- Dacă tot n-ai altă treabă mai bună de făcut astăzi, fă puțină ordine și curățenie în pod – îmi spune soția în trecere, cu tonul obosit și iritat al femeii veșnic ocupate.

     Stau în șezlong la masa de șipci de sub bolta de viță de vie care mă protejează de soarele arzător al amiezii de iulie și-mi sorb, cu gesturi leneșe, toropit de căldură, cafeaua, trăgând rar dintr-o țigară de ocazie fără a inspira fumul în plămâni, privind doar șuvițele albăstrui care urcă alene spre acoperișul de frunze, ciuruit ici-colo de razele soarelui. Mă simt asemeni unui vulcan stins, prăbușit în mine însumi, numai lut”, fără dorinți”, ca-ntr-un poem de Lucian Blaga, și-mi răsună în minte versurile nostalgice ale lui Bacovia:”…un vin și o țigară/și-amiezuri de zile se duc/ca o simptomă fugară/…”

     La numai patruzeci de ani mă simt ca la sfârșitul vieții, ajuns undeva într-o gară terminus de unde nici un tren nu mai pleacă în nici o direcție și toate ceasurile sunt oprite, timpul nu mai curge ci băltește în juru-mi ca o apă stătută…

     - Bine, o să încerc… - îi răspund Marianei deși ea nu mă mai aude, văzându-și mai departe de treabă.

     Nu mă grăbesc însă câtuși de puțin, ceasul anunță abia orele două după-amiază, până în seară mai e un ocean de vreme, încerc să mă scutur de melancolie, să mă bucur de simplul fapt că exist încă pe lumea asta, îmi încânt ochii urmărind verdele adânc, translucid în bătaia razelor, al frunzelor grase de viță, cerul de un albastru catifelat, pereții alb-gălbui ai casei reflectând o lumină caldă, liniștitoare. ”E bine”, spune sufletul meu împăcat, ”Ist gut”, cum a spus și Immanuel Kant în clipa în care părăsea lumea aceasta.

     Mă ridic alene, intru în holul răcoros și urc scara spre pod, scară veche de lemn, scârțâind sub greutatea mea de bărbat masiv și pătrund apoi pe gura podului într-un univers care m-a fascinat întotdeauna încă din copilăria mea petrecută în casa bunicilor, casă bătrânească cu acoperiș de șindrilă, mirosind a fum și a lucruri vechi de lemn și cânepă, înnegrite de vreme.

     Podul e o lume aparte, moartă, dar care are parcă legile ei de organizare în ciuda haosului aparent care domnește peste tot. Toată acea îngrămădire de vechituri care au avut rostul și rolul lor într-o lume activă dinamică, și-au găsit aici, într-o nouă lume locul lor, parcă s-au adunat aici să umple un spațiu predestinat și să compună o nouă realitate, nemișcată ca pentru eternitate. Ce ordine nouă aș putea să fac eu în această ordine deja demult instaurată? De ce și după ce criterii să creez o altă ordine? La ce și cui i-ar folosi noua ordine creată de mine? Nici nu știu măcar de unde ar trebui să încep și în ce fel. Sunt disperat și presimt deja un moment de iritare în relația cu soția mea care-mi va reproșa că nu-s în stare nici măcar să așez la locul lor niște vechituri din pod. Bine, dar care ar fi acel “loc al lor” pe care eu ar trebui să-l știu ca un adevărat gospodar, dar iată că nu-l știu? Totul pare încremenit, până și aerul fierbinte, de la țigla încinsă de soare, în fasciculele de lumină strecurate printre țigle se rotesc lent miliarde de fire de praf asemeni miliardelor de stele ce alcătuiesc galaxiile…

     Treptat îmi trece starea de derută și enervare, devin calm și optimist, îmi place în pod, trebuie să încerc să fac ceva, fie și de formă. Dintr-o ladă de lemn plină cu rufărie veche iese la iveală o eșarfă mototolită de un roșu aprins, parcă nedecolorată de vreme. Deodată un vârtej de culori, amețitor, mă smulge violent din starea de calm încremenit și mă proiectează, ca printr-un tunel, în alt spațiu și în alt timp, văd în fața ochilor ierburile uscate și miriștile galbene ale Bărăganului, ferma ca un transatlantic navigând în imensitatea câmpiei, clădirile albe și cei câțiva copaci întunecați, șirele imense de paie și un chip de fată cu ochi albaștri ca cicoarea, cu șuvițele blonde legănate de vântul ușor al câmpiei încadrându-i obrajii, cu un batic roșu legat ștrengărește în jurul gâtului:

     -Laura… - îngaimă buzele mele ca-n vis – Laura, tu… - și ochii mi se umplu deodată de lacrimi.

     Apuc eșarfa și o smulg cu grijă din mormanul de haine vechi, așa cum un cercetător extrage atent o relicvă de o neprețuită valoare, cu inima tremurând de teama nesfârșită de a nu distruge ireparabil, de a nu destrăma totul o dată pentru totdeauna. O adun în căușul palmelor împreunate ca pentru rugăciune, amețit și parcă încovoiat de o durere fără nume ce-mi străbate ființa, mă las învins într-un șezlong cu brațele rupte, duc eșarfa la buze sărutând-o sfielnic, așa ca un mistic sfintele moaște și mă inundă deodată aroma uitată a unui pui de căprioară cu chip de fată, parcă dintr-o altă viață:

     - Doamne… - îngân ca în fața unui altar – cum s-a stins totul… până și amintirea…

     Cu un nod dureros în gât, podidit de un plâns reținut, mă rog fierbinte, fără glas, să pot retrăi iar totul, așa ca atunci, să mă umplu iar de focul viu al unor clipe fierbinți pe care le rechem cu strigătul mut al sufletului meu amorțit…

 

*

 

     …plonjez, ca printr-un tunel al Timpului, cu paisprezece ani în urmă. Mă văd întins pe spate, făcând plajă pe o șiră înaltă de paie din curtea unei ferme de câmpie, cu privirile adâncite în albastrul profund al cerului de iulie în Bărăgan. Simt o bucurie imensă, clocotitoare, un freamăt al întregii ființe, o vibrație pornind de undeva din intimitatea celulelor. Într-o asemenea stare mă simt capabil de levitație. Cum nu văd lumea din jur, numai cerul, parcă plutesc, asemeni unui condor cu aripile întinse, în imensitatea spațiului nemărginit…

     Sunt fericit că am luat în serios invitația prietenului meu George Butnaru. Cu aproape o lună în urmă – erau ultimele zile de școală – ieșind pe poarta liceului din S. unde predau filosofia ca tânăr profesor stagiar, m-am întâlnit cu Geo, un bun prieten din vremea studenției noastre bucureștene. Nu-l mai văzusem de mult, știam doar că e un valoros inginer agronom, director deja la o fermă de stat din inima Bărăganului. M-a invitat la o bere scurtă „la botul calului”, era foarte grăbit, mi s-a plâns că e prins până peste cap cu campania agricolă de vară, cu recoltatul păioaselor, că a venit “la județ” doar pe fugă, doar pentru probleme de “asigurare materială” de la Direcția Agricolă, câștigă bine dar n-are timp de odihnă nici ziua nici noaptea.

     Mi-a spus fără înconjur că mă invidiază nespus de mult pentru faptul că, profesor fiind, voi intra în vacanța cea mare, fără griji, fără probleme. Eu la rândul meu m-am plâns de salariul meu de dascăl, că e unul de supraviețuire și că nu-mi voi putea permite să merg nicăieri în concediu, nici la mare, nici la munte.

     - Nu-i nimic, - mi-a zis el – dacă n-ai altă variantă mai bună, vino la mine la fermă două-trei săptămâni, nu-i cine știe ce, o fermă oarecare de câmpie, dar e o schimbare, știu că ție îți place natura și mai ales nu te costă nimic. Doar că n-am să te pot însoți prea mult, voi fi mai tot timpul ocupat cu recoltatul și alte probleme ale gospodăriei, dar te vei descurca și singur. Te dau oricum în grija unor fete drăguțe, inginere, tehniciene, contabile, tinerele-singurele și cam disperate că nu prea avem bărbați tineri și atrăgători la fermă. Vor fi încântate de apariția ta, te vor asalta de zor și singura ta mare problemă va fi să alegi… Ei, ce zici?…

     Propunerea m-a încântat în primul moment. Era o variantă salvatoare. Apoi am avut o ezitare. Imaginea unei ferme de câmpie, izolată de lume, mi se parea o fundătură plictisitoare. În cele din urmă însă mi-am dat seama că nu prea aveam de ales și m-am decis:

     - Bine! Voi veni neapărat, așteaptă-mă! Cum se încheie școala și-mi vizitez câteva zile părinții în Ardeal, voi ateriza la „domeniul și castelul tău” de mare „senior de Bărăgan”.

 

     Ferma e una obișnuită, cu clădiri simple văruite în alb, blocuri mici pentru oameni și grajduri lungi pentru animale, alei pietruite, spații verzi destul de sărace, prăfuite și arse de soarele verii, șire imense de paie de la treierat… în rest câmpie și iar câmpie, miriști și lanuri până la orizont unde mijește o geană întunecată de pădure. Așa cum m-a și avertizat de la bun început, Geo e tot timpul în mișcare, energic și poruncitor, stăpân incontestabil peste toată zarva de la fermă, dând mereu ordine în dreapta și-n stânga și însoțind zilnic echipele de mecanizatori pe tarlale. Dar agitația e doar dimineața până la plecare și seara la întoarcere, în rest se lasă peste fermă o liniște netulburată, ca-ntr-o mănăstire de maici. Bărbații pleacă la câmp și eu rămân singur cu o droaie de femeiuști hărnicuțe, unele pe la birouri, altele la cantină… numai eu stingher dar și fără nici o dorință de a fi cu cineva, sătul până peste cap de veșnica viermuială a oamenilor în jurul meu, de vorbărie nesfârșită cu rost și fără rost, de glume banale, de flirturi și alte asemenea fără de care cetățeanul de rând nu poate trăi.

     Tinerele femei îmi caută mereu compania, sunt mereu surâzătoare și cât mai sumar îmbrăcate (e drept că e o căldură terifiantă de parc-am fi în Africa), senzuale și provocatoare chiar dacă unele nu mai sunt foarte tinere, cu ochii mereu aprinși parcă de o febră mocnită, vibrând de emoție și de o dorință abia ținută în frâu, au în mișcări, în vorbele și în râsul lor tensiunea unei așteptări prelungite, disperarea și teama de a pierde o rară ocazie ivită pe neașteptate la orizontul existenței lor monotone. E parcă o competiție mută între ele – care-l va „câștiga” mai repede pe tânărul profesor picat din cer taman în “mănăstirea” în care-și duc viața.

     Eu însă păstrez mereu o rezervă care le descumpănește, sunt politicos, excesiv de politicos dar fără să mă lansez într-o relație mai apropiată cu vreuna dintre ele, stau mai tot timpul singur, mă plimb pe câmp până departe, fac uneori zece până la cincisprezece kilometri pe zi, fac baie zilnică într-un canal de irigații, apoi plajă pe spinarea unei imense șire de paie în mirosul îmbătător de grâu copt ce se degajă din paiele proaspăt treierate în adierea brizei ușoare de câmpie. Cu timpul fetele își pierd răbdarea, mie îmi pare sincer rău că sunt nevoit să le dezamăgesc, încep bârfele inevitabile, că aș fi cam nu știu cum, că sunt cam ciudat, că nu-mi place societatea femeilor, că nu mă tentează dragostea…și câte altele…

 

*

 

     …dar mie nu-mi pasă de nimeni și de nimic. Stau întins pe paiele proaspete și privesc zborul unui stol de păsări, ascult o melodie sentimentală, un “blues” la modă ce se revarsă dinspre cantină odată cu mirosurile amețitoare de mâncare bine pregătită pentru că ora prânzului e pe aproape. Mă las în voia soarelui nemilos de amiază, îmi simt trupul pătruns până în măduva oaselor de focul ceresc, sunt nespus de mândru de trupul meu de bărbat puternic, bine clădit și bine bronzat, mi-a plăcut mereu să-mi sculptez trupul, am făcut ani de culturism și chiar dacă am întrerupt de o bună bucată de vreme antrenamentele sistematice încă se vede structura atletică, musculatura bine reliefată, lucind de transpirație corpul meu pare asemeni unei statui de bronz făurită de un mare sculptor din vechea Eladă.

     Aud un foșnet de paie și tresar. Mă gândesc că poate urcă la mine Leda, cățelușa uneia dintre contabile. Ori, doamne ferește, o fi vreun șarpe, cuibărit în stogul de paie. Mereu mi-a fost teamă de șerpi, făcând plajă prin locuri singuratice și pustii. Mă ridic pe coate și privesc în jur. La capătul șirei de paie se ivește căpșorul blond al unei fete pe care am zărit-o adesea trebăluind pe la bucătărie. Modestă, subțiratică și tăcută, de vreo șaisprezece-șaptesprezece ani, cu o rochiță de vară multicoloră și semitransparentă, scurtuță și decoltată, cu picioarele goale, umblând mai mult desculță ca un copil necăjit, cu șuvițele blonde ca spicele crescute în voia lor, mi-a părut mai degrabă un copil al vreunei femei de la fermă și nu i-am dat nici o importanță. Ochii mari, verzi-albăstrui, mă iscodesc speriați și oarecum triști, mă lovește deodată în inimă imaginea acestor ochi melancolici și parcă mă simt deodată vinovat pentru bucuria năvalnică pe care tocmai o simțeam plutind parcă între cer și pământ.

     -Mă iertați că vă deranjez… - începe ea cu voce scăzută și tremurândă.

     -Nu-i nimic – îi spun încurajator. Poftim, vino aici, alături, să mai stăm de vorbă. Și-așa mă cam plictiseam aici singur cuc.

     Mint, evident, dar sunt învins de tristețea din ochii fetei cu trup felin, pârguit de soarele Bărăganului, speriată și încordată asemenea unei mici sălbăticiuni.

     -Nu v-aș fi deranjat – continuă ea, tot nemișcată, asemeni unui pui de cobră – dar m-a trimis mătușa Mara să vă chem la masă. Dacă doriți să mâncați acum, masa e gata.

     -Nu prea mi-e foame și-mi place să mai lenevesc la soare, nu vreau să abuzez de mâncare, vreau să-mi mențin silueta sportivă. Dar hai, te rog, mai aproape…

     -Mai am puțină treabă la bucătărie… – încearcă ea un subterfugiu deși e clar că nu ține cu tot dinadinsul să plece.

     -Lasă, sunt destule pe-acolo, s-or descurca ele și fără tine. Vino…

     Fata înaintează cu pași timizi, picioarele ei suple, desculțe, se afundă ușor în paiele moi și lucioase. E chiar lângă mine acum. Privind-o de jos îmi pare mai înaltă, trupul ei se profilează pe cer asemeni zeiței Artemis așa cum am văzut-o cândva într-un album de artă antică, rochița simplă de stambă colorată fâlfâie pe trupul subțire în bătaia unui vânt ușor, sub razele puternice ea nu-i mai ascunde formele prelungi încă nu îndeajuns împlinite, pielea are reflexe arămii, bronzată și catifelată. Picioarele ei cu glezne fine și pulpe frumos alungite sunt acum atât de aproape încât îi disting puful blond strălucind ca fire de aur pe luciul mat al pielii bronzate pe care urcă grăbită o buburuză. Prind mica insectă roșie de pe gleznă cu palma făcută căuș apoi o las să urce până în vîrful degetului arătător:

     -Știi ce-ți poate arata o buburuză atunci când își ia zborul de pe mâna ta? Și ce trebuie să-i descânți înainte de a-și lua zborul?

     Fata râde simplu, copilărește, dezvelind dincolo de buzele roșii, cărnoase, șirurile dinților albi, strălucitori.

     - Buburuză - ruză… - încep eu descântecul dar ea-și deschide iute aripile și zboară, nu prea departe căci se oprește în părul fetei care încearcă s-o alunge cu palma, dar eu o opresc:

     - Apleacă-te să-mi pot recupera mica bijuterie din părul tău.

     Ea se lasă în genunchi, acum îi pot vedea ochii de aproape, ochi mari, stranii, de un albastru indecis cu ape verzui, dar indicibil de triști în ciuda zâmbetului de pe fața ovală ca o piersică mare, catifelată. Încerc să prind insecta pentru a doua oară dar ea-și desface și mai iute aripioarele și zboară, de data asta departe, spre zare, până cine știe unde… Mâna mea rămâne o clipă pe creștetul fetei, gest protector, părintesc, apoi coboară lent, într-o ușoară mângâiere, spre tâmplă. Fata stă nemișcată, privindu-mă în ochi, deși pare că privește undeva dincolo de ochii mei… sau mai departe, dincolo de ochii ei, undeva, într-un abis nevăzut.

     -Cum te cheamă? – o întreb, grăbit să rup vraja aceea nefirească și decis s-o cunosc mai bine.

     -Laura… - vine răspunsul, abia auzit.

     -Și cine ești tu? – o întreb scurt și categoric, ca un anchetator.

     Ea râde ușor:

     - Mă luați ca la poliție.

     Apoi se prezintă simplu, în cuvinte puține: e nepoata uneia dintre bucătărese, tanti Mara, ardeleancă de origine, părinții morți amândoi cu mulți ani în urmă într-un accident, rămasă singură, crescută la o casă de copii orfani dintr-un mic oraș transilvan, vara însă și-o petrece de mulți ani alături de mătușa ei la această fermă, ajutând pe la bucătărie și având în schimb casă și masă asigurate.

     -Interesant – zic – și eu sunt ardelean. Nu ți se pare nostim cum ne-am întâlnit doi ardeleni aici pe vârful unei șire de paie în mijlocul Bărăganului?

     Râdem, ea devine volubilă, fără s-o mai întreb ea îmi spune că a terminat zece clase apoi un curs de croitorie, are șaptesprezece ani, în curând va face optsprezece și în genul bine-cunoscutelor oracole pe care și le confecționează fetele de vârsta ei îmi dezvăluie preferințele în materie de filme, romane, muzică, artiști. Preferințe modeste așa cum modestă pare întreaga ei existență. În alte împrejurări aș fi tras repede și definitiv concluzia că nu prea am ce discuta cu o astfel de ființă de care mă despart aproape zece ani de viață și un cu totul alt nivel intelectual. Dar acum, în mediul aparte în care viețuiesc de o săptămână, parcă nu mi se mai par de netrecut nici diferența de vârstă și nici cea de cultură și simt chiar o dorință irepresibilă de a continua discuția pe un ton cât mai cald cu putință. Poate îmi înfrânge orgoliul și faptul că pare atât de sărmană și de neajutorată, naivă și inocentă, melancolică și timidă, nu știu, dar în sufletul meu simt crescând treptat o undă de afecțiune pentru ființa blondă cu părul ca grâul copt sub soarele Bărăganului.

     - Acum… eu v-am zis despre mine. E rândul dumneavoastră… - și-mi zâmbește cu sfială, parcă rușinată că-mi cere să mă spovedesc în fața ei.

     Mie mi se pare oarecum caraghios să vorbesc despre mine în fața unei fete abia cunoscute dar n-am puterea s-o refuz și-i spun că sunt profesor de filosofie în S., am douăzeci și șase de ani, necăsătorit și fără nici un gând de însurătoare, cel puțin deocamdată. Sunt tentat o clipă să mă destăinui până la capăt, să-i vorbesc de mine cel autentic, despre visele și speranțele mele, despre mărețele mele planuri de viitor în poezie, filosofie și celelalte, dar cui să-i spun toate astea? Oare ce ar înțelege? Cum să-i vorbesc de poeții și filosofii mei preferați? Am o clipă senzația neplăcută că m-am lansat pe o pantă greșită, că discuția noastră nu-și are rostul, că trăim în lumi prea diferite ca să putem comunica la modul autentic.

     Dar parcă o undă de curaj și încredere îmi dă ghes , îmi zic în sinea mea “Fie ce-o fi!” și încep să-i vorbesc, un timp nu mai știu cât de lung, despre poezia mea preferată, despre ceea ce scriu, îi recit o mulțime din versurile mele, poate mai mult pentru mine că nu pot ști ce și cât pricepe ea din toate, îi vorbesc de filosofi și de idei filosofice pe care încerc să le explic pe înțelesul unui copil așa cum îmi pare ea acum, încât la un moment dat îmi vine să izbucnesc în râs ca de un joc amuzant.

     Surprinzător, ea nu dă câtuși de puțin semne că s-ar plictisi ori că n-ar înțelege, mă ascultă cu atâta încordare pe fața ei de copil, cu ochii mari în care parcă licăresc luminițe. Se vede clar că e sincer emoționată și ochii i se umezesc treptat, două lacrimi îi coboară lin pe obraji, sunt realmente șocat de trăirea vie, intensă, pe care nu țin minte s-o fi remarcat vreodată la elevii mei, dar pe care, iată, am stârnit-o în sufletul ei plăpând ca o flăcăruie pâlpâind în bătaia vântului. Nu voi ști niciodată ce a înțeles ea atunci din toată vorbăria mea savantă și copilărească în același timp, dar ceva s-a mișcat, ceva viu și dureros s-a aprins în sufletul ei. Îi șterg cu mișcări blânde lacrimile de pe obraji:

     - Ce-i cu tine?…

     -Nimic… - și-mi zâmbește, cu același zâmbet trist care-mi strânge inima. Vorbiți atât de frumos… și de interesant. eu n-am să pot vorbi niciodată așa. Sunteți un om cum n-am mai cunoscut până acum, așa, de aproape...

     Mă simt îngrozitor de penibil, jenat la culme de laudele exagerate ale unei fete prostuțe care mă vede nici mai mult nici mai puțin decât un geniu picat din cer drept in fața ei.

     - O, nu , te rog, Laura – protestez eu – sunt un om obișnuit, am citit, poate, ceva mai mult ca alții, mă preocupă mai mult literatura, filosofia, cunoașterea în general, dar nu fac minuni, nu sunt un geniu, Laura.

     - Ei... Pentru mine sunteți – șoptește ea cu glasul sugrumat de emoție – mă bucur mult că v-am cunoscut, am să vă țin minte… dar nu mi-ați spus cum vă cheamă.

     - Virgil Lemnaru. Dar tu poți să-mi spui, când suntem numai noi doi singuri, Gil. Simplu. Gil și-atât. Da? În stil american – glumesc eu și-i zâmbesc prietenește. Ea e puțin speriată:

     - Dar n-am să pot. Cum o să vă zic eu dumneavoastră așa…?

     -Simplu. Altfel nu mai discut cu tine. Suntem prieteni, da? Bate palma! O.K.? Ce zici? - și-i întind mâna.

     Ea e nespus de încântată, dar în același timp neîncrezătoare și nehotărâtă, îmi dă timidă mâna ei fierbinte, ușor tremurătoare, mică, se pierde în palma mea de bărbat puternic și sportiv.

     - Hai să mâncăm, mi s-a făcut o foame teribilă! – zic și mă ridic în picioare ajutând-o și pe ea să se ridice și parcă nu-mi mai vine să dau drumul mâinii ei firave închisă ca o păsărică tremurândă în căușul palmei mele, dar trebuie să mă îmbrac. Coborâm apoi aproape în fugă pe panta alunecoasă și înșelătoare de paie proaspete, o trag pe Laura de mână după mine, ea țipă ușor speriată și observ deodată că suntem priviți de o mulțime de ochi curioși. Remarc imediat prezența femeilor de la fermă, unele pe la geamuri, altele în ușa bucătăriei, de parcă n-ar avea altă treabă mai bună de făcut decât să urmărească spectacolul aruncării noastre, prinși de mâini, pe derdelușul de paie.

     Realizez pe dată nefirescul situației, dau iute drumul la mâna fetei și mă prefac intens preocupat să-mi scutur paiele rămase pe pantaloni. Apoi ne îndreptăm tăcuți și vădit stânjeniți spre bucătărie. Femeile de acolo ne privesc tăcute și oarecum mustrător, Laura e imediat luată la rost că nu s-a întors la timp la treabă, eu nu ridic privirile din pământ, simt că-mi ies flăcări din obrajii înfierbântați de soare și de acest sentiment penibil de vinovăție care a pus stăpânire pe mine. Sunt servit la masă direct la bucătărie, sunt un privilegiat aici, “oaspetele de onoare” cum s-ar spune, Laura se grăbește să mă servească dar de emoție îi tremură mâinile, varsă puțină supă, răstoarnă bolul cu sare. Motiv să fie din nou admonestată. Eu încerc să moderez situația, o invit la masă alături de mine dar ea refuză cu încăpățânare și stă nemișcată la geam, eu mănânc tăcut și furios în primul rând pe mine pentru slăbiciunea de a mă simți vinovat fără vină, dar mai cu seamă pe femeile bănuitoare, cu fețe încruntate și cu priviri acuzatoare încărcate parcă de dojană. Dar ia, stai, domnule – izbucnesc în sinea mea – la urma urmei ce-am făcut!? Absolut nimic. Deci, care-i problema? Ce-i cu insinuările astea tăcute? Ia, uite, ce femei intrigante, numai cu femeile să n-ai de-a face! – închei eu în gând și înghit forțat mâncarea deși mi-a trecut de mult de foame. Sunt foarte hotărât să sfidez comunitatea femeilor pizmașe și să le demonstrez că sunt un om liber care face ce vrea și stă de vorbă oricând cu cine vrea.

    

     O invit apoi pe Laura la scăldat la canalul de irigații, loc de baie nu prea grozav, la vreun kilometru de fermă, e ceva drum de mers prin soare și praf, dar zăpușeala e atât de mare încât o scaldă e cel mai minunat și mai necesar lucru la ora asta. Ea acceptă, redevine brusc zâmbitoare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și promite că mă va ajunge din urmă după ce va fi ajutat la spălatul vaselor.

     Eu pornesc îngândurat înainte, absolut convins că sunt urmărit de priviri iscoditoare de pe la toate ferestrele așa cum o vor urmări îndată și pe Laura. Dar nu-mi pasă, sunt chiar înveselit de toată povestea și fluier o melodie săltăreață îndepărtându-mă tot mai mult de fermă, simțindu-mă deodată ușurat și liber ca o vietate sălbatică. Traversez o miriște plină de șoareci de câmp care fug speriați care-ncotro deși eu le vorbesc frumos ca unor adevărați frați întru libertate. Apuc apoi pe cărarea ce duce spre șoseaua cea mare, de-a lungul canalului de irigație cu pantele lui de beton încinse de soare, numai bune de plajă. Mă dezbrac în grabă și mă arunc zgomotos în apa nu prea curată dar foarte caldă a canalului, nu-mi place mătasea broaștei crescută abundent pe fundul de beton dar încerc să n-o bag în seamă, înot de-a lungul canalului ca într-un veritabil bazin olimpic.

     Zăresc deodată silueta Laurei care se apropie. Îi fac semne agitând mâinile deasupra capului și dau un chiot de apaș care pornește la atac lansându-mă într-o cursă de înot furibundă, dornic să-i demonstrez tinerei mele prietene ce atlet desăvârșit sunt. Ea aruncă la repezeală singurul veșmânt pe care-l poartă zilnic – rochița multicoloră de pânză – rămâne într-un splendid costum de baie verde și plonjează felin în apa clocită a canalului, înoată o vreme pe sub apă ca o mreană abia văzută apoi țâșnește brusc foarte aproape de mine râzând și stropindu-mă, într-un curcubeu cu irizări fantastice de culori, încercăm să ne prindem de mâini dar nu prea reușim să ne menținem deasupra apei, înotăm doar ușor, față în față, rotindu-ne lent în cerc, așa ca într-un ritual, ca într-un dans nupțial al unor vietăți sălbatice. Am senzația că plutim undeva între pământ și cer, asemeni parașutiștilor lansați perechi dintr-un avion.

     -Prindeți-mă! – strigă ea răsucindu-se brusc și înotând voinicește spre mal.

     Încerc s-o prind dar îmi alunecă mereu printre mâini ca un pește mare, lucios. Ieșim apoi pe taluzul de beton, cald și îmbietor, o privesc în toată splendoarea ei, cu trupul șiroind de apă, lucind ca arama veche, cu mărgele de apă sticlind diamantine în lumina soarelui. Observ că și ea se uită insistent la trupul meu atletic, parcă mă soarbe din priviri, eu sunt, evident, nespus de încântat și cu surâsul pe buze, adopt la repezeală câteva poziții clasice de culturism.

     - Ce corp atletic aveți! – îngână ea admirativ.

     -„Ai!” – o corectez eu imediat. Ai uitat că sunt Gil și că suntem prieteni? Spune-mi Gil – accentuez eu cu o undă de asprime în glas și o trag ușor de lobul urechii așa cum aș pedepsi un elev neascultător. Ea pleacă privirile și rectifică jenată:

     - Ai un corp atât de frumos, Gil…

     - Mulțumesc, Laura… și eu pot spune același lucru despre tine. Ai un trup fascinant, crede-mă, ai fi un top-model de succes.

     Deși vizibil jenată de compliment ea se preface că n-a auzit și continuă:

     - Știu că, de obicei, cei care învață mult nu prea se ocupă de corpul lor. Cum se face că tu ai practicat atât de mult sport?

     -Eu sunt un filosof de tip antic, Laura, știi vechiul adagiu „Mens sana in corpore sano” – Minte sănătoasă în corp sănătos” – am vrut să devin un bărbat desăvârșit, să-mi cultiv mintea dar și trupul în același timp. Am practicat mult sport de-a lungul timpului, mai multe genuri, dar cel care m-a format în cea mai mare măsură a fost culturismul.

     - Îmi închipui că e foarte greu antrenamentul cu haltere. Nu ți s-a părut niciodată prea greu, chinuitor și neplăcut, ca tot ce-i prea greu? Și cu ce folos? Nu ți s-a părut pierdere de timp pentru tine, mereu preocupat să citești, să scrii, să meditezi? Crezi că merită, doar pentru a arăta bine?

     - Nu-i vorba doar de atât, Laura. Efectul… sau efectele “bodybuilding”-ului ,cum îi zic americanii, că de la ei ne vine, sunt mult mai complexe. Te simți mai puternic, mai bărbat, îți dă multă siguranță și încredere în tine, inspiri mai mult respect celor din jur… și în primul rând îți dă multă forță.

     - Dar de ce ai nevoie de atâta forță? La ce-ți poate folosi în lumea de azi?

     Felul ei copilăresc de a pune întrebări mă face s-o privesc cu o nesfârșită duioșie și un val imens de tandrețe îmi inundă inima, Laura e totuși încă un copil, bagă-ți bine în cap chestia asta, Gil, băiatule!

     - Un bărbat adevărat e de neconceput fără forță, Laura, e calitatea lui “number one”. Forță fizică, dar nu numai. Pentru că, să știi un lucru, forța fizică e baza celei psihice, orice ar zice alții. Forța fizică e necesară în cele mai diverse împrejurări de viață, niciodată nu știi momentul când ai efectiv nevoie de ea, e bine ca trupul să-ți fie mereu o adevărată “magazie de forță”. Zilnic te poți confrunta cu tot soiul de “sarcini”, să le zic așa, jocuri ocazionale ori tot felul de escaladări, de la etajele clădirilor până la coastele munților, apoi tot ce cară omul, bagaje, mobilier, persoane, situații accidentale din care nu poți ieși fără să-ți pui mușchii la lucru, fel de fel de conflicte în circumstanțe în care n-ai altă soluție decât forța fizică și asta pentru că lumea e, din păcate, o veritabilă junglă în care mișună o faună primejdioasă, tot soiul de indivizi dubioși și agresivi și nu știi niciodată când ești pus în situația de a-i înfrunta “corp la corp”. Să presupunem că merg cu tine prin București, ne plimbăm într-o seară prin Cișmigiu și ne acostează la un moment dat niște indivizi agresivi…

     - Ce poți face tu dacă ești singur iar ei sunt mai mulți? – întreabă ea cu ochi mari, de copil.

     - Dacă ești călit fizic și psihic, dacă ești îndeajuns de puternic și curajos, îi înfrunți indiferent de rezultatul confruntării – fac eu pe viteazul. În cele mai multe cazuri dacă ai forță și curaj îi pui pe fugă. Pentru că cel mai adesea astfel de găști sunt alcătuite din indivizi de doi bani care, ca și câinii maidanezi, n-au curajul să atace decât în haită. Chiar dacă nu reușesc să-i pun imediat pe fugă, tot îi înfrunt și în cel mai rău caz, ajung la spital unde n-o să-mi fie chiar atât de rău pentru că acolo o să mă vizitezi tu și-o să-mi arăți toată recunoștința ta și-o să fiu fericit.

      Laura întoarce spre mine ochii ei mari, plini de o admirație mută. Mă întorc și eu spre ea privind-o de sus:

      - Și-apoi ce fel de bărbat e acela care nu-și poate duce pe brațe partenera?

      Mă las ușor într-un genunchi și-mi strecor încet mâinile pe sub trupul ei de felină subțire, apoi o salt ca pe o pradă ușoară, urcând cu ea pe brațe taluzul de beton. Ea râde încântată și-mi cuprinde gâtul cu brațele, strâns, mimând teama de a nu cădea din brațele mele. Merg încă o vreme, fără efort, cu mica mea povară prin miriștea înțesată de cosași și greieri și flori albastre de cicoare.

      - Lasă-mă jos că sunt grea – mă roagă ea fără convingere.

      - Pot să te duc așa mult și bine - mă laud eu. Pot să te duc până la Marea Egee… Ce zici? Vrei să de duc pe brațe până la Marea Egee? Să găsim acolo o mică insulă ca un paradis terestru în care să trăim fericiți, uitați de lume…

      - Ar fi prea frumos… Am văzut cândva într-un film… doi îndrăgostiți, au ancorat într-o seară cu yachtul lor la țărmul unei astfel de insule… și-apoi s-au iubit toată noaptea, singuri și fericiți…

      - Ca-n filme – o întrerup eu din visare, ușor ironic.

      - Da… lungește ea cuvântul fără să ia în seamă ironia mea, tot visătoare, cu ochii reflectând cerul dar întorși parcă spre cine știe ce imagini de vis din sufletul ei.

      - E vremea să ne întoarcem – îi șoptesc.

      - Da… - repetă ea mecanic, probabil fără să realizeze prea bine ce-am spus. Aș vrea să fiu cu tine undeva departe… departe…

      Mă prefac că n-o aud, am senzația neplăcută că alunecăm ușor pe o pantă într-un fel primejdioasă. O readuc pe taluzul de beton și ne îmbrăcăm în tăcere. Chipul ei a redevenit trist, ca de obicei.

      - De ce ești mereu tristă, Laura? Ce suferință ascunzi? Ce te doare?

      - Nu mă doare nimic. Sunt perfect sănătoasă.

      Stă o clipă pe gânduri, nemișcată. Apoi oftează:

      - Poate mă doare totuși ceva…

      Îi cuprind în palme umerii rotunzi:

      - Ce anume, Laura? – întreb, conștient de stupiditatea întrebării.

      - Nu știu – îmi răspunde ridicând din umeri.

      - Ce pot să fac pentru tine, Laura?

     - Nu trebuie să faci nimic special. E de-ajuns să fii cu mine și mi-e bine, mi-e foarte bine…

     Încearcă să surâdă dar surâsul ei trist nu mă convinge câtuși de puțin. Discul imens al soarelui scapătă spre apus, greierii își întețesc cântecul lor, o ciocârlie a zvâcnit din miriște și s-a avântat ca o săgeată spre înalt și parcă ne privește de sus ciripindu-ne cine știe ce pe limba ei, secrete ale vieții numai de ea știute.

     Ne întoarcem la fermă tăcuți, fiecare cu gândurile lui. La intrarea în incintă ne iau în primire, de peste tot, aceiași ochi scrutători, cu priviri pline de subînțelesuri…

 

 

*

 

     Ferma prinde viață odată cu înserarea când se întorc utilajele și oamenii de la câmp așa cum se întoarce, victorioasă, o armată de pe front, vuind de zgomotul motoarelor și strigătele oamenilor. În frunte, ca un veritabil comandant de oști, Geo, în mașina lui de teren, veche, parcă din vremea războiului. Negru de soare și colb, lucind de transpirație dar neobosit și dinamic se îndreaptă spre mine și-mi cuprinde umerii cu mâinile lui mari ca unui copil când vrei să-l împaci, cu un sentiment de vinovăție că nu-mi poate ține prea multă companie lăsându-mă mai tot timpul singur, deși mie-mi convine de minune situația, eu nefiind dintre aceia care se omoară să aibă mereu în jurul lor mulți oameni și multă vorbă.

     - Ce-ai mai făcut azi, Gil, băiatule? Cum stai cu detașamentul de femei la care te-am investit comandant? E bine în spatele frontului, nu? Șef peste femei, ce funcție mai bună vrei? – și râde bătându-mă prietenește pe umăr și-mi cere apoi scuze că e nevoit să-și vadă mai departe de treburile lui, să se spele de sudoare și praf, să ia legătura cu cele de la birouri, chestiuni cu rapoarte de producție, evidențe contabile și altele.

     - Ne vedem la mine în birou la o bere rece, peste vreo jumătate de oră, da? Te aștept! – și-mi face cu degetul semn că nu admite vreo obiecție.

     Geo pleacă hotărât, cu mersul lui legănat, marinăresc iar eu, ca să nu mai fiu ținta privirilor deja iritante ale femeilor care mă iscodesc parcă neobosit de peste tot, intru în biroul lui Geo și prefer să mă plictisesc acolo o jumătate de oră privind de la geam înserarea și fredonând melodii improvizate. Apare într-un târziu Geo, furtunos ca de obicei, mă bate iar pe umăr în felul lui și-mi face complice cu ochiul:

     - Ce-mi faci, Gil, băiatule? Umblă vestea prin fermă că ești corupător de minore. Ce naiba, Gil, sunt aici femei de toate calibrele, femei în toată puterea cuvântului și tu-ți petreci vremea cu o mâță de nici op'șpe ani?

     Geo mă dojenește cu un aer șugubăț, semn că nici el nu ia în serios morala pe care mi-o administrează.

     - Cine ți-a zis așa ceva, Geo? – răbufnesc eu indignat și oarecum rușinat în același timp, nu pot să-mi reprim un sentiment de jenă față de prietenul meu care m-a considerat întotdeauna un bărbat serios și de toată încrederea.

     - Lena de la contabilitate… și altele – îmi spune el oarecum nepăsător cotrobăind prin frigider după două sticle de bere.

     - Geo, să-ți explic!… Uite, cum stă treaba! - încerc eu să mă disculp simțindu-mi obrajii în flăcări. Femeile astea care mă bârfesc au un clenci împotriva mea.

     - Lasă, măi Gilache, doar n-o să le luăm noi în seamă, suntem bărbați, ce naiba! Ia o gură de bere rece! – și-mi întinde sticla aburită scoasă de la frigider.

     - Nu, Geo, vreau să fii lămurit…

     - Ia, mai dă-le, măi, în… Na, că era să zic o prostie. Înțeleg că tipele mor de ciudă că tu nu prea le dai importanță… adică, ce zic eu importanță, nu le dai ce așteaptă ele de la tine!

     - Asta-i problema, Geo! – mă bucur eu că amicul meu mă înțelege perfect – nu-mi place ceva la femeile astea. Le simt oarecum acrite și meschine, ceva mă ține la distanță de ele. Dar să știi că în legătură cu fata, cu Laura, nu-i nimic, absolut nimic. E un copil necăjit, Geo, o ființă tristă și însingurată care are nevoie de cineva, un suflet cald și apropiat…

     - Te-nțeleg, măi, tu ești filosof, poet și psiholog, mă rog, tu lucrezi cu sufletul, dar există riscuri în toată povestea asta, ți-o spun ca amic, riscuri de care cred ca ești și tu pe deplin conștient. Nu atât bârfele ăstora, dă-le-n… Na, că iar era să zic o prostie! Dar lucrurile se pot complica pentru amândoi. Și tu și ea puteți să intrați, fără să vă dați seama, într-o chestie… cum să zic… delicată. Ea e în stare să facă o pasiune mortală dacă îi dai apă la moară, așa cu e ea amărâtă și dornică de afecțiune, având tot timpul în preajmă bărbatul fatal care ești tu, s-ar putea să te trezești pe nesimțite băgat într-o poveste din care n-ai să știi cum să mai ieși.

     Geo îmi spune, în stilul direct care-l caracterizează, ceea ce și eu simțeam de câteva ceasuri bune dar nu voiam să-mi spun nici mie însumi.

     - Ai perfectă dreptate, Geo – mă arăt eu înțelegător – voi fi foarte atent ca lucrurile să nu intre pe un făgaș anormal.

     - Hai că ești caraghios! – îmi taie el elanul – ce naiba , Gil, ți-am cerut eu angajamente ca la partid? Hai, gata, să lăsăm naibii povestea asta, bea că se încălzește berea!

     Ciocnim sticlele reci, încărcate de mărgele de apă, și bem apoi amândoi cu o sete grozavă, sporită de căldura toridă de peste zi.

 

 

*

 

     Câteva zile o evit pe Laura în mod sistematic. Nu mai mănânc la bucătărie ci în sala de mese împreună cu toată lumea iar peste zi fac plimbări de unul singur, cât mai lungi cu putință, umblu ore în șir pe câmp cu gândurile într-o desăvârșită dezordine.

     Azi n-am ieșit însă deloc din camera mea, am citit și am ascultat muzică până spre seară încercând să-mi domolesc vârtejul amețitor al gândurilor fără să reușesc însă mare lucru. Am o stare de neliniște și agitație, nu mai rezist tensiunii interioare, închis aici între patru pereți, sunt hotărât să fac o plimbare mai lungă și să-mi limpezesc gândurile confuze ce mă asaltează. Îmi părăsesc în grabă camera, pășesc hotărât spre grilajul de fier al porții privind cu încordare doar înainte, bănuind că sunt pândit de ochi curioși din spatele celorlalte ferestre, traversez miriștea uscată și pășesc apoi agale pe poteca bătătorită ce însoțește o vreme canalul de irigație și ajunge, după mai bine de un kilometru la șoseaua cea mare care asigură legătura cu lumea. Soarele e spre asfințit, un disc imens și roșu, un ecran luminos la care deja pot privi cu ochii larg deschiși și mi se pare straniu, parcă sunt pe o altă planetă cu un soare atât de mare și de roșu.

     Merg drept spre soarele gata să apună, atingând deja linia orizontului, și-mi reverberează în minte versurile lui Blaga: “Purtăm fără lacrimi/O boală în strune/Și mergem de-a pururi/Spre Soare-Apune…/” Recitând versurile cu glas tânguitor îmi simt inima grea de tragedia Omului, a mea, a tuturor oamenilor care, în ciuda speranțelor ce-i animă și a visurilor ce și le fac, se-ndreaptă de-a pururi spre asfințit. Ochii încep să-mi înoate în lacrimi, în parte de la lumina uriașă din fața mea, în bună măsură de la sfânta autocompătimire care m-a cuprins deodată.

     De câteva zile încerc să mă aduc în fața propriei judecăți, să mă anchetez aspru și exigent, nemilos și imparțial, așa cum făceam de obicei și în alte împrejurări, “super-ego”-ul meu să taie în carne vie dacă e cazul și să decidă: sunt sau nu sunt vinovat cu ceva în “cazul Laura”? În care practic nu s-a întâmplat de fapt nimic material”. Dar moral”? Au sau nu au dreptate persoanele care simt eu că mă judecă aspru din priviri, chiar dacă nimeni n-are curajul să-mi spună ceva în față?

     Sentimentul meu față de Laura – că neîndoielnic un anume sentiment a crescut pe nesimțite în sufletul meu ca o sămânță minusculă ce s-a făcut plantă și-mi perforează tot mai tare cu rădăcinile ei în creștere inima – acest sentiment, deci, e curat sau nu? E milă pur și simplu? E duioșie părintească sau de frate mai mare? E dragoste platonică fără nimic erotic în ea? Sau e erotism pur si simplu, adică o doresc așa cum orice bărbat normal dorește o femeie tânără și atrăgătoare? Sau e din toate acestea câte ceva? Doar Dumnezeu mai poate ști ceva cu siguranță căci în mintea mea domnește o confuzie desăvârșită. Neputința de a-mi lămuri sentimentele mă strânge de gât si-mi vine să plâng asemeni unui copil aflat în dificultate și pe care nimeni dintre cei din jur nu-l ajută să înțeleagă ce se petrece și astfel să poată lua o hotărâre înțeleaptă.

     Mă așez turcește în iarba uscată și prăfuită, cu ochii înfipți cu încăpățânare în roșul de metal topit al soarelui scufundat pe jumătate dincolo de linia întunecată a orizontului. Închid ochii și sub pleoapele roșii încerc să recompun imaginea Laurei dar nu numai înfățișarea ei exterioară ci ființa ei întreagă așa cum am perceput-o eu cu simțul meu intern, mă concentrez asupra acestei imagini încercând să-mi mențin rațiunea rece și calmă și să-mi examinez cu maximă luciditate sentimentele față de această ființă. Fără-ndoială mila, care mă însoțește mereu în viață, o milă generală față de tot și toate, există și acum pentru copilul trist și năpăstuit de soartă. Simt, apoi, o undă de tandrețe, o duioșie caldă ce-mi învăluie inima așa cum simți față de orice alcătuire pură a naturii, o veveriță, o vrăbiuță sau orice altă vietate aflată dincolo de răutate sau perversitate. E fascinația mea în fața purității și ingenuității care mă atrage cu o forță magnetică, hipnotică aș putea spune. Realizez apoi cu multă claritate atracția puternică pe care o exercită asupra mea feminitatea care se degajă amețitor din toată ființa ei. Ea e, înainte de orice altceva, un monument de feminitate nealterată de nimic dur, agresiv, vulgar sau frivol.

     Până aici rezultatele examenului la care mă supun mă încântă, totul pare a fi curat și înălțător, nimic anormal, nimic de care să-mi fie rușine. Îmi umplu pieptul cu aerul proaspăt al înserării și privesc spre cer cu mândrie. Dar pasul următor mă sperie, simt pulsația crescută a sângelui în tâmple și o tensiune pe creier: O doresc fizic? Sunt stăpânit de gândul de a o poseda pur și simplu? Lucrează undeva în subconștientul meu instinctul ancestral al masculului, țelul adânc al oricărui mascul din lumea aceasta, acela de a poseda femela seducătoare? Simt descărcări electrice de înaltă tensiune prin toată ființa mea de bărbat cu sângele aprins de tinerețe, de vară, de viață, de doruri și dorinți mai limpezi ori mai difuze. Se pare că da. Nu „se pare”! În mod sigur o doresc cu toata ființa mea, să fie a mea, nu mai încape nici o îndoială, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai dezinteresat decât oricare alt bărbat din lumea asta. Nu sunt nimic mai mult decât un bărbat. Mă simt cutremurat de jenă în fața soarelui gata să apună. Iată că filosofia nu m-a ridicat mai presus decât alții….

     Mă ridic brusc în picioare și încep să alerg parcă disperat că soarele se scufundă tot mai mult dincolo de orizont, se mai vede abia o dungă roșie, parcă aș vrea să-l mai prind din urmă. Sudoarea îmi curge în ochi, pe față, pe trupul înfierbântat. Asta ești! Nu ești cu nimic mai mult decât un bărbat obișnuit, oricare bărbat… și Laura vede în tine un supraom, un cineva mai presus decât ceilalți.                                                                         Recunoaște…recunoaște că te-a măgulit fascinația pe care o exerciți asupra unui copil inocent… în ciuda protestului tău că nu ești ceea ce ea spune că ești… în sinea ta ai fost măgulit, orgoliul tău masculin s-a umflat ca un balon de hidrogen gata să-și ia zborul.

     Soarele a asfințit cu totul, se lasă înserarea, pământul emană în valuri tremurătoare căldura acumulată peste zi. Cu pași rari și nesiguri mă întorc la ferma cu luminile aprinse, asemeni unui vapor navigând pe marea de pământ a Bărăganului…

 

 

*

 

     Bate de miezul nopții la micul aparat de radio de pe noptieră, cu beculețul lui mic și misterios ca ochiul magic al unei ființe nocturne, dar de somn nici nu poate fi vorba. Stau întins pe pat, cu trupul încordat și țeapăn, cuprins doar de o ușoară vibrație datorată încordării prelungite a mușchilor, cu ochii pironiți în tavanul de un alb lăptos, în ciuda întunericului. Simt nevoia imperioasă să umblu, mișcarea mă va destinde, îmi va reda echilibrul meu obișnuit.

     Ies pe holul întunecat, bâjbâind pe scări, apoi pe aleea ce duce spre șira cea mare de paie, locul meu de plajă obișnuit din timpul zilei. Noaptea e minunată, pe cerul întunecat stelele par a fi mii de diamante montate pe un fundal de catifea. Cu ochii la stele, pașii mă poartă singuri spre șira de paie pe care mă cațăr gâfâind de o oboseală inexplicabilă, stau apoi în picioare pe vârful clăii imense și încerc niște exerciții de respirație yoga pentru relaxare așa cum am învățat cândva dintr-o carte pe vremea studenției.

     Aud foșnet de paie în spatele meu și mă întorc puțin speriat. E Laura, silueta ei pare mai înaltă în întunericul nopții, într-un tricou alb, lung până spre genunchi, cu picioarele goale iar la gât înnodat lejer un batic de mătase de un roșu atât de aprins încât se distinge clar in ciuda întunericului.

     - Ce faci aici la ora asta? – o întreb surprins și puțin nervos.

     - Același lucru aș vrea să te întreb și eu – îmi răspunde ea cu o voce caldă și ușor tremurătoare.

     - Nu pot să dorm și am ieșit puțin. Tu?

     - Și eu la fel.

     Rămânem o vreme tăcuți, față în față.

     - Nu ne-am mai văzut de câteva zile bune – încearcă ea să înnoade discuția.

     - Nu – răspund eu scurt, nehotărât dacă să continui discuția sau s-o las baltă, să-i urez noapte bună și să mă închid iarăși în camera mea. Nici acum nu ne vedem prea bine – încerc eu s-o dau pe glumă.

     Ea râde ușor.

     - Asta, așa-i...

     Mă destind brusc și toate sentimentele reprimate cu atâta îndârjire în ultimele zile dau iarăși năvală în inima mea încrâncenată.

     - Vino mai aproape – o invit, cu căldură în glas.

     Ea se apropie, cu ochii mari și triști țintă la mine. Mă mângâie delicat, cu degetele ei fine, pe obraz:

     - Nu te-ai mai bărbierit în ultimele zile. Tu care erai mereu proaspăt bărbierit și dat din belșug cu “after shave”! Îmi plăcea atât de mult mirosul pe care-l degaja obrazul tău proaspăt ras. Chiar voiam să te întreb ce fel de after shave” folosești…

     - Ce importanță are pentru tine denumirea?

     - Așa… să-mi cumpăr și eu…

     - Tu?! Doar nu te bărbierești, doamne ferește…

     - A, nu… - râde ea – să-i simt doar mirosul și să-mi aducă aminte de tine, când simt acel miros să am impresia că sunt chiar lângă tine.

     - Ai dreptate, Laura – încep eu pe un ton profesoral – mirosul e foarte important pentru noi, mai ales pentru anumiți oameni. Se pare ca ne asemănăm în privința asta. Și pe mine mirosul specific legat de o anumită persoană mă face s-o simt mereu în preajmă chiar dacă ea nu mai e de mult lângă mine. Uite, spre exemplu, un obiect vestimentar, baticul tău să zicem – și-i desfac ușor eșarfa roșie de la gât – nu e un obiect oarecare. Întotdeauna mi-au plăcut baticurile, fie de mătase, fie de nailon, pe care le-am considerat deosebit de feminine și senzuale. Ele înmagazinează în textura lor, pentru totdeauna, aroma celei care le-a purtat.

     Îmi apropii eșarfa Laurei de buze, inspir adânc în nări aroma de femeie tânără ce se degajă din țesătura lui fină și lucioasă și un val de apă îmi inundă cerul gurii ca și cum aș adulmeca un fruct exotic deosebit de parfumat, zemos și dulce. Sunt ușor amețit, mi-e teamă de slăbiciunea ce pune deodată stăpânire pe mine și-i leg iarăși baticul în jurul gâtului ca o mamă grijulie fularul la gâtul copilului ei să nu răcească. Și nu rezist tentației de a o săruta pe frunte tot așa cum mamele iubitoare sărută fruntea copiilor lor. Fruntea ei e ușor transpirată, de căldura nopții ori de emoția momentului. Apoi mi-apropii buzele de părul ei care degajă aceeași aromă îmbătătoare, sunt iarăși ușor amețit, parcă se rotește lumea cu mine, cobor apoi cu buzele pe tâmple, pe obrazul de piersică, pe buzele ei…

     Primul sărut adevărat. Bucurie și spaimă în același timp. Cutremurare a întregii ființe… apoi crispare ca în fața judecății de apoi. Dar faptul e deja împlinit, orice judecată e de prisos acum, orice regret e deja prea târziu. Fie ce-o fi – sună o voce în adâncul meu – mă las în voia vieții înseși și am brusc ceva ca o iluminare, ca o revelație: nimeni nu știe ce e bine și ce nu în derularea cursului unic al vieții noastre, viața însăși ne mână după legile ei neștiute, cursul ei fatal e singurul adevăr, Adevărul însuși…

     Ne îmbrățișăm strâns, dureros de strâns, îi mângâi îndelung chipul, gâtul, părul, spatele, o sărut dezlănțuit pe chip, pe păr, pe gât, pe lobii urechilor, pe umerii de pe care tricoul lung și larg a căzut până spre șolduri, descopăr sânii rămași dezgoliți ca doi pui golași și tremurători, sorb cu buzele aerul parfumat din jurul lor cum aș sorbi o cupă de nectar amețitor de dulce, ne lăsăm apoi în genunchi ca în fața unui altar, pe buzele noastre șoapte și săruturi se împletesc într-un vârtej fierbinte ca delirul unor bolnavi cuprinși de febră. Îmi înlănțuie gâtul cu brațele ei subțiri dar incredibil de puternice și-i simt răsuflarea fierbinte pe gât, în urechi, la ceafă, mă înfior și mă cutremur din creștet până-n tălpi ca sub descărcări electrice de înaltă tensiune.

     Îngenuncheată, îmi eliberează gâtul și cu mișcări unduitoare de liană își scoate peste cap tricoul alb și rămâne goală asemeni unei statuete de Tanagra. Fac și eu aceleași gesturi, mă eliberez de tricou și de restul, mă aplec apoi și-i sărut coapsele strânse, cu mușchii încordați dar elastici, îi apuc apoi cu ambele mâini gamba fină cum aș ridica spre buze un potir de cristal, sărutul meu alunecă de-a lungul gambei, spre glezne, spre degetele fine ale piciorului gol… și mireasma crudă, de iarbă strivită, mă amețește iar ca o băutură tare. Sunt îmbătat de întreaga ei ființă în asemenea măsură încât cred că de-acum nimeni și nimic nu m-ar mai putea opri să merg până la capăt. Ea îmi ghicește intenția din căutarea mea febrilă, reușesc să-mi strecor cu destulă greutate mâinile înfrigurate printre coapsele ei strânse și mă joc cu sexul ei fierbinte și umed ca un pui abia născut ascuns în culcușul lui, încerc fără rezultat să-i desfac coapsele rigide, ea e tot crispată, are ochii măriți de teamă și mă respinge cu destulă forță în mâinile ei mici:

     - Iartă-mă… nu te supăra… te iubesc… dar mi-e teamă… - îngaimă ea cu glas tremurător.

     - Nu-ți fie teamă… și eu te iubesc… și nu ți-aș face nici cel mai mic rău… dar vreau să ne iubim cu adevărat, total… vreau să fim fericiți împreună, aici și acum, să formăm o singură ființă, să nu uităm niciodată noaptea asta.

     Nu știu dacă-mi ascultă vorbele precipitate, pare absentă, preocupată de altceva, bănuiesc că acum în mintea ei se dă o luptă cumplită, apoi o simt relaxându-se din tot trupul, oftează prelung și mă sărută cu putere:

     - Sunt a ta… vreau să fii al meu cu adevărat. Ești primul și singurul bărbat pe care-l iubesc și vreau să-ți dăruiesc… să mă dăruiesc…

     Îi acopăr gura cu un sărut pentru că nu-mi doresc vorbe mari în asemenea momente. Ea mă înlănțuie cu brațele și cu picioarele în același timp ca într-un clește și o posed apoi grijuliu ca atunci când umbli cu un obiect nespus de fragil, dominat de teama de a nu-i strica frumusețea, sunt nespus de mândru și recunoscător că Laura îmi oferă acum și fără rezerve ca dar suprem virginitatea ei dar constat cu oarecare dezamăgire că nu simt plăcerea imensă la care mă așteptam… Poate din pricina încordării mele nervoase… ori a unui sentiment de vinovăție de care nu pot să scap. Am sentimentul că fur ceva ce nu-mi era destinat mie, eu fiind doar profitorul de moment al acestui dar dumnezeiesc.

     Ne lăsăm apoi destinși pe spate, umăr lângă umăr, cu fețele spre cerul înstelat… Ea simte în mine o ușoară undă de iritare și insatisfacție:

     - Iartă-mă dacă n-am fost așa cum ți-ai fi dorit tu.

     O mângâi pe obraz și o sărut îndelung:

     - Tu ești un înger. Nu sunt un tip religios din cale-afară dar admit că există îngeri și unul dintre ei ești tu. Mă simt vinovat față de tine, asta e tot.

     - Să nu mai spui asta niciodată. N-ai nici un fel de vină. Te iubesc și sunt în stare să fac orice pentru tine. Vreau să-ți dăruiesc tot ce pot eu dărui. Fii liniștit. Nu-mi pot imagina pe altcineva în locul tău, nici acum, nici mai târziu. Poate nu știu eu încă să dăruiesc iubire, dar voi învăța, cu siguranță.

     - Laura, tu ești cel mai minunat dar pe care l-am primit vreodată de la viață – încerc eu să-mi arăt recunoștința nemărginită, dar ea nu pare impresionată de cuvintele mele. Se întoarce spre mine și se sprijină cu mâinile ei mici pe pieptul meu masiv:

     - Altceva vreau eu să te întreb. De ce m-ai evitat în ultimele zile?

     Nu scot nici un cuvânt. Nu știu ce i-aș putea răspunde.

     - Am auzit și eu bârfele femeilor de pe-aici – continuă ea – mie nu-mi pasă deloc de ele. dar am impresia că ție da.

     Continui să tac cu încăpățânare.

     - Spune, ți-e teamă de ele? Sau ți-e teamă de mine. Crezi că vreau să te încurc, crezi că mă voi lega de tine și-ți voi complica viața. Fii liniștit. N-am să-ți cer niciodată nimic, numai ce-mi vei da tu. Dacă vrei pot să mă retrag, să stau deoparte, să te iubesc doar gândindu-mă la tine. Nu vreau să ai neplăceri din cauza mea. Sau să te plictisesc, să mă simți ca pe o povară.

     Face o mică pauză cu ochii ațintiți în ochii mei. Eu sunt împietrit. Ca sub hipnoză. Abia mai respir.

     - Gil, eu știu că sunt o fată simplă, poate mă crezi un pic prostuță, așa e, n-am pretenții. Tu ai viața ta specială, gândurile și preocupările tale înalte. Dacă vrei, chiar și acum, să rămâi singur cu gândurile tale… știu că-ți place mult să meditezi de unul singur… eu pot să mă retrag, pot să plec chiar acum – și întinde mâna să-și caute tricoul.

     - Nu. Stai – o opresc eu și-o apuc de umeri privind-o la rândul meu în ochi. Niciodată nu m-am simțit mai bine cu o femeie decât acum cu tine. Simt o fericire cum n-am mai simțit până acum cu nimeni.

     Sună puțin fals, puțin exagerat ceea ce spun dar ea tresare încântată:

     - Adevărat, Gil? – și se strânge iar, mai tare, lângă mine.

     - Nimic mai adevărat – întăresc eu și-o strâng în brațe, cu putere, ca pe comoara cea mai de preț.

     - Ce frumoase sunt stelele! – se minunează ea, brusc înseninată, uitând parcă de toată tristețea de dinainte. Gil, ce sunt stelele?

     Întrebarea copilărească mă lovește drept în inimă și mă face s-o protejez și mai tare cu brațele, îmi vine să-i sorb ființa ca o mică văpaie pâlpâitoare în bătaia vântului. De duioșie mi se pune un nod în gât gata parcă să mă sufoce. Cu vocea gâtuită de emoție încep să-i înșir o poveste despre nașterea Universului și a stelelor, despre viața unei stele, despre galaxii și metagalaxii… Nu știu cât înțelege ea din micul meu curs de astronomie dar simt că e extrem de atentă și încordată, vibrând parcă, toată, de emoția unei viziuni teribile.

     - Stelele care se văd sunt doar câteva, Laura, doar un grup infim din mulțimea lor infinită. Ca să le studieze mai îndeaproape astronomii le-au numit în fel și chip, unele au fost botezate cu nume frumoase de fete, altele doar cu denumiri simbolice alcătuite din diferite cifre și litere. Și le-au grupat în constelații după forma pe care o descriu pe cer…

     Și încep să-i arăt și să-i denumesc pe rând stelele mari, ușor de identificat, și principalele constelații pe care mi le amintesc de pe o hartă a cerului pe care o am la școala mea, pe un perete al cabinetului de geografie și pe care o priveam adesea în pauze. Iată ce noroc pe mine că am o memorie bună și mi-au rămas în minte atâtea repere de pe cer. Laura e pur și simplu copleșită de mulțimea cunoștințelor mele, se întoarce iar spre mine și mi se așază pe piept sprijinită în coate și cu căpșorul sprijinit în palme, mă privește adânc în ochi cu ochii ei strălucind ca stelele nopții. Are lacrimi adevărate, de emoție:

     - Gil…

     - Da…

     - Ce multe știi tu… știi atât de multe lucruri. Cât sunt de mândră că sunt acum cu tine și ești al meu. Tu știi totul despre lumea asta. Cred că nu e nimic pe lume să nu știi. Tu cunoști toate tainele universului, cunoști toate stelele de parcă le-ai fi vizitat cândva, parcă ai fi umblat prin ceruri, asemeni lui Dumnezeu…

     - O, nu, Laura nu, te rog… - protestez eu, jenat de elogiul exagerat al fetei – ți-am mai spus că nu sunt chiar așa cum mă vezi tu în imaginația ta de fată îndrăgostită și…

     Era să zic „naivă” dar m-am oprit la timp. Laura nici nu-mi ia în seamă cuvintele de protest.

     - Cred că știi totul și despre Dumnezeu… – continuă ea pe același ton admirativ. Cum e Dumnezeu, Gil?

     Mă simt, în sfârșit, prins cu lecția neînvățată de către școlărița mea iscoditoare. Paradoxal, dar într-un fel îmi pare chiar bine că o voi dezamăgi puțin:

     - Nu prea știu ce să-ți spun, Laura. Nu sunt eu prea tare la teologie, n-am fost niciodată prea preocupat de religie, sunt ceea ce se cheamă un “liber-cugetător”.

     Laura e vădit surprinsă și face ochii mari:

     - Nu se poate, Gil, tu nu crezi în Dumnezeu? Cum e posibil? Un om atât de deștept ca tine…

     - A, nu, Laura, n-o lua chiar așa. N-am spus nici o clipă că nu cred într-o forță inteligentă supremă care structurează și activează totul în Univers, un fel de Ființă Absolută dincolo de tot și de toate. Dar nu mă pot încumeta sa spun ceva concret despre ea. Ea e dincolo de rațiunea limitată a omului, nimeni dintre oameni nu poate pretinde că știe cu adevărat ce este și cum este ceea ce este dincolo de orice formă accesibilă intelectului omenesc. Oricât s-ar lăuda unii că-l cunosc pe Dumnezeu și chiar fac pe atotștiutorii și-l descriu în fel și chip… sunt destui dintre aceștia, filosofi sau oameni de rând de toate categoriile, din toate timpurile și din toate civilizațiile… Din această așa-zisă „cunoaștere” s-au născut cărțile așa-zise sfinte...

     Și încep iar un mic discurs, improvizat, de filosofie pe tema divinității, cu idei din Platon, Plotin, Părinții Bisericii, Sfântul Augustin și Toma din Aquino, Dionisie Pseudoareopagitul, Spinoza, filosofia indiană și câte îmi mai vin în minte, idei pe care nici eu nu le înțeleg întotdeauna pe de-a-ntregul.

     - Deci…așa – conchide Laura care a ascultat iarăși cu multă atenție și o răbdare de înger.

     Mă gândesc ce-o fi vrut să spună, ce-o fi înțeles din tot discursul meu, ce-o fi în mintea ei acum.

     - Deci problema lui Dumnezeu – continuă ea privind parcă în gol – nu-i nici pe departe așa de simplă cum cred oamenii și cum ne-o prezintă preoții.

     - Așa e, Laura, ai înțeles perfect, misterul e mult mai adânc.

     - Dar… totuși, Gil… – Laura se frământă, se pare că o idee nu-i dă pace – cum o fi totuși Dumnezeu? Că Biblia spune că l-a făcut pe om după chipul și asemănarea lui. Atunci Dumnezeu ar trebui să fie ca un om doar că mult mai mare, mai puternic, locuind undeva în Univers, undeva prin spațiul cosmic.

     Îmi vine să râd, logica ei, deși copilărească, pare perfectă.

     - Se poate, Laura, să fie cum zici tu – admit eu simplu pentru că n-ar avea nici un rost să contrazic un copil atât de nostim.

     - Dar atunci, Dumnezeu simte cum simțim noi? – nu se lasă ea.

     - Poate că da… – răspund și eu evaziv.

     - Dar atunci cum stă într-un univers înghețat? Nu i-o fi frig în spațiul cosmic? Unde trebuie că-i un frig absolut, așa cum am învățat la școală.

     Asta-i prea de tot. Ideea unui Dumnezeu cuprins de frigul cosmic îmi stârnește lacrimile, cu ochii încețoșați îi privesc chipul minunat sub lumina stelelor și apoi i-l acopăr cu săruturi fierbinți:

     - Laura, Laura… puiule mic…

     Nu mai rezist, după atâta emoție simt că inima-mi va ceda în curând răpusă de dragoste. Cocoșii cântă de ora patru dimineața, spre răsărit cerul s-a făcut albăstriu, mijesc zorile…

 

 

*

 

 

     Nopțile pe șira de paie devin un fel de ritual sfânt pe care-l aștept mereu cu înfrigurare așa cum proaspătul convertit la o nouă religie așteaptă în templu clipa de taină a sfintei împărtășanii. Îmbrățișările fierbinți sunt urmate de jocuri copilărești, de vorbe spuse doar ca să ne răsfățăm unul pe celălalt. Tristețea pe care i-am cunoscut-o la început a dispărut acum ca prin farmec, e cuprinsă de o voioșie febrilă, nefirească, parcă puțin exagerată și grăbită ca și cum s-ar teme tot timpul că vraja s-ar putea spulbera ca un vis în orice clipă. Toată ființa ei e cuprinsă de un fel de vibrație, de un fel de tremur ca al unei vrăbiuțe prinse în palmă. Se ține uneori de șotii cum n-aș fi crezut vreodată, e parcă aceeași și totuși alta decât cea pe care am cunoscut-o în primele zile, tăcută și închisă în ea ca într-o carapace.

     Acum, după ceasuri de dragoste, stăm amândoi alături, în picioare pe șira de paie și scrutăm orizontul unde, prin întunericul nopții, se distinge liziera întunecată a unei păduri.

     - Oare cum o fi în pădure la ora asta, Gil? – întreabă Laura strângând din umeri ca și cum ar fi cuprins-o deodată frigul. Ce-ar fi să mergem până acolo? – îmi propune ea, aparent serioasă.

     - Perfect de acord! – mă arăt eu hotărât să plecăm și o apuc energic de mână trăgând-o după mine. Hai!

     - Doamne, Gil! – șoptește ea speriată și-și smulge iute mâna din strânsoarea mea – mi se face pielea de găină numai când mă gândesc! Cred că aș înnebuni noaptea într-o pădure întunecoasă și plină de duhuri rele.

     Se cuibărește la pieptul meu și-i simt iar căldura și vibrația ei de mică vietate speriată.

     - Mă simt atât de bine cu tine. Lângă tine nu mă mai tem de nimic. Nu mai simt nici o durere în suflet, nici o apăsare, îmi simt sufletul ușor ca un fulg. Mă simt atât de ușoară încât cred că pot să zbor! Crezi că pot să zbor, Gil? – mă întreabă cu glas de copil răsfățat și se apropie de marginea șirei de paie cu pași ușori și brațele larg desfăcute asemenea unor aripi gata de zbor. Se clatină ca și cum ar plana în aer și am impresia fulgerătoare că în clipa următoare va cădea în gol, o apuc iute cu ambele mâini de mijlocul subțire și o trag energic spre mine. Dar ea se întoarce râzând înveselită, îmi încolăcește gâtul cu brațele, mă mușcă ușor de bărbie și cântă asemeni copiilor poznași, încântați de isprava lor:

     - Te-am păcălit!…Te-am păcălit!… Așa-i că te-ai speriat foarte tare că o să cad și o să mor? Așa-i că ți-e frică pentru mine? Așa-i că ții mult la mine, Gil?

     - Țin foarte mult la tine, mi-ești cea mai dragă ființă din tot universul – declar eu dar nu știu de ce am din nou senzația neplăcută, la fel ca și altădată, că sună puțin fals și exagerat ceea ce spun, că mă arunc imprudent și cu bună știință într-o capcană aici în această fundătură de lume unde eu nu sunt decât un trecător spre mai departe, un pasager de câteva clipe după care mă așteaptă alte căi miraculoase de străbătut, alte țeluri de atins, că Laura nu poate fi nici pe departe Marea Dragoste, Femeia Supremă la care visează orice bărbat cu pretenții la începutul vieții lui. Ea nu poate fi “femeia vieții mele” care, evident, trebuie să fie la superlativ în toate privințele și care mă așteaptă probabil undeva în viitorul meu luminos la care visez adesea cu ochii deschiși…

     …Și parcă dintr-o dată am revelația că sunt tot mai mult prins într-o plasă de păianjen în care legănarea e dulce dar voi sfârși prin a deveni captiv pentru totdeauna și viața se va închide pentru mine fără a mai putea porni vreodată pe drumul necunoscutului plin de chemări tainice, spre țelurile și idealurile pe care le port în mine de atâția ani, spre o viață plină de strălucire și împliniri mărețe alături de “femeia ideală” deși încă habar n-am cum ar trebui să fie și să arate acea femeie “desăvârșită”. Parcă mă trezesc brusc dintr-o amețeală prelungită, devin perfect lucid și conștient de situația nefirească și primejdioasă în care alunec pe zi ce trece și-mi răsună vii în minte cuvintele lui Geo: S-ar putea să te trezești băgat pe nesimțite într-o poveste din care n-ai să știi cum să mai ieși”. Avertismentul lui Geo sună azi ca o sentință capitală. Câtă dreptate avea Geo. Și i-am promis că voi fi atent și voi avea grijă ca lucrurile să nu evolueze într-o direcție nefirească.

     - La ce te gândești, Gil?

     - La tine…

     - A, nu, să nu mă minți, erai cu gândul departe de mine.

     - Ba nu, chiar la tine mă gândeam – încerc eu să protestez și-i mângâi iar obrazul de piersică crudă, palid în lumina stelelor.

     - Iubește-mă, Gil – șoptește ea cu o undă de teamă în glas – vreau să facem iar dragoste și să-ți treacă starea asta, nu vreau să te simt îndepărtându-te de mine.

     O iubesc îndelung, cu un fel de disperare mută, cu gâtul sugrumat de durere pentru sacrificiul care va urma inevitabil, la care m-am decis deja chiar pentru a doua zi. Cu cât mai repede cu atât mai bine, ca o operație chirurgicală, dureroasă dar necesară. Ea mi se dăruiește cu ochii închiși, concentrată și liniștită în același timp, neștiutoare de ceea ce va urma să se întâmple chiar a doua zi, cu un surâs împăcat pe chipul destins, ca la copiii ce visează frumos în somn, cu unduiri de felină și mângâieri ale mâinilor ei mici pe umerii, pe brațele, pe spatele, pe coapsele mele puternice, fără să știe că-mi mângâie trupul, pe care l-a admirat atât, pentru ultima oară.

 

*

 

     Abia reușesc să prind două ceasuri de somn și mă trezesc brusc, cu spaimă în suflet! E încă întuneric, e abia cinci și jumătate dimineața, dar vreau să-l mai prind pe Geo înainte de a pleca la câmp. Bat, puțin nervos, la ușă și Geo îmi răspunde cu glasul său dur, obișnuit să comande. Intru și îl găsesc gata îmbrăcat de muncă, pregătindu-și în grabă cafeaua matinală.

     - Ai picat la fix! Vino să bei o cafea cu mine. Dar cum se face că te-ai trezit atât de devreme, tu care dormeai până la zece?

     - Geo, astăzi plec!

     Rămâne un moment blocat, cu ibricul suspendat deasupra ceștii, privindu-mă întrebător:

     - De ce așa repede? Vacanța e atât de lungă, nu zic să ți-o omori toată aici, dar mai poți sta o bună bucată de vreme.

     - E timpul să plec, Geo, azi se fac două săptămâni de când sunt aici, m-am simțit minunat, n-am să uit niciodată zilele astea și bucuria lor ție ți-o datorez. Dar e vremea s-o iau din loc.

     - De ce, totuși, atâta grabă, ceva mi se pare suspect în graba asta a ta de a pleca de aici. Poate eu nu m-am străduit destul ca tu să te simți bine aici…

     - Nici vorbă de așa ceva, Geo…

     - Sau te-a deranjat ceva? Cineva? Spune dacă ai vreo neplăcere. Te-au deranjat bârfele muierilor de la fermă? Apropo, am înțeles că te vezi mereu cu puștoaica blondă, care mai sunt relațiile voastre? Știi că am mai discutat noi pe tema asta… Dacă m-aș lua după toate bârfele… Dar tu știi că eu nu dau nici o importanță bârfelor și am toată încrederea în inteligența ta. Te știu om serios. Îmi pare sincer rău că pleci, mi-ar fi făcut plăcere să mai stai. Ai alte planuri?

     - Da, vreau să-mi văd iar părinții, tatăl meu e cam bolnav și mă simt dator să mă ocup mai îndeaproape de el, măcar acum în vacanță.

     - Bine, dacă ești decis eu nu pot decât să-ți urez drum bun și vacanță plăcută în continuare – și mă îmbrățișează scuturându-mă bărbătește cu toată franchețea care-l caracterizează. La ce oră vrei să pleci?

     - Cu autobuzul de șapte diseară până în București, apoi cu trenul de noapte spre Ardeal.

     - Deci nu ne vom mai vedea. Încă o dată te salut și-ți doresc noroc. Vreau neapărat să mai ținem legătura, să mă mai suni aici la fermă. Poate la vara viitoare ne vedem din nou.

     - Poate… – răspund eu moale, fără convingere.

 

*

 

     E șase după-amiază. N-am ieșit deloc astăzi, nici măcar la masă, am transmis că nu mă simt prea bine. Singur, în camera mea, mă pregătesc în taină de plecare, aș vrea s-o șterg englezește, să mă furișez fără zgomot, fără vorbe de rămas bun, asemeni unui hoț care părăsește o casă având valiza plină de lucruri furate. Dar dorința mea se dovedește a fi imposibilă. Ar fi fost culmea să pot scăpa atât de ușor de femeile ce-mi poartă de grijă cu atâta osârdie de două săptămâni încoace. Îmi urează, zâmbitoare, dar și cu o anume tristețe în glas, drum bun, vacanță plăcută și să revin neapărat la anul. Le răspund, prefăcându-mă și eu vesel la rândul meu, zâmbindu-le larg, cu gura până la urechi, le promit că voi reveni cu siguranță și le fac tot soiul de urări convenționale. Le privesc ochii lor obosiți parcă de monotonia vieții de la fermă și de atâta așteptare zadarnică și-mi pare ciudat că nu mai simt nici cea mai mică urmă de dușmănie față de aceste ființe, ci mai degrabă un fel de milă duioasă ca față de niște pisici neștiutoare părăsite într-o ogradă pustie, parcă aș vrea să le mângâi cumva acum la plecare, să le spun că îmi pare sincer rău ca le-am dezamăgit atât de dureros, să le îmbărbătez și să le dau speranțe, să le spun că în curând viața lor va înflori pe neașteptate, că va veni ea și dragostea cea mare și prințul visat și tot ce mai visează ele în nopțile lungi de insomnie aici în inima câmpiei, că vor părăsi ferma așa cum fac și eu acuma, cu bagajele pline de noroc și speranțe, spre orizonturi pline de promisiuni… Și câte și mai câte povești aș fi în stare să le înșir acum la plecare din tot sufletul meu de bărbat veșnic îndurerat de soarta tuturor femeilor din lumea aceasta.

     Dar nu mai e timp de spus povești, mă îndrept grăbit spre poarta cu grilaj de fier, când deodată zăresc silueta subțire și dreaptă a Laurei lângă șira cea mare de paie, stingheră, cu brațele atârnând, cu umerii ușor aduși în față… cu capul plecat și șuvițele blonde atârnând în dezordine peste obrajii întunecați. Sunt complet năucit, ca de o lovitură de măciucă, deși mă puteam aștepta la apariția ei. În prima clipă simt un impuls teribil de a o rupe la fugă asemeni unui ucigaș de la locul crimei, dar mi-e imposibil, picioarele nu mă mai ascultă ci mă poartă singure drept spre ea. Mă apropii mult, dar ea nici nu ridică măcar ochii spre mine. Lacrimile îi curg în tăcere pe obraji și pe mâinile împreunate care frământă în neștire eșarfa ei roșie.

     - Încearcă să mă înțelegi și să nu mă urăști – îi cer cu glas rugător, fără să știu ce ar fi mai nimerit să-i spun în asemenea clipe și dându-mi seama de cruzimea cu care-i cer un lucru imposibil.

     - Nu – îmi răspunde ea printre sughițuri de plâns și fără să ridice ochii spre mine – n-am să fiu niciodată supărată pe tine, mă voi gândi mereu cu drag la tine ca la omul cel mai bun pe care l-am întâlnit vreodată.

     - Laura, Laura… atâtea aș vrea să-ți spun… să-ți explic… iartă-mă că nu pot… nu știu… – mă bâlbâi eu îngrozitor.

     - Lasă… nu-i nimic, nu-ți face probleme – spune ea oprindu-se din plâns și ștergându-și lacrimile cu eșarfa strânsă în pumn – du-te… du-te să nu pierzi autobuzul, e ultimul autobuz, altul nu mai ai…

     „Ultimul autobuz…ultimul autobuz…” îmi răsună în creierul înfierbântat și confuz cu care nu mai pot gândi ca lumea. Îmi storc creierul încercând să mai găsesc ceva să-i spun. Dar ce-aș mai putea să-i spun?

     - Rămâi cu bine, Laura.

     - Te iubesc – îmi șoptește ea apăsat drept răspuns – și te voi iubi mereu oriunde vei merge în lumea asta. Nu-ți spun adio, voi fi cu tine mereu, poate ai să mă simți mereu în preajma ta. N-am să-ți dau pace oriunde vei fi – încearcă ea să glumească și zâmbește trist printre lacrimi.

     Îmi vine să arunc valiza cât colo, s-o iau în brațe și s-o sufoc pur și simplu cu săruturi dar n-am curajul s-o fac aici de față cu toată asistența feminină care privește încremenită ca la un spectacol de teatru, ca la o piesă cu sfârșit melodramatic. Nici măcar nu pot s-o ating. Mă întorc cu greutate spre poartă, parcă am lanțuri uriașe de fier la glezne ca ocnașii și pornesc cu pași târșiți spre ieșire.

     Dar după ce depășesc cadrul porții de fier parcă prind puteri noi și mă avânt cu hotărâre, fără să mai privesc înapoi, spre orizontul înroșit de soarele imens ce stă gata să apună, pășind apăsat și cu ochii scăldați în lacrimi îngân aceleași versuri ale lui Blaga: ”Purtăm, fără lacrimi/O boală în strune/Și mergem de-a pururi/Spre soare-apune…/”

     Merg pe aceeași cărare ca și altădată, prin miriștea în care greierii cântă de zor și șoarecii de câmp fug speriați din calea mea, apoi de-a lungul canalului de irigație în care ne bălăceam, cu numai câteva zile în urmă, ca doi copii neastâmpărați, dar privesc mereu înainte, spre linia plopilor din depărtare, acolo unde șoseaua asfaltată va însemna reluarea legăturii mele cu lumea și cu viața miraculoasă ce mă așteaptă.

     Aud pași înfundați și repezi în urma mea. Mă răsucesc brusc și o văd alergând, cu ochii mari țintă la mine, cu brațele întinse spre mine. Arunc valiza în iarba prăfuită și o primesc în brațele mele, un moment suntem gata să cădem amândoi la pământ, îi frâng mijlocul și spatele într-o îmbrățișare disperată și-i culeg lacom lacrimile sărate de pe obraji, de pe gât, de pe pieptul ei săltând zbuciumat. Se scutură toată de plâns, îmi dau și eu drumul în sfârșit fără nici o reținere, fără teama de a mai fi văzut de cineva, și plâng destins, asemeni unui copil la pieptul mamei lui. Ia-o cu tine! – îmi zic în sinea mea – fă acest gest superb, demn de un erou cu puteri miraculoase așa cum te crede ea pe tine, deși nu-ți cere nimic, nu te imploră, nu se agață cu sila de tine, nu-ți cade în genunchi. Schimbă-i destinul! Confirmă-i părerea extraordinară pe care o are despre tine, arată-i că nu s-a înșelat în privința ta, că poți manevra lumea cu puterea voinței tale, că o poți răsturna la nevoie cu susul în jos, că poți schimba destinul stelelor ca și pe al oamenilor deopotrivă. Ți-ai dovedi astfel ție însuți că ești cu adevărat puternic, că ești în stare să faci ceea ce nu mulți alții sunt în stare să facă în lumea asta, ceea ce stă numai în puterea sufletelor cu adevărat nobile, că poți călca în picioare toate prejudecățile, că poți sfida lumea întreagă ridicând o modestă ucenică de la croitorie la rangul de “femeie a ta”, a ta care – nu? – nu ești un oarecare. Poți?… Nu știi?… De fapt știi! Știi că nu poți! Nu-ți poți complica existența ta plină de promisiuni de viitor. Ești plin de planuri “mărețe” și visezi la “femeia specială” făcută pe măsura ta… Măsură? Care măsură? Ce ar putea fi acea femeie mai mult decât Laura? Oricare femeie din lumea asta. Are o alta un suflet mai mare? Un chip și un trup mai frumos? O inimă mai bună? O iubire mai puternică pentru tine? Numai pentru tine! Înseamnă atât de mult pentru tine că e orfană și modestă, naivă și neștiutoare, fără prea multă carte, poți spune chiar un pic prostuță? Ești îndeajuns de mare să te poți ridica deasupra tuturor acestor “amănunte”? Care n-ar trebui să aibă o prea mare însemnătate pentru filosoful din tine. Nu!… Sunt suficient de slab să-mi văd înainte de drum. Să caut să scap. Sunt suficient de laș! Și cu asta basta! Fac sforțări nemaipomenite să par dur și neînduplecat, chiar cinic, să las la o parte orice slăbiciune. Sunt un bărbat în toată firea și nu pot să-mi leg de gât prima puștoaică ce-mi iese în cale.

     O privesc iar, pare mai slabă, cu obrajii mai trași și pleoapele înroșite de plâns, câteva șuvițe ude de lacrimile de pe obraji… și sunt iar copleșit de acel sentiment ciudat, amestec de dragoste și milă, de atracție dar și de reținere și teamă de ridicol. Se pare chiar că ăsta e motivul mai tare decât toate. Teama grozavă de ridicolul la care te-ai expune în fața tuturor celor ce te cunosc sau te vor cunoaște de aici înainte.

     Pornesc iar cu hotărâre spre șosea și spre libertate. Laura mă apucă de braț:

     - Lasă-mă să vin cu tine până la autobuz – se roagă ea cu umilință în glas.

     Mie mi vine să urlu de durere.

     - Vino, Laura, îmi face plăcere să mă însoțești – îi spun cu glas răgușit de emoție.

     Pornim amândoi, cu mâinile prinse într-o strânsoare de oțel, mergem tăcuți spre soarele aflat în amurg, imens ban de aramă atârnat deasupra orizontului și iar îmi sună, obsedant, în minte: “…și mergem de-a pururi/Spre soare-apune…”

     Ajungem la șoseaua asfaltată pe care rar trece câte o mașină, dinspre o parte de lume spre cealaltă parte, ele însele mici planete închise, trecând cu viteze cosmice pe lângă noi, fără nici o legătură cu lumea noastră și cu viața noastră, aici și acum. Stăm pe marginea șoselei, lângă indicatorul stației de autobuz, ținându-ne de mână, ea mă strânge din când în când foarte tare ca și cum s-ar trezi brusc speriată că mă pierde.

     De o bună bucată de vreme nu ne-am mai spus nici un cuvânt. Ce ne-am mai putea spune? Cu mintea mea scormonitoare de filosof analitic încerc să-mi dau seama ce ar trebui spus în mod obligatoriu în asemenea momente, ce și-ar spune alții mai deștepți decât noi într-o astfel de situație.

     Autobuzul vopsit în roșu stacojiu apare la orizont ca un gândac cu ochi imenși și întunecați, balansându-se ușor în mers. Laura tresare, mă apucă strâns de brațe cu mâinile ei mici, mă privește adânc în ochi și-mi mângâie obrajii cu degetele ei fine și tremurătoare, înghițind mereu în gol, înghițindu-și cuvintele pe care nu mi le mai poate spune.

     Eu sunt stană de piatră, mă înfior de propria-mi nesimțire care m-a cuprins ca un îngheț, parcă sunt complet anesteziat, mă rog doar în gând să treacă mai repede acest moment halucinant.

     Autobuzul oprește lângă noi, nu coboară nimeni, noi stăm încremeniți ochi în ochi, aud invitația nerăbdătoare a șoferului de a urca mai repede, Laura îmi leagă cu mâinile tremurătoare eșarfa ei roșie în jurul gâtului:

     - Să-ți aduci mereu aminte de mine – îmi șoptește apăsat și-mi strânge iar mâna ca într-un clește.

     O sărut pe Laura pentru ultima oară, urc pe scara autobuzului, ea nu-mi lasă mâna din mâna ei, șoferul ne admonestează și pornește mașina cu o smucitură nervoasă, Laura îmi lasă în sfârșit mâna, mai aleargă câțiva pași, mașina ia viteză, o mai văd apoi pe Laura prin geamul din spate al autobuzului, mică la marginea șoselei, îmi mai face un semn timid de adio cu mâna și-mi pare că zâmbește, zâmbetul ei veșnic trist, pe care-l văd pentru ultima oară…

 

*

 

     Ultima imagine a Laurei, tot mai mică și tot mai îndepărtată mi se destramă încet în fața ochilor, ca un tablou de fum… Privesc iar eșarfa mototolită, păstrând încă lacrimile de atunci și parfumul Laurei, amestecate cu lacrimile mele fierbinți de acum. O las ușor să cadă, cu o fâlfâire stinsă, ca o frunză toamna, peste mormanul de haine vechi și nefolositoare.

     Chipul unuia dintre copiii mei se ițește în gura podului:

     - Tată, a zis mama să vii la masă.

     - Bine, vin.

     Cobor cu pași grei scara de lemn, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, abia nimeresc treptele scării și intru în sufragerie așezându-mă tăcut în fața farfuriei aburinde. Mariana se așază și ea în fața mea:

     - Ei, ai reușit să faci ceva?

     - Nu mare lucru.

     - Știam eu că te trimit degeaba.

     - Îmi pare sincer rău.

     - Lasă, nu-i nimic, o să mă ocup eu. Cred că trebuie aruncat aproape tot ce-i acolo, tot ce nu mai e bun la nimic.

     - Tu știi mai bine, cred că trebuie aruncat tot.

     - De ce-ți lăcrimează ochii?

     - Din cauza prafului din pod și a căldurii – răspund eu și mănânc cu gesturi mecanice, fără să mă gândesc la mâncare, numai pentru că trebuie să mănânc.

Vizualizări: 43

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Foarte emoționantă proza! Extrem de emoționantă. Este arta autorului. De ce ai zis că nu te poți numi scriitor? Atâta timp cât poți crea controverse mari, ale sufletului, ale echilibrului sufletesc, într-un text cu lungime nu prea mare, cât cititorul plutește între diferite stări împreună cu personajul principal, cu lupta sa între a face sau nu gestul suprem, cu atâta dărnicie în descrieri și lianții dintre pasaje... Ce mai lipsește să te numești scriitor?
O frumoasă și palpitantă poveste de dragoste, lungă de... vreo săptămână și ceva, unde a primat rațiunea profesorului, ce a considerat că nu-și poate închide viața cu o puștoaică necitită, needucată, nonconformă cu poziția sa. Nu putea ajunge la atingerea unor idealuri stabilite de el și de societate până la urmă. A trăit doar clipa, s-a bucurat de nurii adolescentini ai fetei. S-au bucurat împreună, de altfel, că și fata a dorit cu toată ființa sa.
Proza are acțiune romantică, vibrantă, scrisă de mână sigură, adusă parcă fin jurnalul cu amintiri. Tehnica - a unui autor care ştie totul despre literatură.
De reproșat, doar multitudinea punctelor de suspensie.

Cu deosebită plăcere, te declar scriitor! Și cred că te-ai gândit să cuprinzi frumoasele tale proze într-un volum.

Sofi

Mulțumesc, Sofia, pentru comentariul amplu și pentru calificativul de scriitor acordat cu entuziasm și generozitate! Titlu care mă onorează într-un mod deosebit și mă obligă totodată! M-am considerat doar un autor amator, nu am avut ambiții editoriale, nu am tins spre un volum dar.... niciodată nu e prea târziu. Voi continua cu proza, fără îndoială, unde se pare că am încă mari resurse neexplorate și neexploatate îndeajuns! Sper să nu dezamăgesc pe viitor, deși omul nu e mereu egal cu sine însuși și nu întotdeauna se ridică la înălțimea posibilităților sale, s-ar putea să mai fie și ”rateuri”, uneori realizările, chiar și ale unor autori consacrați, mai ”șchioapătă”, dar importantă e perseverența. Mulțumesc încă o dată!

Foarte emoționată poveste, degajă sinceritate. Oare o fi întâlnit femeia ideală?

Mulțumesc, Mihaela Suciu, pentru lectură și apreciere! Orice ideal rămâne de neatins... :) 

Mihaela Suciu a spus :

Foarte emoționată poveste, degajă sinceritate. Oare o fi întâlnit femeia ideală?

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 18 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog La echinocţiu a utilizatorului Dan Mitrache
cu 21 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog La echinocţiu a lui Dan Mitrache
cu 21 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Suntem din altă lume? a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 22 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog țărm interior a utilizatorului Mariana Suciu
cu 27 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog țărm interior a lui Mariana Suciu
cu 28 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog decorul singurătății a lui Darie Giurgiu
cu 29 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog decorul singurătății a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 29 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Priveşte clipa şi taci ! a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 32 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Priveşte clipa şi taci ! a lui Stanescu Valentin
cu 32 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frunza toamnei a utilizatorului Dinca Valerian
cu 34 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Frunza toamnei a lui Dinca Valerian
cu 34 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Solstițiu de iarnă a utilizatorului Adelina Labic
cu 36 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Solstițiu de iarnă a lui Adelina Labic
cu 37 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Regatul lui Ion a lui gabriel cristea
cu 38 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Regatul lui Ion a utilizatorului gabriel cristea
cu 38 minute în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nod a utilizatorului Dinca Valerian
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vestigiu a utilizatorului Reus
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Revolta a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ştiu că sunt a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 4 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor