestre, ca răspuns la chemările pătimaşe terestre, dar şi ca strădanie proprie a « punctului » de creştere a entropiei, tot mai tulburător pentru o fiinţă apolinică, care îşi păstrează aura de lumină originară. Prima întrupare, neptuniană, presupune o combustie mirobolantă, având ca scop crearea forţelor necesare desprinderii, ruperii năprasnice de pe boltă: ”El asculta tremurător,/ Se aprindea mai tare,/ Şi s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare. » Această contopire cu apa îl face mai accesibil condiţiei terestre, apărându-i, astfel, fetei, ca un demon acvatic : « Şi apa unde-au fost căzut/ Ȋn cercuri se roteşte,/

Iar din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte ». Aceeaşi viziune  a cercurilor lui Dante este întâlnită şi la Georges Poulet, în « Metamorfozele cercului », sau, ca o completare, în « Scrisoarea I » : acea genune biblică, potrivit căreia Duhul Sfânt plutea deasupra apelor, iar lumea încerca să se nască din ea însăşi, întunericul cerându-se ordonat, spre deosebire de concepţia filozofică blagiană, conform căreia,  cosmogonia se află sub semnul luminii « Dar deodat-un punct se mişcă...cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din caos face mumă, iară el devine Tatăl... », creând, progresiv, marea unificare despre care vorbeşte astrofizica, prin intermediul acelor interacţii slabe, tari, gravitaţionale şi electromagnetice : « Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii.../ De-atunci negura eternă se desface în fâşii/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... ». Această interpretare ne îndreptăţeşte să consemnăm că orice construcţie care se face , la orice scară, reprezintă o scădere, un consum de entropie, sau o creare de negentropie (entropie negativă, cu semn schimbat). «  Legătura cu viaţa devine clară, întrucât creşterea şi dezvoltarea unui organism viu înseamnă formare de molecule şi structuri, deci consum de entropie ».(Vladimir Eşanu, « Biogeneza de la mit la ştiinţă », Ed. Albatros, Bucureşti, 1985, pp.5-27). Aceeaşi afirmaţie poate fi susţinută, conform sursei citate, de către cunoscutul fizician E. Schrödinger, şi anume că organismele « se hrănesc cu negentropie » şi că organizarea lor s-ar menţine prin extragerea « ordinii » din mediul înconjurător.(op. cit, p.87).

             Ȋn acelaşi spirit se produce şi cea de-a doua întrupare a energiei hyperionice din « Luceafărul », de această dată, însă, mai violentă, mai incandescentă, în consens cu uriaşele tensiuni acumulate : « ...Se stinse cu durere,/ Iar ceru-ncepe-a se roti/ Ȋn locul unde piere ;// Ȋn aer rumene văpăi se-ntind pe lumea-ntreagă,/ Şi din a chaosului văi/ Un mândru chip se-ncheagă. ».

Vorbind de dialectica integrării prin delimitare, trebuie să concretizăm şi natura suportului viului. Imaginea zborului cosmic, intemporal, din al treilea tablou al « Luceafărului », reprezintă o « culminaţie de viziuni grandioase şi de neobişnuite virtuţi metaforice ale unor cuvinte de o simplitate descumpănitoare » (Hadrian Soare, Gheorghe Soare, « Limba şi literatura română », Ȋndrumător pentru noua programă şi noile manuale alternative). Se poate decela vibraţia de cristal a stării moleculelor, modulaţiile muzicii sferelor, în formele abia conturate, « în stare născândă, predimensionale şi intemporale »(op. cit., p.349) : « Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,/ Iar vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte ».

             Contrar legii a II-a a termodinamicii, condiţia delimitării materiei universale în porţiuni înseamnă că apariţia viului ar reprezenta un act antientropic, fiind totodată un început, dar şi  un corolar. Spre deosebire de un sistem neviu, o rocă de exemplu, care este în mod continuu şi  complet supus unei acţiuni omogenizatorii, atotnivelatoare (transformare în pietriş, nisip), un sistem viu se poate opune spontan acestei eroziuni, acestei tendinţe de decădere în starea de « echilibru », stare a cărei atingere înseamnă moartea, tocmai prin proprietatea de a putea să se elibereze de surplusul de entropie, pe care, în calitate de sistem material, trebuie să-l producă. O vietate, aşadar, « se hrăneşte cu ordine », dovedind o permanentă adecvare la mediu, la condiţiile impuse de acesta(homeostatare) şi, fiind mai bogată în negentropie, reuşeşte să se opună « dezordonării », adică să se menţină în viaţă.

Organismul viu văzut ca un sistem cibernetic reuşeşte această adecvare în cadrul dialogului cu mediul, în mare măsură prin mecanismele de autoreglare prin feed-back, negativ sau pozitiv, fie el « feed-before » sau « reglaj ante-factum », văzut ca o modelare a viitorului prin extrapolarea trecutului şi prezentului în viitor, ca o capacitate de anticipare.

             Ȋn aceeaşi manieră, mitopoetică, metaforele esenţiale prefigurează cele mai moderne teorii cosmogonice ale secolului al XIX-lea, precum teoria Kant-Laplace, sau filozofia conexă a lui Schopenhauer, , universul fiind conceput ca un spaţiu ale cărui dimensiuni sunt « înfăşurate unele în altele ». Acea scurtcircuitare a spaţiului de către Hyperion este, de fapt, hiperspaţiu ; Hyperion nu trece, el este simultan început şi sfârşit, « fulger neîntrerupt », ceea ce justifică ipostazierea în starea imaterială, energetică, primordialitate pură, forma sub care străbate înapoi, în timp, procesul creaţiei : «Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine ».

             Ideea legării noţiunilor de libertate şi homeostază este o idee fecundă în studierea mecanismelor de autoreglare, în homeostazie, care, după fizioogul român C.Wittenberger, are o dublă relaţie cu evoluţia. « Nefiinţa devine, în acest punct al cunoaşterii, o entitate cu puteri nemărginite, opusă ca manifestare a fiinţei, văzută ca o veritabilă unitate entropică, lipsită de stabilitate în timp. Definiţiile lui C.Noica şi ale Ioanei Em. Petrescu pentru nefiinţă se aplică cel mai bine pentru această entitate de dincolo de lume, existentă dintotdeauna, înaintea naşterii lumii şi dincolo de aprinderea şi stingerea universurilor succesive. Divinitatea se află dincolo de universul fizic şi material, într-o spaţialitate indeterminabilă şi  într-o atemporalitate vidă de orice deplasări care ar sugera curgerea în forme instabile. Timpul Divinităţii este atimp, se naşte şi se resoarbe în el însuşi, de aceea nu-i este proprie fluiditatea şi modelarea vizibilă a formelor. » (op. cit. p.337).

             Pe de altă parte, în « Scrisoarea I », soarele urmează fazele involuţiei, transformându-se, în drumul lui către steaua pitică galbenă, mai întâi, într-o imensă stea roşie, pulsarul, apoi în pitică albă, « black-hole », în aceste stări intermediare, gravitaţiaq slăbind, iar « planeţii se azvârl rebeli în spaţ », precum în Apocalipsa, prezisă de toate mitologiile lumii, sub diferitele-i denumiri : Armaghedon, în «Völuspa », scriere germanică, semnificând « Cântecul profetesei », sau în « Eddele » scandinave, sfârşitul fiind precedat de o scădere a căldurii, de « flimbulvetr », acea iarnă de trei ani, când giganţii se vor îndrepta spre Asgarth, cu corăbii confecţionate din unghiile morţilor ; « Catapeteasma » lumii, structura materială în jurul căreia se ordonează universul, îşi pierde luminozitatea, « soarele se va înnegri » (« Die Sonne wird schwarz »), timpul liniar « mort », preschimbându-se în veşnicie.

             Conchidem astfel, în perspectivă umană, ca « universul cel himeric », parte a Infinitului, este guvernat de legi stocastice, de neînţeles de către mintea umană. : « Lumea este guvernată de principiul neantului, de acea parte nedecelabilă prin simţuri sau prin instrumente, factor guvernator prim, creator al multidimensionalităţii. Din perspectiva Fiinţei Prime, creaţia materială este un vis, relaţia fiind biunivocă, imaterialul existând în aceeaşi postură ca materialul faţă de el ». Pentru Nefiinţă, «universul cel himeric» este doar o modalitate  de extindere a logosului, a raţiunii supreme, incomprehensibile, « perceptibile la nivel inferior, prin Cuvânt ».(op.cit., p.337). Ȋn gnoseologia kantiană, lumea este doar o iluzie, un vis al stării de increat cosmic, preexistând dintotdeauna. După V. Săhleanu, specificul sistemelor vii constă în caracterul lor stocastic, oscilator, nelinear, deschis, antientropic şi informaţional. După teorii mai noi, Multiversul, lumea cu o multitudine de dimensiuni superioare, este « himeric », guvernat de legi aproape impredictibile, iar, despre ceva care nu se manifestă, nu se poate folosi decât termenul de « nefiinţă », « dat », « necreat », care nu debutează în existenţă, deoarece nu are început şi nici sfârşit.     

            5. Uman prin cultură 

 

            Eminescu o voce de dimensiuni în literatura română a dobandit viziunile poetice

occidentale , dăruind mireasma romantismului literar .Printr-o educaţie filozofică românească

acceptă filozofia antică începând cu Heraclit până la Platon în paralel cu teoriile lui Schopenhauer şi Kant punând valoare pe istoria naţională . “ Într-o mică masură …teoritician al artei “ (a ) se indreaptă spre planul de viaţă etic si artistic , un nonconformist prin înalţimea de gânduri un mit al poetului “ nepereche “ ilustrat astfel de G.Călinescu în “ cântul cel etern neisprăvit “ .

            În stăpânirea grăiului românesc modern a întărit împrejurarea omului în raport total diferit de tumultul sau gazetaresc şi literar . Acest popor nu a fost cu multa iubire de limba declară poetul în Convorbiri literare .

           Dar fiorul limbii surprinde paturile inconstiintei “ ca un copil în vis … “( a 1 ) . Eminescu caută virilitatea noţiuni în manifestări intime printr-o filiatie de cuvinte . Poezia lui transmite fiori prin efectul etimologicului , stilisticului şi poeticului dintr-o limba ce cuprinde cuvinte cu sorţi de viaţă “ caracteristice cronicarilor şi poesiei noastre populare “ (b ) .

           Toate obiectele care reflectă răsfrângerea luminii : aurul , argintul , astrele şi focul au in etimologie noţiunea de strălucitor şi este strălucit redat în poeziile lui :

“ Dar lăsaţi măcar strămosii ca să doarmă-n colb de cronici

Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici …”.

           Limba literară a lui Eminescu are varstă şi în chip dumnezeiesc prinde femeia . Vibrato vocalei a are un acord perfect musical pe buze ca “ cea mai senina deschizatură de gură… a , cel dintai sunet în gura copilului …” ( c ) / 631 .

           “ Consoanele s , s , z , t …“ ( d ) , făuresc un mecanism producător de tăcere “ urmate de

vocalele semi – clare e si i “ de consoane vibrante alaturi de predominanta vocala o : exemplu fiind : subsori , izvorasc .

           Lirismul poetic dă sunetului unui cor , o voluptate sensuală . Schlegel sustinator al scolii romantic germane “ …afirma ca Paradisul ar fi fost construit în do major “ ( D ) / 633 .

           Caracterul sugestiv “ ca o floare “ duce ideea poetului de la palid la sensibilul prozaic . Eminescu se simte absorbit din popor de geniul Creator “ … cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar … “ . Este patruns de basmele populare româneşti din Oltenia şi de filozofia lui Schopenhauer .

            Problema geniului este accesibilă în sfera subiectivului . Eul liric este conceput în mai multe

ipostaze prin Luceafar si Hyperion , prin Cătălin bărbatul înamorat în planurile : universal – cosmic şi universal – terestru . Lirismul erotic şi cel filozofic se înalţă în Cadru de basm . Frumuseţea femenină din poemul “ Luceafarul “ provine “ din rude mari împărăteşti “neasemanat este acest epitet sublim însoţit de superlativul popular “ prea frumoasă “ şi comparaţia “ cum e Fecioara între sfinţi / şi luna între stele “ .

            Fereastra are legătură între cele doua lumi , a unui castel îmbracat într-o cromatică închisă .

Prin formula iniţială de basm se împletesc realul cu imaginarul “ pe miscatoarele carari / Corabii negre duce … “ în mentalitatea poetului .

          Simbolul corabiei evocă traversarea diferita a vietii spirituale pentru pontiful literelor “ … a fost

o fire adanca si complexa , - de aici si superioritatea lui deasupra generaţiilor de până azi si de azi inainte poate încă multă vreme , - a fost … luptator patriot , … traditionalist şi poporanist continuator al Daciei Literare , cântăret al trecutului si al poporului … prin misterioasele ascunzisuri ale sufletului omenesc . “ ( a 2 ) .

           Trăsătura caracteristica era inteligentă . Eminescu nu a facut literatura populară ci a scris despre ea “ … a reusit sa reconstitute spiritualitatea si sensibilitatea rustica … “ ( b 2 ) prin forma .

Imaginea amorului este constantă “…in care el nu vede decat rasuflarea ei … “ pana la noaptea eterna .

“ Desteapta- te ,rasa latina ,

Sub scutul soarelui !

Poama buna fierbe ‘ n cada ,

Si in curand se va limpezi

Vinul lui Dumnezeu .

Limba –ti mama , acel fluviu mare ,

Ce se respandeste …”

            Puterea lui de a fi patriot este o virtute lasand necazurile vietii din indemnul maiorescian : “ fă-ţi datoria orice s’ar intampla …” convingerea statornicită prin filozofia perioadei iluministe “ O pornire firească de sociabilitate … “ împartăsita întotdeauna cu alţii .

            Poetul nepereche se inspiră din lucrarile cărturarului Nicolaus Olachus şi a cronicarilor moldoveni .Prin “ Hronicul vechimii a romano – moldo – vlahilor “ a lui Dimitrie Cantemir el vine si urzeste episodul dacic “ Memento mori “ evocand o Dacie istorica legendara : “…

Unde lumea in cai noua , dupa nou cantar masoara

Acolo îmi place roata câte- o clipă s-o opresc ! …”

            Poemul sociogonic Memento mori dezvaluie evoluţia cosmogonică a societatii omenesti suport

al destinului national :

“ Babilon , cetate mandră cât o ţara o cetate

Cu mugi lungi cat patru zile , cu o mare de palate … “

unde Babilonul este simbolul vetrei , a cetatii .

“… Din fundalul Marii Negre , din inalte – adance hale ,

Dintre stance ascutite in gigantice portale

Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit

Si Zamolx cu uraganul cel batran prin drum de nouri ,

Misca caii lui de fulger si–a lui car calari pe bouri

A lui oaste luminoasa il urma din rasarit “

            Daca moare …Noi murim … ramul din urma din trupina de gigantic … “iar Zamolxe in poezia

“ Rugaciunea unui dac “ este vazut “ izvor de mantuire “ . Cercetarea surselor medievale prin latina , greaca si slavona aduce valoare limbii romane .

            Incepand cu secolul 10 pana in secolul 12 din antichitate si evul mediu ajung edificiu literar

pana in prezent .

           Cuvintele vechi româneşti prin atestările slavone şi latine a constituit cercetarea istoricilor

limbii romane prin : Hasdeu , Densusianu Al . Rosetti s.a.

           Se dezvaluie astfel din atestate pana in 1521 un prinos de 600 de cuvinte de origine traco –daca . Exemplific cateva cuvinte si derivatele : balta s.f. “ … apa statatoare , lunca inundabila , lac , cercetat in 1505 de origine traco – daca , … prin studiul lui Rusu 136 – 137 balaur , s. m . monstru imaginat ca un sarpe urias , adesea inaripat …cuvant autohton , de origine traco –daca …” supus studiului in documentele din perioada 1337 – 1340 .

            Cuvintele primare in numar de 28 si derivate in numar de 9 apar in documente ca apelative ,

antroponime , hidronime sau toponime : belaur ( 1337 – 1340 ) … copaci ( 1491 ) … jumetate (

1403 ) ….Toponime : Bradet ( 1491 ) … copacel ( 1473 )… magurele ( 1510 – 1512 )… ,hidro–nime ; bradatel ( 1456 ) un cuvant , antroponime : mare ( 1490 ) , murg ( 1462 ) .

           Originea latina a limbii se întăreste pana in anul 1200 identificandu – se cu vlahii si cu dacii prin victoria lui Traian . Vlahii apar “ … colonii de demult ai celor din Italia … “ ( g ). Inocentiu al 3 –lea ( 1198 – 1216 ) si tarul vlaho – bulgar Ionita cel Frumos ( 1197 – 1207 ) prin corespondenta identifica numele de valah cu cel roman .

           “ Olachi Romani “ sant mentionati in scrisoarea papei .Prin cultura popoarelor orientale in

secolul al 19 -lea se inbogateste lexical datorita cuvintelor de nationalitate greaca precum : icoana , a catadicsi , turca : cafea , pilaf , dumbrava , vb . a iubi . In piesele vestimentare ale lui Lapusneanu adauga “ anteriul turcesc “ in speciile literare se reliefeaza cuvintele : cronica si hagiografia .

            In secolul 19 la nivelul lingvistic pasoptistii aduc marele aport de neologisme latine din

limba italiana si franceza , o sincronizare cu occidental datorita istoricului literar Eugen Lovinescu .

Familia limbilor romanice din care este descendenta limba romana cuprinde : spaniola , italiana , franceza , provensala , sarda , portugheza , retoromana din Elvetia .

           Latina populara din Imperiul Roman ajuta la crearea limbilor romanice . Substratul dacic al

lexicului este format din 200 de cuvinte confirmate prin nume proprii : Somes , Bucur , Dunare, Arges.

          Substantive commune si verbe: a cruta, a ciupi, a se bucura, prin sufixele: - andru, -ani,-este ,esc.

          La nivelul fonetic , lexical si grammatical caracterul latin in limba romana isi spune cuvantul prin pierderea consoanelor de la sfarsitul cuvantului : n , s , m , t , si modificarea consoanei duble –ll in –l .

          Din punct de vedere gramatical trei declinari in limba romana sant preluate din latina alaturi “ … patru conjugari ale verbelor , modurile si timpurile , pronumele ,mare parte a numeralelor , … adverbe … prepozitii si conjunctii … “ ( 7.3 )

           Originea latina de 60 % din nivelul lexical este regasit in toate nivelurile de cunoastere : parti ale corpului omenesc , grade de rudenie ,termeni religiosi , zilele saptamanii , verbe , obiecte de uz casnic , unitati ale timpului , fenomene meteorologice .

           Din limba romana primitive care se vorbea de la nord si la sud de Dunare “ … sau desprins patru

dialecte ale limbii noastre : daco – romana , megleno – romana , istro – romana , si macedo-romana sau aromana “ .( 7. 3 a )

           Aceasta teza este sustinuta atat de savantii straini cat si de savantii romani .

Atestarea limbii slave asupra limbii romane este marcata in scrisoarea lui Neacsu din Campulung . Limba slava incepe in secolul al 5 –lea prin migratia din sudul Dunarii a slavilor in teritoriul daco –roman in partea de nord a fluviului .

           Biligvismul slavo –roman aduce aport Bisericii in orgazizarea acesteia si a statului prin cnezate si voievodate si imbogatirea in continuare a slavonei prin imprumuturile din bulgara , rusa , ucrainiana .

Cuvinte din slava avem pentru parti ale corpului : gat , obraz , glezna , unelte : grebla ,ciocan ,

cuvinte abstracte : nevoie , duh , antroponime : Mihai , Dan , Vlaicu , Bogdan , toponime : Ilfov,

Cozia , verbe : munci , darui , citi adjective : viteaz , drag , voinic , sufixe : -eau , - anie , -ac , -ca, -as , -alnic .

           Cronicarii : Ion Neculce , Miron Costin si Grigore Ureche au cercetat originea limbii romane in

inscrisurile lor pentru dezvoltarea literaturii romane .

            Revenind la atestarile vechi de provenienta traco – daca acestea se pot prezenta in context

sub forme arhaice pastrand dz netransformat in z cum sant : grumadz , mindz , brinza , rr cum este atestat cuvantul cioarra e neschimbat in jumetate , belaur , a pastrat in parau ,rezervarea lui –u de final pentru substantivele nearticulate : gardu , tapu .

            Încercări etimologice au ramas detaliate si prin Ioannes Lucius in sec 17 si filologul german Hieronymus Megiser in sec.16 – 17 . Astfel s-au facut precizari etimologice la valorile valahice si latine spre exemplificare : valahic apa latin aqua , valahic albu latin album valahic gaina , latin galina .

           Caracteristica evidentiata si de pelerinii straini in Evul mediu despre constiinta originii romanesti: in valaha: “noi sentem di sange Rumana“, in latina “nos sumus de sanguine Romano“ ( 7.6)

           Din studiul invatatului Miron Costin in limba polona din 87 de cuvinte , acesta da o etimologie exacta “ … aproape toate cuvintele de origine latina …” ( 7.6 a ) doua cuvinte din bulgara si doua cuvinte in slava exemplific : mens –al mieu , luna –luna , panis – pine .

           In secolele 17 si 18 se consolideaza lexicografia italo – romana printre care si cea a secretarului brancovenesc Del Chiaro . Astfel apar in scrierile tiparite : gras – grasso , limba – lingua , vin – vino unde din cuvintele si lexemele romanesti majoritatea indica mostenirea din latina restul se dovedesc din alte limbi si din italiana intr-un context legat “… de viata social – politica feudala a tarii . “ ( 7.7 )

In lista boierilor se acumuleaza printre altele termenii : Vornico , Spatar , Postelnic , casa mare ,paste .

            In secolul 19 un alt continuator al culturii noastre vechi este poetul national Mihai Eminescu.

Rege al cugetarii omenesti , a fost preocupat cu studiul limbilor vechi si noi prin :greaca , franceza , italiana , latina , sanscrita , spaniola si paleoslava .Eminescu ramane in zona culturii europene . El si-a innobilat memoria prin operele literaturii antice si moderne . Gh . Bulgar , Calinescu si Traian I.Cretu au studiat conceptia lingvistica a poetului. Eminescu traduce din gramatica paleoslava scrisa in

limba germana.

            Aceeasi afirmatie o gasim si la George Munteanu despre tezaurul de intelepciune al poetului :

“… cauta … locutiuni forme gramaticale … in scrierile romanesti dinainte de 1800 , iar paralel

Alcatuia un Dictionar al limbii sanscrite si traducea din germana o gramatica paleoslava ..” (7.8 )

Eminescu literarizeaza poemul vechi inlaturand regionalismele care se aflau in numar mare . Din

proverbele scrise de Iordache Golescu apar cuvintele : printre altele : virsta , vrednicie , gust . Dintr-o poezie germana se dezvaluie o adresare miticulos scrisa : “ Maria ta , Prea – Inaltata Doamna “ ( 7.8 a).

           In epoca in care a trait Eminescu , Hasdeu studiase in Polonia si Rusia limba paleoslava pe care nu a cercetat-o in mod stiintific “ …poetul scria lui Maiorescu … D-l Hasdeu pricepe in mod practic paleoslava , dar in ce priveste fonetica face greseli … “ . ( 7.9 a )

           Tot cu referire la paleoslava Eminescu in dictionarul lui Miklosich scrierea cuvantului voievod

“ din voi ( razboi ) si verbul voditi …conducator de razboi … “. ( 7.9 b )

           In Glosar poetul avand studii de chirilica traduce contextele din slava veche tragand un semnal

de alarma si la originea slava a cuvintelor intelepte .

           Anul 1878 aduce Bibliotecii Centrale din Iasi un plus de valoare prin Lexiconul slavo-roman al lui Hasdeu cu ajutorul caruia Eminescu stabileste etimologia slava in “ Cuventelor den batrani “ .

           Dornic de a impartasi altora , traduce un dosar de limba slava germane diamantul netiparit este

donat de T . Maiorescu Academiei . “ Gramatica sanscrita … reprezinta traducerea efectuata in 1884 -1886 la Iasi … “ . ( 7.10 a )

           Eminescu este continuator si al carturarilor romani din secolul 15 si al 16 -lea ai traditiei

slavone .Este cunoscut despre Eftimie ca in 1371 normalizeaza ortografia slavona in Bulgaria . In

acelasi stil de expunere se gaseste si la Macarie intr-un sol bogat in literatura ecleziastica “ Panagiricul imparatilor Constantin si Elena “ in care se dezvaluie ca preacinstitului Constantin I s-a aratat pe cer semnul Crucii . “O istorie a lui Constantin cel Mare “ in limba slava a ramas model monarhilor crestini si domnitorilor romani .( 7.10 .b ) / 262

            Umanistul Italian Gian F .P . Bracciolini care s-a nascut la sfarsitul sec. 14 publica despre

vechimea limbii latine “ latina vocabula “ prin care “ … cuvintele romanesti ochi , deget , mina , pine sint doar sugerate prin reproducerea celor latine … “ .( h )

            Prin geograful Italian Ciovanni Boteo ( 1533 – 1617 ) in scrierea “ Relazioni Universali citeaza

influentat de “ lucratorii “ limbii Tarilor Romane despre “ … 3 cuvinte romanesti mostenite din

latina … “ . ( I ) /23

            Limba reprezintă mijlocul de convieţuire şi o interpretare a vieţii pentru formarea spiritului pentru gândire şi creaţie .Cultura unei persoane se determină dupa traditia care contribuie la o cultura superioara . Romanii au adoptat din cultura si limba greaca iar nivelul superior s-a modelat dupa infuenta cu limba franceza prin neologismele utilizate in evolutia culturii nationale .

Bibliografie :

( a ) www. Referate internet ,Opera lui Eminescu .Totul despre Mihai Eminescu ,

( a1 ) /626 , Convorbiri literare ,24 ,nr. 07 1 octombrie 1890 ,Mihai Eminescu,

( b ) …( d ) Convorbiri literare ,8 ,1 noiembrie 1890 ,

(a2 )…( d 2) Aurel Vasiliu / p.102 …p. 104 , Preocupari literare , 1941 ,

( e ) , ( f ) / 8-9 , G .Mihaila , Cultura si literature romana veche in context European ,

www.dacoromanica .ro ,

( 7.3 ) https/ dunastu wordpress.com/originea , / originea poporului si a limbii romane …/,

( 7.6 ) , ( 7.6 a ) G . Mihaila , Cultura si literature romana veche in context European , Ed .

Stiintififica si enciclopedica , Bucuresti , 1979 ,

( 7.7 )/ 53… ( 7.10 b ) /262 G.Mihaila , Cultura si literature romana veche in context European ,

Ed. Stiintifica si enciclopedica , Bucuresti 1979 ,

Th. Capdan , Limba si cultura ,Fundatia regala pentru literature , Fundatia regala pentru literature

si arta



             6. Arta ca manifestare spirituală 

              Din  creaţia divină a ţâşnit o scânteie în mintea celor iubitori de frumos şi, atunci, cei înzestraţi cu har au dorit să lase urmele trecerii lor pe pământ, în opere care să bucure sufletele semenilor, să încânte imaginaţia, să lumineze gândirea, să ofere bucuria şi fericire.

Arta adevărată este o manifestare spirituală nobilă care poate să schimbe lumea, s-o influenţeze pozitiv, să o transforme în bine, să o facă mai frumoasă.

              Arta poate să oglindească realitatea sau poate s-o falsifice, s-o deformeze, poate să o idealizeze, poate să facă mai evidente aspectele ei, dar poate şi  s-o recreeze, prin opere artistice.

 Operele literare, prin arta cuvântului, redau spiritualitatea unui popor şi orice generaţie trebuie să cunoască adevăratele valori culturale şi să le asume, să le promoveze, să se mândrească mult cu realizările artistice, fie că este vorba de cultura populară sau de cultura talentelor ce fac cinste naţiei.

Zestrea spirituală a unui popor poate intra în patrimoniul cultural universal, mai ales în zilele noastre, când este mai accesibilă calea spre cunoaşterea ei.

De-a lungul timpului, artiştii valoroşi(pictori, muzicieni, sculptori, scriitori, fotografi etc) s-au remarcat, prin tot ce au lăsat patrimoniului naţional şi universal, ei devenind simboluri ale umanităţii creatoare. Operele multora au căpătat o valoare inestimabilă, fiind receptate de milioane de oameni din toată lumea. Ele îmbogăţesc mintea, sufletul, fiind repere şi surse de inspiraţie pentru alţi creatori.

Accesul la multecreaţii artistice este posibil, datorită noilor tehnologii, dezvoltării turismului cultural, lărgirea circuitului operelor de artă, prin expoziţii itinerante, muzee, concerte, programe de radio, televiziune, filarmonici, opere, operete, târguri de carte, lansări de carte, traduceri literare,  vernisaje etc.   Astăzi, din ce mai mulţi oameni au acces la cultură, prin mass-media, canale de televiziuni, reţele de internet.

Dezvoltarea culturală contribuie la o mai bună înţelegere între oameni, între popoare, mai ales când se respectă valorile culturale ale fiecărui popor. De aceea, ne exprimăm îngrijorarea pentru acele produse pentru copii şi tineret ce propagă violenţa, o violenţă distructivă, de limbaj, de gestică, de fapte reprobabile. Aceste creaţii cultivă doar valori negative, fac un cult al distrugerii, al morţii şi au un impact dur asupra minţilor tinere. Vedem efectele în programele de ştiri din fiecare zi, dar nimeni nu ia măsuri, să se elimine violenţa din şcoli, de pe stradă, din familia.

Cultura pentru o viaţă în pace trebuie să se facă de la o vârstă fragedă, dar chiar desenele animate sunt pline de violenţă şi distrug mintea copiilor. Protejarea lor ar trebui să fie o prioritate, mai ales că ei au creierul în formare şi de multe ori acele scene de violenţă produc suferinţă fizică şi psihică unor copii.

Educaţia pentru adevărata cultură trebuie făcută din şcoală, dar, adesea, din cauza temerii de evaluări nefavorabile ale clasei, la ciclul primar se renunţă la muzică, desen, educaţie fizică şi civică, doar pentru a se face matematică şi limba română în clasă. Supraîncărcarea elevilor cu teme este cauzată de aceeaşi temere(să nu iasă prost la testări) şi elevii sunt obosiţi, fără chemare şi chef pentru lecturi, filme cu valoare culturală, teatru, etc. De aceea, ei preferă lucrurile facile din programele de divertisment, muzică, multe scene de violenţă etc.

Dar sunt şi cadre didactice inimoase ce pun în ogorul tânăr – mintea copiilor – sămânţa ce va da roade frumoase, mulţi elevi devenind mari artişti bine cunoscuţi în lume, ce fac cinste ţării.

Creaţiile pentru copii ce propagă violenţa pot avea un impact negativ  asupra psihicului, de aceea trebuie scoase din grila de programe tv. Efectele se vor repercuta asupra întregii societăţi. Creaţiile încărcate de violenţă pot avea un impact negativ asupra acesteia, căci imaginile violente pot influenţa gândirea copiilor ce vor acţiona aşa cum au văzut în filme, spre dezavantajul multora. Scoaterea violenţei din viaţa copiilor şi a tinerilor, prin promovarea operelor non-violente, pentru a nu mai introduce ficţiunea în realitate, ca  pe o normalitate a vieţii cotidiene se impune imperios în zilele noastre.

    Transpunerea ficţiunii în realitate poate avea consecinţe foarte grave: atacuri asupra persoanelor, distrugerea unor opere, bunuri materiale, chiar a vieţii spirituale a unui popor. Când nu se ia atitudine faţă de violenţa în grădiniţe, şcoli, licee, facultăţi, instituţii, spaţii publice, pe şosele, chiar şi pe internet, se ajunge la pierderea de vieţi omeneşti, la suferinţă, la regres social.

Pierderea de vieţi omeneşti, distrugerea de bunuri materiale şi culturale, aduc mari dezavantaje societăţii. Teribilismul unor tineri ce imită ceea ce văd pe ecrane duce la pierderea bunului cel mai de preţ, viaţa, mai ales că acum nimeni nu face „o educaţie pentru viaţă”, nici „o educaţie pentru pace”. Toate jocurile video sunt pline de violenţă, ele fac parte din subcultura larg promovată azi, scopul lor este doar cultivarea ideii de distrugere, de moarte. Mulţi cred că în mod intenţionat sunt introduse pentru distrugerea de vieţi omeneşti, căci planeta nu mai suportă nici respiraţia atâtor miliarde de oameni.

Nimeni nu ia atitudine de respingere, interzicere a  acestei contraculturi care face atât de mult rău.

De aceea, susţinem că manifestările artistice de calitate pot contracara această subcultură, pot înnobila simţirea şi gândirea tinerilor şi adulţilor.

Atragerea copiilor, tinerilor spre fapte culturale de valoare, organizate de sistemul de educaţie sau de alte instituţii, personalităţi etc, pot ridica valoarea vieţii pe Terra.

Deşi se preferă producţiile ce produc mulţi bani, canalele de televiziune nu sunt sancţionate pentru creaţiile ce aduc cascade de scene de violenţă cu grave incidenţe în viaţa cotidiană, cu morţi şi răniţi, traume  fizice şi psihice.

Se pare că Lucifer încă mai are adepţi mulţi pe Terra, care se manifestă diabolic, punând în opere toată mizeria din mintea lor, oferind, cu mare satisfacţie, gunoiul din sufletul lor, în tablouri, sculpturi, opere literare, obscenităţi ce nu le suportă nici materialele din care sunt făcute, nici  hârtie, lucruri ce ne fac să simţim cum „plâng pădurile” de indolenţa lor.

Poporul român are o morală sănătoasă şi le respinge, îşi promovează marile valori: Enescu, Porumbescu, Brâncuşi, Eminescu, Creangă, Caragiale şi  mulţi alţii.

Dacă sunt şi indivizi care neagă valoarea creaţiilor acestor genii, trebuie să ne dezicem de ei, căci ştim că intenţionat atacă aceste mari realizări ale spiritualităţii româneşti.

Arta, ca manifestare superioară a spiritualităţii oferă cunoaştere, destindere, iluminare,  înzestrează omenirea cu valori esenţiale ale existenţei. Prin artă, ajungem la o mai bună cunoaştere a Divinităţii, aşa cum recunosc marii creatori, căci dictonul „Nihil sine Deo” se aplică mai ales în creaţii artistice, după cum vedem în imaginea magnifică a bisericilor, catedralelor, căci sentimentele religioase pot duce la realizarea marilor capodopere.

Nu doar iubirea pentru divinitate este cauza marilor realizări artistice, ci şi iubirea pentru cei dragi oferă şansa unor realizări artistice ce străbat negura timpului.

Tot ce însufleţeşte spiritul uman adună energii creatoare nebănuite ce converg pentru a realiza opere unice, înălţând-ne pe toţi în miraculosul univers al supremei încântări.

Satisfacţiile estetice duc la împliniri ale spiritului ce aduc fericirea că nu ai trăit degeaba pe pământ, fie că eşti creator sau receptor al operei de artă.

               Moştenirea spirituală rămâne un tezaur de preţ care trebui transmis din generaţie în generaţie, îmbogăţit, evaluat, valorificat, promovat, spre slava poporului ce a dat oameni valoroşi capabili să înscrie cultura în cartea de aur a istoriei omenirii. 

            7. Din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt

 

            „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” Sunt convinsă că mai toți creștinii cunosc acest verset din Biblie, prin care aflăm că esența vieții a fost dată de cuvânt, Dumnezeu atribuindu-i acestuia puteri nelimitate. Dar cuvântul nu s-a oprit niciodată să fie Dumnezeu, el continuă să fie Dumnezeu, deoarece îl folosim zi de zi, devenind absolut indispensabil viețuirii noastre.

            Am învățat limba părinților noștri încă de când eram foarte mici, iar de atunci, ne folosim continuu de aceste mijloace numite cuvinte. Le auzim mereu acasă, pe stradă, în parc, chiar și în vise sau coșmaruri. Le auzim șoptite tainic, curgând uniform sau șovăind printre buze tremurânde. În fiecare clipă, gândurile noastre sunt transpuse în cuvinte, rostite sau nerostite, și, fără să ne dăm seama, ne „construim” o realitate prin care creăm sau distrugem. Cuvintele zidesc sau înalță, ele pot făuri cel mai frumos vis și tot la fel de ușor pot distruge tot ce există în jurul nostru. Cuvintele au o putere absolută, de aceea ne supun atât de ușor. Ele pot ucide sau pot readuce la viață. Emoțiile pe care le declanșează sunt fie fatale, fie izbăvitoare. Sunt fraze sau cărți, sunt imagini sau dorințe, sunt voința impusă ori cea sugerată. Cuvintele ne cumpără, ne câștigă, ne au. Un „da” ne poate lega pe viață, iar un „nu” ne poate face să devenim de piatră.

            „Omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.” (Mahatma Gandhi). În fiecare zi, o persoană normală rostește, în medie, cam 25 000 de cuvinte. Asta înseamnă, într-un singur an, puse laolaltă, peste 100 de cărți a câte 500 de pagini fiecare.

            Dar cât la sută dintre aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util ori frumos? Câte dintre cele 100 de cărți ar fi pline cu bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele și în câte pagini am putea înghesui acele cuvinte care au adus bucurie, care au construit, mângâiat, vindecat ori creat? Regele Claudius, personajul lui William Shakespeare, spune la un moment dat: „Cuvintele îmi zboară, iar judecata-mi rămâne mult în urmă. Cuvinte fără chibzuială, la cer n-ajung nicicând.” Așadar, mulți dintre noi ne exprimăm fără gândire conștientă, neținând cont de efectele pozitive sau negative pe care cuvintele rostite le au atât asupra celor din jur, cât și asupra noastră. Spun asupra noastră deoarece reacția pe care o produc aceste cuvinte rostite se întoarce la noi, adeseori, multiplicat.

            Dacă am ști ce putere fantastică se ascunde într-un singur cuvânt, poate că am tăcea trei ani (ca în școlile pitagoreice) înainte de a ne adresa semenilor noștri, însă, de cele mai multe ori, nu conștientizăm încărcătura energetică enormă pe care o au cuvintele și nici modul plăcut ori neplăcut în care ele fac să vibreze sufletul celor care le ascultă.

            Cuvântul reprezintă eternizarea unui gând. Gândurile au asupra noastră un efect puternic, chiar dacă nu sunt exprimate. Un gând rostit are un efect și mai puternic, deoarece nu ne afectează doar pe noi, ci și pe cei din preajma noastră. Cuvintele pe care le folosim ne caracterizează. Nu ne putem atrage respectul celor din jur fără a fi inițiați în arta mânuirii cuvintelor.

            Confucius credea că „fără a cunoaște puterea cuvintelor, este imposibil să cunoști oamenii.” și avea mare dreptate, fiindcă tot ceea ce spunem are întotdeauna efect. Un exemplu în acest sens îl reprezintă studiile doctorului Masaru Emoto asupra cristalelor de apă. Luând diferite mostre de apă, le congelează și fotografiază cristalele obținute. Apoi începe să spună diferite cuvinte în apropierea sticluțelor cu apă luată din aceeași sursă. Cristalele formate în sticluțele în preajma cărora rostește cuvinte pozitive capătă o formă armonioasă, deosebită. Pe de altă parte, cristalele din sticluțele în preajma cărora spune cuvinte negative capătă forme ciudate, hidoase, iar în anumite situații, apa nici măcar nu mai formează cristale. Reface experimentele folosind cuvinte din diferite limbi, necunoscute savanților. Rezultatele sunt similare.

            E clar că nici noi nu suntem imuni la cuvinte, atâta vreme cât corpul nostru reprezintă aproximativ 70% apă.

            „Cuvântul e aripa liniştii” spunea Pablo Neruda, într-o frumoasă evocare a sensibilităţii fiinţei umane. Ne întristăm când auzim cuvinte urâte adresate propriei persoane sau persoanelor apropiate sufletelor noastre, ne bucurăm când ne sunt aduse cuvinte de apreciere ori suntem martorii unor manifestări de excepţie a cuvintelor, indiferent dacă e vorba de literatură, teatru sau, pur şi simplu o conversaţie de calitate. 

            Lumea în care trăim nu este una ideală. Ne-am îndepărtat cam mult de la vechile legi ale spiritualităţii şi am uitat să mai comunicăm cu cei din jur. Problemele şi necazurile se acutizează pe fondul unei lipse de dialog pozitiv şi rezistă în timp, influenţate de „furtuna” cuvintelor negativiste care ne înconjoară. „De multe ori, limba taie mai mult decât sabia.”, spune Anton Pann. Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă este puterea cuvintelor care poate să distrugă fără să lase urme. Ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. „Poți dărâma un oraș, arde o carte, zgâria o marmură: nu poti șterge urma unui cuvânt într-un creier.” (Edouard Estaunie)

            Cuvintele înseamnă energie. Trăim într-un dans al energiilor, iar în acest dans, noi suntem creatorii. Pereții casei noastre sunt impregnați de vibrația cuvintelor pe care le rostim zi de zi, săptămână după săptămână, an după an. Cuvântul este un instrument cu o însemnătate enormă în evoluția noastră și suntem responsabili de modul în care ne folosim de el pentru a ne schimba viața. Comunicarea e felul în care ne manifestăm și orice gând, fie el măreț sau nu, trebuie exteriorizat, pentru a prinde contur și pentru a se materializa. Wittgenstein susținea că limitele limbii sunt limitele lumii și pe bună dreptate, acolo unde nu există comunicare, nu există nimic, iar dacă comunicarea există, cauza nu e pierdută. Fără comunicare suntem doar niște umbre, pentru că cea care ne deosebește de restul ființelor vii de pe Pământ e comunicarea.

            Într-o altă ordine de idei, dacă cuvintele ar fi spuse exact așa cum ne apar în suflet și în gândire, atunci când e vorba de sentimente, emoții și trăiri, poate că lucrurile s-ar schimba. Problema este că noi, oamenii, ne temem să vorbim, ne e frică să spunem ceea ce gândim și simțim cu adevărat, pentru că s-ar putea ca ceilaţi să nu aprecieze sinceritatea noastră.

            Viața este scurtă, așa că nu ar trebui să lăsăm cuvinte importante nerostite. Nu contează dacă teama e de vină sau lipsa curajului, contează să nu ai regrete atunci când privești în urmă și de ce-urile se nu se succeadă în minte, lăsând în urma lor un ecou nerostit.

            Oare cum ar fi dimineaţa în care cuvintele nu s-ar mai face auzite şi locul lor ar fi luat de altceva? Poate de fapte frumoase sau negre, de gesturi rapide sau atente, ori priviri pline de văpăi sau golite de sens? Nu cred că ne-am dori să trăim într-o astfel de lume, chiar dacă au fost momente în care cuvintele s-au dovedit a fi otrăvuri concentrate. Dumnezeu a hotărât să se apropie de propria creație folosind cuvintele. Dacă ar fi crezut că imaginea este mai bună pentru transmiterea mesajului Său cred că ar fi găsit o variantă pentru stocarea şi transmiterea acesteia, potrivită primului secol al umanităţii şi destul de robustă încât să reziste până la noi. Dacă gesturile ar fi fost cele mai importante, ni le-ar fi lăsat cu siguranţă. Totuși El ne-a lăsat Cartea, iar Cartea are cuvinte şi cuvintele ei sunt de o importanţă covârşitoare.

            Observăm, de-a lungul existenţei noastre, cum cuvintele creează realităţi, generează acţiuni, formează comportamente, nasc atitudini şi simţim zilnic efectele pe care le au asupra noastră. Vorbele celor mai mulţi se sting atunci când trec de bariera cercului lor de cunoscuţi. Dar sunt câţiva oameni ale căror fraze dăinuie, câţiva oameni care şi-au făcut din cuvinte o profesie. Ideile lor au potenţialul de a ajunge la alte milioane de oameni, textele lor aduc la cunoştinţa unui public larg întâmplări neştiute, creează stări intense de emoţie, stabilesc standarde de exprimare. Aceștia sunt oameni foarte puternici și au o mare responsabilitate, iar cuvintele reprezintă marfa pe care ei o vând. Iar prețul lor este direct proporțional cu prețuirea lor de către cel care le folosește, adică de către scriitor, că despre el este vorba. Ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. Când nu îţi transmit nimic, când nu îţi dau de gândit, când nu te determină să-ţi schimbi viaţa, când nu te îndeamnă să te cunoşti, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt. Despre valoarea lor, în acest caz, nu mai poate fi vorba. Şi nici despre valoarea scriitorului. 

          Dacă nu preţuim cuvintele, cum am putea preţui Cuvântul? În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuşi din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt, cel care se cunoaşte pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii. Dar cine mai crede astăzi în Cuvânt, când nimeni nu mai crede nici măcar în propriile cuvinte, în puterea lor? Trebuie, aşadar, să schimbăm foaia, să preţuim din nou cuvintele, aceste răni ale tăcerii, cum le numea Lucian Blaga, pentru ca ele să redobândească valoarea şi puterea pe care le-au avut dintotdeauna.

             8. Sfârşitul – un nou început

                     (Mănuşa lui Einstein)

 

           Sfârşitul, oricare ar fi el, înseamnă un nou început. Un început care presupune în mod inevitabil o criză. O criză de adaptare la noua situaţie, la noua lume, la noul univers – un univers în esenţă ideatic. Pentru că trăieşti în acelaşi mediu, înconjurat de aceleaşi lucruri, uneori chiar şi de aceiaşi oameni, dar percepţia e alta. Şi trebuie să treacă o bună perioadă de timp până te adaptezi, dar mai ales până îţi descoperi rostul în noile circumstanţe. Dacă înainte ştiai ce ai de făcut, te aflai în treabă – cum se spune- , ba chiar simţeai, ce paradox, că povara e mult prea grea, acum, dintrodată, te-ai trezit despovărat şi chiar nu ştii ce să faci cu energia ce se acumulează şi se tot acumulează. Te refugiezi adesea în expediente mărunte ce te satisfac pe moment, dar simţi acut faptul că rostul ţi s-a dus, a

zburat, precum zboară un pui de porumbel pe care îl găseşti zgribulit după ploaie şi îl aduci pe balcon. Îi dai să mănânce câteva zile, apoi, într-o bună dimineaţă nu-l mai afli la locul ştiut. Şi-a luat zborul, gata.

           Rostul... Dar oare care să fie pînă la urmă rostul omului pe pământ? Pentru ce se zbate în fond? Pentru o dumicătură înfulecată pe nemestecate între două trebi (sic!) sau pentru palatul poleit cu aur? Asta chiar nu pot să înţeleg, oricât mi-aş bate capul, având în vedere că toţi plecăm din astă lume fără deosebire între patru scânduri. Haide că devin patetic, însă cum să nu devin?

            Nu pot decât să trag concluzia, tristă, desigur, că suntem prin naştere nişte nesăbuiţi. Nu ne îngăduim nicio clipă de răgaz pentru a ne întreba: „Încotro?”, dar mai ales „Pentru ce?” Nu ştiu ce să zic, dar cred că dacă am stărui măcar câteva clipe asupra acestor întrebări fundamentale, am deveni mult mai înţelepţi, dar mai ales am face economie de energie, o energie pe care în nesocotinţa noastră o credem inepuizabilă, dar mai ales nu zăbovim o clipă asupra ei, asupra modului în care o risipim. Alergăm, alergăm. Nicio clipă de meditaţie spre a ne pune întrebarea „Încotro?” şi mai ales „Pentru ce?” Dacă ne-am îngădui acest lux, pentru că în condiţiile lumii de azi chiar este un lux, cu siguranţă

am fi catalogaţi atipici, nebuni.

           Spiritul de turmă este atât de bine înrădăcinat, încât cel ce nu ţine pasul sau mai rău, îndrăzneşte cumva să se abată din drum, este anormal. A ieşit din tipar, musai să fie corectat după calapodul unei lumi care habar nu are „Încotro?” şi nici „Pentru ce?”, dar care, totuşi, aleargă. Stau şi mă gândesc dacă această lume ştie răspunsul la întrebare şi merge înainte, precum crede, sau în virtutea inerţiei merge foarte bine înapoi!? Cine garantează oare sau cine poate şti încotro e înainte şi-ncotro e înapoi într-o lume relativă? Mare ai fost Einstein! Ai aruncat mănuşa-n ring şi ai plecat. Aşadar, cine s-o ridice? Ai semănat îndoiala, culegem astăzi roadele-i amare.

          Dar oare ne vom trezi vreodată din zbaterea asta? Într-o lume relativă, permiteţi-mi să

mă-ndoiesc.

           9. Creierul fiinţei umane

 

          Creierul este unicul organ al fiinţei umane în care se poate dezvolta puterea de gândire a acesteia şi care depinde de regulă de educaţia înaintaşilor şi de educaţia socială.

          Creierul fiinţei umane are o greutate de ap 1,400 kg. şi, în comparaţie cu ale altor vieţuitoare, omul are cel mai mare creier în raport cu masa sa corporală ce o are sub comandă, şi chiar dacă are un asemenea organ, mintea umană nu capătă valoare dacă nu este educată pentru a face anumite operaţiuni necesare supravieţuirii cât mai binefăcătoare lui, dar şi mediului în care trăieşte.

           Creierul uman needucat este precum o unitate de calculator în care nu este instalat niciun program de lucru.

           Neputinţa absolută a judecăţii creierului care nu este educat poate fi dovedit de un simplu exemplu: o izolare a unui prunc de restul lumii (supravegheat şi hrănit din exterior) cu greu ar putea supravieţui, însă garantat nu ar putea vorbi o limbă dacă nu o aude şi nici nu ar putea face lucruri simple ce aparţin specie umane dacă nu vede practic pe altcineva.

           Deci chiar dacă fiinţa umană are creierul mare, acesta dacă nu este educat nu poate face şi înţelege nimic din activitatea omenească, excepţie făcând mersul şi abilitatea organelor de simţ care şi acestea acţionează haotic şi în mod sălbatic.

           Însă pentru a urmări chiar câtă prostie poate avea şi anumite creiere umane educate este simplu de dovedit şi prin faptele unor semeni trăiţi şi formaţi într-o societate modernă şi care au recurs în timp la anumite gesturi inumane greu de explicat de analişti.

          Nu este nevoie să enumăr aici fapte nesăbuite ale unor indivizi, că am avut cu toţii să auzim şi chiar să cunoaştem asemenea elemente pentru care societatea a fost nevoită să creeze anumite structuri statale de menţinut ordinea publică, precum şi structuri juridice sofisticate, dar şi închisori de reeducare a zeci de milioane de făptaşi.

          Să nu punem în discuţie anumite fapte inumane făcute la o vârstă de până la 14 ani pentru că admitem faptul unei educaţii neadecvate în familie, în societate, sau a unor scăpări temporare de judecată, ci luăm în calcul doar acţiunile josnice a milioane de oameni bine educaţi şi ajunşi la vârste mature.

          Nu comentăm nici acţiunea câtorva semeni care au fost afectaţi de anumite boli mintale, ci doar a

zecilor de milioane de făptaşi care au încălcat în cunoştinţă de cauză mai mult sau mai puţin regulile şi bunele maniere a societăţii în timp, în prezent, dar şi în viitor.

          Singura modalitate de educaţie a fiinţei umane este acea modalitate ce trebuie să persiste conform unui şablon educaţional la nivelul fiecărei societăţi sau chiar la nivelul familiei, atât cât este nevoie în funcţie de cum înţelege fiecare în parte faptul unei bune convieţuiri.

          Discut la acest subiect doar de potenţialul de judecată şi de înţelegere a creierului uman, aşa că din păcate în concluzie se observă că o parte din indivizi nu pot înţelege alături de atâtea necesităţi şi acea convieţuire democratică ce s-a înfiripat după anul 2000.

           Se observă clar că dacă factorii responsabili nu intervin cu măsuri concludente de stopare a unor

manifestări şi fapte inumane, acestea destramă şi firava tentativă de progres a activităţii celor înţelegători, dar şi democratizarea societăţii în ansamblul ei.

           Urmaşii înţelegători vor fi prinşi în jocul neputinţei şi se restrâng, forţaţi fiind şi de factorii implicaţi în atâtea implementări legale, dar neadecvate situaţiei, iar activitatea creierelor educate regresează şi că este umilită, dar şi dacă potenţialul numeric a lor nu se măreşte.

            În concluzie, miliardele de creiere nu sunt în stare să găsească formula adecvată unei convieţuiri

frăţeşti dacă nu sunt educaţi, ajutaţi sau unii chiar forţaţi să o înţeleagă, iar buna înţelegere în masă şi de la sine niciodată nu se va concretiza în societate.

            Acţiunilor provocate de creierul uman sunt simple de înţeles numai dacă persoana care cercetează cazul, are harul de a desluşi în totalitate faptele produse de oameni la nivelul societăţii statale sau globale

 

 

          10. Cosmetizarea posterităţii lui Orfeu

 

          „Adeseori, adevărul e neputincios împotriva unei minciuni încetăţenite!” Din această ceaţă a lucrurilor, încercăm un modest eşafodaj ca să ne susţinem afirmaţia. Întâi, cădem de acord că Orfeu este „cel mai vestit cântăreţ din mitologia grecească” şi că a avut-o ca mamă pe muza Caliope, tatăl său fiind Apollo sau Oeagrus, regele Traciei... Hm, oare să înţelegem că muza Caliope îl lăsa pe Apollo în iatac, sforăind, şi ieşea în fundul grădinii, la Oeagrus care o aştepta, ceva mai dornic şi ceva mai tânăr, întins pe togă? Dar să nu transferăm copiilor petele părinţilor. Oricum, „cel mai de seamă muzician al lumii antice”, Apollo, şi-a luat în serios rolul de tată şi l-a învăţat pe Orfeu să cânte la liră. Cum pe vremea aceea nu existau academii de bele-arte, Caliope împreună cu surorile ei – şi dânsele tot muze – l-au instruit în arta vocală. Ce a ieşit din tânărul – alţii ar spune „bietul” – învăţăcel ar trebui să ştim cu toţii. Pentru cei care nu ştiu şi nu au nici Wikipedia la îndemână, îi informăm doar că vocea lui, acompaniată de liră, era atât de încântătoare încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele şi copacii să-l urmeze. Ca să aibă un „ce” profit din harul său, fiindcă nu erau case de discuri pe vremea aceea ca să fie ofertat de vreun promotăr, Orfeu l-a însoţit pe Iason în căutarea lânii de aur, cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în sprâncenata incursiune spre Colhida, însă, când acordurile muzicale, atât de măiestre, le-au învins pe cele ale sirenelor, argonauţii fiind în pericol de a fi vrăjiţi şi duşi spre moarte de către sirene, cota-parte din pradă i-a crescut exponenţial încât, întors în Elada, s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Fericitul mariaj s-a încheiat dramatic, din păcate, la scurtă vreme, când zeul pastoral, Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei – remarcaţi, vă rog, eufemismul –, a urmărit-o pe Euridice. Căutând să-şi apere onoarea – dacă mariajul ar fi fost mai vechi, am fi putut specula că aceasta voia doar să ajungă mai adânc în pădure ca să-şi ferească aventura de ochi indiscreţi şi bârfitori –, nimfa a luat-o la fugă şi astfel a călcat pe un şarpe care a muşcat-o de gleznă, veninul provocându-i moartea, după cum bine se cunoaşte. Orfeu nu s-a împăcat cu trecerea soţiei în nefiinţă, aşa că s-a hotărât să o aducă înapoi din Infern, lira, prin acordurile sale triste, netezindu-i calea până la tronul zeului Hades, aprigul suveran al lumii subpământene. Muzica i-a vrăjit atât de tare pe stăpânul morţilor şi pe consoarta sa, Persefona, încât, auzind motivul venirii sale, cu inimile mult înduioşate, aceştia au fost de acord să-i înapoieze soţia, cu condiţia ca bardul să nu-şi întoarcă privirea către ea, până când ieşeau amândoi la suprafaţa pământului.

          Pe drumul de întoarcere – de aici, neavând surse istorice, intrăm pe domeniul speculaţiilor – Orfeu a avut o primă dezamăgire: cântecele, de acum triumfaliste, luminoase, n-au mai fermecat auzul umbrelor de acolo, şi chiar cei condamnaţi la o pedeapsă eternă, precum Sisif şi Tantal, n-au mai uitat de chinurile lor, fie şi o clipită. Până să ajungă la Charon, barcagiul morţii, şi de acolo la Cerber, paznicul nemilos al Infernului, Orfeu şi-a amintit, ros de îndoieli, de Pygmalion, sculptorul din Cipru, cel care, văzând femeile drept creaturi imperfecte, pline de năravuri, s-a dedicat muncii sale şi a creat-o pe Galateea, o splendidă statuie din fildeş, unde a corectat defectele care îl iritau la femeile în carne şi oase. Vreun moment s-a gândit să o lase posterităţii? Nu. Dimpotrivă, s-a îndrăgostit de ea şi a făcut demersuri către Afrodita, zeiţa iubirii. Acesteia i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi i-a dat viaţă Galateei. Ce s-a ales din harul şi posteritatea genialului sculptor odată căsătorit? Orfeu s-a cutremurat când şi-a răspuns, iar când a realizat că la fel de banale îi vor fi viitorul şi moştenirea artistică alături de fericirea vieţii sale, Euridice – dar despre ce patrimoniu artistic valoros poate fi vorba când va cânta numai menadelor doar muzică veselă, orgiastică şi pe versuri licenţioase? –, tare s-a mai întristat. Altceva ar fi dacă biografii ar avea motive să se întreacă în a-i consemna o postumitate profundă, izvodită dintr-o mare tragedie, căci – nu-i aşa? – „Numai suferinţa e creatoare!” (citat clasic din Adrian Păunescu), şi anume: unii să poată afirma că a întemeiat misterele orfice în urma unei experienţe teribile; alţii că şi-a găsit sfârşitul în Tracia, aşezat pe un bolovan din mijlocul unei pajişti, dând glas unor tristeţi devastatoare; ori că, refuzându-le dragostea frivolă, menadele l-ar fi ucis, ciopârţindu-i trupul cu mâinile goale; sau, ca să băgăm şi Olimpul în joc, l-or face victimă a aceloraşi menade stârnite împotriva lui de către Afrodita pentru a se răzbuna pe Caliope, nemulţumită de decizia acesteia într-o dispută pe care o avusese cu Persefona; la rândul său, din solidaritate de breaslă, Ovidiu ne-ar spune că ar fi murit lovit de un fulger olimpian, întrucât ştia prea multe secrete despre Infern, pe care le revela în misterele sale... şi câte nu s-ar putea spune, ba chiar că şi muzele au deplâns moartea sa, aşezându-i instrumentul preferat pe cer, sub forma constelaţiei Lira. Dar ce pistă să le ofere biografilor fără a stârni suspiciuni? Prin minte i-au trecut mai multe scenarii, toate, la o primă vedere, onorabile, iar istoria a reţinut faptul, livrat de însuşi Orfeu, cum că, la ieşire, ar fi fost nemaipomenit de dornic să-şi vadă soţia şi să se asigure că îl urmează. Această nerăbdare l-a făcut să se uite înapoi prea devreme, când numai el ajunsese la suprafaţă, iar Euridice a fost trimisă iarăşi în Infern...

        Duios, uman, terifiant...

       Se pare că toată lumea a fost şi ar trebui să fie mulţumită cu această variantă, or se mai găsesc „nişte unii” să sugereze că Orfeu e un Meşterul Manole, avant la lettre, care a preferat fericirii domestice, jertfa întru creaţie.

 

 

Vizualizări: 322

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mult succes!

ESÉU, eseuri, s. n. 1. Studiu de proporții restrânse asupra unor teme filosofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema.

Veronica Pavel Lerner - a notat astfel:

Marius Murărescu - a notat astfel:

Calotă Rodica - a notat astfel:

Pop Dorina - a notat astfel:

Bidulescu Constantin - a notat astfel:

Elena Neacșu - a votat astfel:

Mihaela Chitic - a notat astfel:

Giurgiu Silvia - a notat astfel:

Camelia Florescu - a notat astfel:

Alex Anghel - a notat astfel:

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog aritmetică a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 16 secunde în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog aritmetică a lui Ana C. Ronescu
cu 8 minute în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut discuţia Pagina a III-a cu Proza participantă la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a lui Sofia Sincă
cu 9 minute în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iluzie a utilizatorului Trandafirul
cu 10 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Iluzie a lui Trandafirul
cu 13 minute în urmă
Olimpia Sava a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Apus de soare a utilizatorului Olimpia Sava
cu 41 minute în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Sonetul meu de azi a lui Veronica P. L.
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Apus de soare a utilizatorului Olimpia Sava
cu 1 oră în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog aritmetică a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog aritmetică a lui Ana C. Ronescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog aritmetică a lui Ana C. Ronescu
cu 1 oră în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog era timpul să răsară luna a utilizatorului Tudor Cicu
cu 1 oră în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sonetul meu de azi a utilizatorului Veronica P. L.
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Ana Cîmpeanu îi place postarea pe blog Sonetul meu de azi a lui Veronica P. L.
cu 1 oră în urmă
Ana Cîmpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Soare-n apus a utilizatorului Olimpia Sava
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Veronica P. L.
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Pagina a II-a, Piesele de teatru participante la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a utilizatorului Sofia Sincă în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Eseurile participante la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a utilizatorului Sofia Sincă în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Pagina a III-a cu Proza participantă la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a utilizatorului Sofia Sincă în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Poeziile participante la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a utilizatorului Sofia Sincă în grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 1 oră în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor