Spre mormânt cu zâmbetul pe buze

[Flora Mărgărit Stănescu]

(strict autentic)
Ocolisem o parte bună, din lacul plin de mătasea broaştei pe la mal şi străjuit de nişte pietre mari, ce întăreau probabil malurile. Aleea de plimbare destul de îngustă, era încadrată de iarba înaltă, încă necosită, de multă cicoare înflorită şi alte flori apărute spontan. Din iarbă a iesit o şopârlă, cu pielea verzuie, s-a oprit un moment să mă studieze, apoi a dispărut înapoi de unde venise. Recunosc că nu mi-au plăcut niciodată, animalele de acest fel. Am schimbat aleea de plimbare, trecând pe cea de alături de şosea. Acolo tronau frumos îngrijite nişte tufe de trandafiri, de toate culorile, iar în briza dimineţii se amestecau miresmele lor cu cele ale lacului. Metoda noastră de a face aerosoli în natură.
În dreptul unei statui, care nu am înţeles niciodată ce reprezintă, fiind doar o îngrămădire de blocuri de piatră necioplită, era un copac cu o scorbură aşa de mare, că încăpea capul unui om. Pe una din băncile din apropiere, sta o femeie înveşmântată în negru, puţin adusă de spate la cei 55 ani, cât am aflat ulterior că avea. Obosise de drumul făcut de la hotel până acolo, pe aleea pe care mersesem şi eu până la apariţia şopârlei.  Era aşa de mult soare şi răcoarea de dimineaţă, te îmbia să părăseşti în grabă camera de hotel. Am început un schimb de cuvinte banale, cu femeia de pe bancă. Era dintr-un sat de pe lângă Constanţa şi eram cazate în acelaşi hotel, dar pavilioane diferite. Cum observasem că este în doliu, nu m-am putut abţine să o întreb, de ce este în negru. A oftat aşa de greu, apoi a zis cu amărăciune...
-După o soră de a mea...era mai mare doar cu 3-4 ani, şi o pierduse de puţin timp. Vorbea aşa de firesc, de parcă ne cunoşteam de mult, deşi a fost prima şi ultima oară când am văzut-o.
Cum mie îmi place mai mult să ascult, mi-am dat seama că probabil i-ar face bine, să mai discute cu cineva necazul ei, să-l poarte mai uşor. Avusese parte de patru decese, în ultimele două luni şi se simţea epuizată fizic dar mai ales psihic. Toţi cei patru decedaţi i-au fost rude apropiate, dar cel mai tare o durea moartea surorii sale. Aceasta stătuse paralizată în pat timp de 15 ani. Primii şapte ani o îngrijise soţul ei, dar şi surorile. După cei şapte ani, soţul s-a stins, de durere şi de epuizare. Cum aveau un singur băiat, căsătorit şi cu care stăteau în casa construită de sora şi soţul acesteia, îngrijirile au revenit nurorii. Aceasta fiind casnică, şi-a făcut dosarul pentru a fi plătită să-şi îngrijească soacra. În aceste condiţii, cineva ar fi trebuit să verifice, cât de bine era îngrijită femeia de nora sa. Dacă se făcea ocazional câte un control, multe din suferinţele bolnavei, nu ar fi existat. Dacă a îngriji pe cineva într-o astfel de situaţie este o plăcere, sau este... uşor...te înşeli. Nu este plăcut şi este foarte greu. Dar dacă pentru acest efort eşti şi plătit, mi se pare normal să o faci cum se cuvine. Aici s-a dovedit a fi culmea laşităţii.
Femeia paralizată de 15 ani, avea parte zilnic de injurii, de apostrofări de felul ...
- Că nu mai mori odată să scap de tine...şi multe altele pe care femeia care povestea, le auzise de la vecinii surorii sale. Bolnava nu s-a plâns mult timp de teama norei, devenită alcoolică şi foarte agresivă. De atâta amar de vreme, de când nu s-a mai putut ridica din pat, femeia făcuse escare, răni de stat în aceeaşi poziţie în pat şi avea dureri mari. Ca şi cum nu era de ajuns chinul ei, nora a început să o bată cu furie, chiar pe aceste răni, ca să nu se vadă vânătăi pe corp. Femeia se ruga zilnic la Dumnezeu, să o ierte şi să o facă mai bună pe nora sa. Nu era ceas din zi în care să nu citească, câte o rugăciune, psalmi, sau cărţi bisericeşti. Era ultima ei speranţă, singura ei mângâiere, în coşmarul pe care-l trăia. Fiul ei, singurul ei copil, trecea zilnic pe lângă fereastra ei, fără să intre sau să o întrebe ce mai face,

luni de zile. Cu ceva timp în urmă, îndemnat de soţia sa, acesta îi ceruse mamei, să-i treacă casa pe numele lui. Cum mama nu vedea rostul unor astfel de cheltuieli inutile, el fiind unicul moştenitor, nu a fost de acord. De atunci nu l-a mai văzut pe fiul ei, care o ocolea ca pe o leproasă. La sesizarea vecinilor, care mai auzeau ce se întâmpla cu femeia bolnavă, fraţii şi surorile acesteia au chemat poliția.

Nici acest lucru nu a schimbat prea mult, tratamentul inuman la care o supunea nora. Mă întreb şi eu, de unde mai avea această femeie puterea să se roage pentru iertarea, agresoarei sale. I se lumina faţa când citea câte o rugăciune, povesteşte mai departe sora ei, de ai fi zis că este cea mai fericită din lume. Durerile ei erau alinate de ardoarea cu care nu înceta să se roage. O făcea cu multă căldură şi pentru fiul ei, prea preocupat de moştenirea ce avea să-i rămână de la părinţii, pe care nu a ştiut să-i preţuiască.
S-a stins într-un final, iar trupul vlăguit de boală, de nemişcare prelungită, era ca al unui copil. Toate persecuţiile la care fusese supusă, nu lăsaseră pe chipul ei nici o urmă. Doar rănile de pe spate, aminteau de asta. O priveam printre lacrimi, pe femeia care povestea cu o jale de nedescris. Nu-şi mai ştergea lacrimile, le lăsa să curgă în voie, la picioarele ei lângă banca pe care stam amândouă. Mai spune doar că, la înmormântare, venise tot satul şi că sora ei, pe care mulţi săteni nu o mai văzuseră de mulţi ani, era aşa de frumoasă, avea un zâmbet pe faţă, o seninătate de nedescris. În jurul ei, totul mirosea a mir. Trupul l-a lăsat să se coboare în groapă, dar sufletul ei curat,      şi l-a încredinţat Bunului Dumnezeu şi se pare că chiar a fost primit. A plecat spre cer, cu zâmbetul pe buze. Seninătatea ei a uimit întreg satul şi deşi recentă, întâmplarea aceasta circulă asemeni unei legende.

Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari.