Condamnare ( continuare-fragment 18)

[Giurgiu Silvia]

   Amneris vărsă multe lacrimi de-a lungul zilei și se sufoca în propria neputință. Maria i le usca în continuu cu șervețelele de pe noptieră, întrebând-o inutil care e cauza unei asemenea tristeți. Starea ciudată și inexplicabilă a pacientei o îngrijorară serios pe asistentă, încât o sună pe Ambra. Aceasta o liniști motivând că secreția lacrimală și implicit cea nazală sunt cel mai adesea o caracteristică a bolii de care suferea Amneris. Maria știa asta căci de nenumărate ori văzuse reacții ciudate la bolnavii de SLA. Uneori mușchii feței se contractau în așa măsură încât păreau că surâd fericiți în momentele cele mai nepotrivite, ori plângeau cu sughițuri când te așteptai mai puțin. Îi trebuise ceva timp să se obișnuiască cu asemenea reacții și să le înțeleagă, dar acum simțea că era altceva și insistă, solicitând cu încăpățânare prezența Ambrei.

   - Ambra, dacă o vezi, vei înțelege că nu despre asta e vorba! Amneris suferă azi mai mult ca de obicei. E foarte ciudată și nervoasă! Te rog, încearcă să treci pe aici!

   - Bine Maria, stai liniștită că imediat ce mă eliberez, dau o fugă până la voi! Acum am ceva important de făcut! Încearcă să o liniștești cumva!

   Maria închise telefonul nemulțumită, bombănind ceva neplăcut la adresa ,,lucrurilor importante” pe care le invocase Ambra. 

   ,, Nu mai poți tu de starea de spirit a soră-ti! murmură ea. Bine că puteți să vă faceți de cap cu banii ei și să o ignorați complet, acum că nu mai poate să vă controleze!” Ambra s-a prezentat către seară, ciripind fericită și însoțită de o prietenă a surorii, care venea uneori și tăcea la căpătâiul lui Amneris, butonându-și telefonul sau schimbând câte o banalitate cu asistentele. Cele două se așezară comod pe canapeaua din salon, aruncând lui Amneris o privire șăgalnică și un salut fugar apoi se apucară să-și povestească una alteia despre acele ,, lucruri importante” care o iritau pe Maria. 

    Ambra,, uitase” complet de scopul vizitei sale și Amneris își ascunse cu răceală și demnitate durerea, reușind chiar să oprească șuvoiul lacrimilor ce curseseră toată ziua. Avea fața tumefiată, ochii umflați și înroșiți, buzele umflate de plâns și arăta îngrozitor, dar toate aceste semne mai mult decât evidente trecură neobservate de veselele vizitatoare. Maria fierbea de nervi și arunca lui Amneris  priviri de complicitate și mângâiere, dar și acestea ricoșară respinse la impactul cu caracterul dur al femeii. Nu accepta compasiune de la o străină! Maria înțelese și ridică din umeri întristată și contrariată de comportamentul nesuferit al celor două surori.

   ,, Să vă ia naiba de ciudate!” bombăni ea din nou, făcându-și de lucru prin dormitorul bolnavei care trebuia pregătit pentru noapte. O aștepta cu nerăbdare pe Lucia ce urma să sosească pentru a o pregăti împreună pe Amneris, după care ea avea să-i predea schimbul și să se elibereze din strânsoarea acelor pereți și a unui job absurd și extrem de solicitant. Ea nu avea răbdarea și experiența Luciei dar reușea să simuleze destul de bine acele virtuți, atunci când situația le impunea. Gălăgia celor două ,,gâște” insensibile începu să o calce pe nervi de-a binelea și compunându-și un zâmbet amabil, se întoarse decisă în salon.

   - Ambra, ai aflat misterul lacrimilor ce au inundat astăzi casa asta? 

   Întrebarea Mariei se pare că deranjă teribil auzul și conștiința Ambrei, deoarece o lovi o tuse neprevăzută și se înroși toată de mânie:

   - Eu nu văd nici o lacrimă sau ceva care să semene cu una! Dacă a fost vreo ,,furtună” se pare că a trecut și nu are rost să mai revenim asupra acestui subiect! Se aplecă cu voioșie forțată asupra surorii și îi zburli părul blond și răvășit cu reală emoție. Evident că observase aspectul bietei Amneris de cum intrase în casă, dar strategia ei consta tocmai în ,,ignorarea” aparentă a situației și crearea unei atmosfere degajate și de normalitate care, spera ea, ar fi putut aduce oarecare îmbunătățire stării de 

spirit a bolnavei.

   - E mai bine? îi șopti ea la ureche, sărutând-o ușor pe frunte. O privi adânc în ochi încercând să descopere acolo răspunsurile atâtor întrebări nespuse. Conexiunea celor două suflete se simți în odaie ca o descărcare electrică invizibilă, ce străbătu corpul celor ce le privea cu un lung și intens fior. Maria înțelese gafa pe care o făcuse și dispăru prudentă în obscuritatea dormitorului. 

    Amneris se simți reconfortată de prezența Ambrei pe care o judecase pe nedrept, dar când înțelese, simți un fior de mândrie și afecțiune pentru delicatețea și grija ei subtilă. Primi sărutul ei duios direct în inimă și deși amenințarea grea  îi strivea sufletul, trase toate beneficiile ce i se ofereau în acel moment, închizând ochii legănată de dulceața iubirii. Nu-i putea spune surorii despre pericolul în care tocmai ea, cu grija ei excesivă o băgase inconștient, dar era sigură că va găsi cumva o cale de scăpare. Nu mai avea resurse fizice dar avea mintea limpede și întreagă, ceea ce nu era puțin lucru. Începu să asculte cu mai mult interes pălăvrăgeala celor două și participă în felul ei tăcut, impus de situație, la trăirile frivole dar omenești, pe care cândva le experimentase și ea. Nu o mai irită atitudinea lor superficială în aparență, care avea de fapt  ca unic scop  să o distragă pe ea de la tristețea ce o copleșea. Acum atmosfera se destinsese  și povestirile amuzante îi erau adresate direct, provocându-i un hohot de râs interior pe care-l percepu ca pe un gâlgâit cald și binefăcător în plămânii obturați. Ochii albaștri reflectau acum stele de veselie și se umeziră de emoție când Ambra îi dărui un lanț de aur cu medalion, ce reprezenta imaginea sublimă a Fecioarei cu veșmânt albastru ca cerul ce se revărsa peste ele prin fereastra imensă. Îi respiră parfumul delicat când se plecă să-i prindă la gât bijuteria prețioasă, ce se pierdu sub tubul grotesc prin care aerul trecea din ventilator în plămâni.

   - Nu-i nimic, draga mea! o liniști Ambra când îi înțelese îngrijorarea. Fetele vor lucra cu grijă când îți vor schimba pansamentele. Îți place? Ochii lor se contopiră din nou și bucuria acelui moment le umplu inimile de iubire și solidaritate. Amneris nu mai era singură și acum putea purta cu sine talismanul binefăcător al Madonei, ce îi luminase întunericul adânc al deznădejdii și durerii. Când era dusă în salon dimineața unde își petrecea tot restul zilei, se simțea descoperită și fără apărare și ar fi dorit să aibă alături icoana Fecioarei. Mulțumi Ambrei din privire pentru intuiția ei și se strădui să simtă concret dezmierdarea divinei prezențe pe pielea ei rece și insensibilă. 

    În noaptea aceea Amneris învăță să se roage. Nu o făcuse niciodată și tot ce învățase de copilă la lecțiile de catehism, se pierduse de-a lungul anilor în ceața memoriei bântuite de ideile ei agnostice și de logica de oțel a științei. Nici acum nu căuta alinare în teoriile puerile ale bisericii ce nu făceau decât să-i jignească inteligența, dar experimentase pe propria-i piele starea de bine ce i-o dăruise simpla imagine frumoasă și duioasă a Fecioarei, pe care ea prefera s-o asocieze cu izvorul energiei universale, o Forță reală și pozitivă ce reprezintă probabil Angrenajul Suprem ce asigură bunul mers al acestei Lumi. În străfundul ființei sale mereu se ancorase acelei Energii pozitive și era prea inteligentă să nu-și dea seama de perfecțiunea Creației pe care o regăsea în fiecare ființă existentă în lumea noastră sau în alcătuirea savantă a fiecărei componente a universului. 

   Obosise să caute explicații logice a tot ce vedea sau experimenta. Își spuse:

   ,, De ce nu? Puțin praf în ochi te ajută uneori să vezi distorsionat cruda realitate!” Cunoștea puterea sugestiei și autosugestiei! Era conștientă că putea obține și ea puțin confort moral, căutându-l atât de aproape. Era la îndemâna oricui, la urma urmei. Își construi cu migală și determinare podul imaginar ce o ajuta să treacă în Dimensiunea Luminii, acolo de unde-i surâdea serafic și încurajator imaginea simbolică a Femeii căreia i se prosterna la picioare o lume întreagă. Alcătui în felul ei un dialog cu Divina Ființă și-i povesti cu răbdare și cu durere nedisimulată viața ei întreagă, o imploră să o primească în ,, audiență” de câte ori avea nevoie și să găsească împreună soluții la problema ei. 

    Amneris primi botezul Luminii în creierul celei mai negre nopți, fără lună și fără stele, bâjbâind orbește printre ițele încâlcite ale vieții sale, căutând cu ardoare imaginea  Fecioarei înghițită de întunericul perfid al nopții. Simți înfiorată atingerea Speranței ca pe un fâlfâit diafan de aripi îngerești, ce-i dezmierdară sufletul arid și gol. Bucuria urca în ea de undeva din adâncuri de suflet neștiute, umplând cu șoapte dumnezeiești liniștea ascuțită și dureroasă a minții. Se visă alergând înfășurată în veșmânt de raze diafane pe o pajiște înflorită, purtând pe umeri  un vas de alabastru plin cu apa înmiresmată a unui izvor, ce susura rugăciuni neînțelese la o margine de drum.

[Sofia Sincă]

Și trista viață a lui Amneris continuă, în acea stare dintre lumi, minte întreagă într-un corp uzat la maxim fizic. Foarte bine știi să redai sentimente, trăiri și mai ales starea bolnavei. Și mai mult, foarte bine ai adus din condei pe rătăcita Amneris înspre Fecioara Maria. Refugiu tuturor bolnavilor, al celor care cred că știu tot și găsesc explicații științifice în orice. Apoi găsesc și o punte de legătură între știință și divinitate.

Aceeași imputare am a-ți face: linia de dialog de la monologuri. Nu se pune.

Am citit cu plăcere,

Sofy