Balul TR-iștilor

[Corneliu Ion]

Balul TR-iștilor

Trecuse o lună și jumătate de când noi, cei din ciclul întâi, fuseserăm încorporați și starea noastră psihică era mai rea decât vremea care bântuia în acel început de decembrie. Era sâmbătă dimineața, una dintre acele zile în care ți-e milă și câinele să îl lași afară, chiar dacă are o cușcă bine temperată cu paie proaspete uscate. Descărcam muniție de APR dintr-un vagon mare, pe care apoi o căram cu două camioane la un depozit de muniție aflat la vreo șase km de stația CFR. Treabă serioasă. Și nu pentru că era vorba de muniție de război. Nu! Pe noi, răcanii fără noroc, nu ne frământa pericolul manevrării muniției reale de război. Pur și simplu, pe noi ne ofilea tare că muniția era foarte grea, multă și colac peste pupăză, vremea era câinoasă. Proiectilele, lungi și grele, erau ambalate în lăzi de lemn, fiecare cântărind 100kg. Când am văzut câtă muniție era în vagon, nu numai noi, novicii, ba chiar și veteranii, ne-am dezumflat ca bărcile de asalt ciuruite de gloanțe. Nu ne mai ajuta nici măcar filozofia mioritică a militarului în termen: „Azi e-ntâi și mâine-i zece/AKM-ul meu, armata trece!”
Ne aștepta o viață grea într-o zi tristă!

Năpasta căzuse pe noi, patru soldați de ciclul întâi și patru veterani ruginiți, de, caporali, oameni grei! Peste toți era șef sergentul Surdeanu, mai, mai, ca în poezia lui Vasile Alecsandri. Eram aproape zece. Doar că în cazul nostru toți aveam în piept inima rece și plumb în brațe și picioare.

Sergentul ne ajuta din când în când cu un oftat din greu, semnificativ, coordonându-ne cu degetul indicator, așezat pe lada de muniție aranjată de noi strategic, ca primă sarcină în desfășurarea acestei importante misiuni de luptă pe care o aveam. Îmi venea să-i plâng de milă, gândindu-mă la ce febră va avea seara la degetul acela minune. În viața civilă fiind învățător, sergentul, suflet sensibil, știa poezia și na, nu putea tocmai el să se facă că nu o știe. Din când în când, le mai ridica moralul celor din ciclul întâi, ordonându-le cu glas aspru:

- Bă pufoșilor, voi vreți să muncească caporalii, ruginiți de armată, la fel ca voi? Mișcați-vă mai repede! La o ladă cărată de caporali, voi trebuie să cărați cel puțin trei! Parcă n-ați mâncat de dimineață! Sau d-aia vă mișcați așa greu, că ați mâncat prea mult? După cum văd, o să terminați diseară, așa că sigur nu o să mâncați la 12!

Plictisit să mai dea indicații și să supravegheze aplicarea lor, după un timp sergentul tună o comandă:

- Caporalii, la mine adunarea! Pe ladă, lângă mine, alinie-rea! Juma de oră avem ședință de strategie, trebuie să vedem ce facem ca să meargă treaba mai bine și mai repede!

- Băi Surdene, dacă-i lăsăm doar pe ăștia patru să muncească, o să meargă și mai încet, zice caporalul Rață, recunoscut pentru timiditatea și felul politicos cu care se poartă cu toți recruții. Rușinat parcă de ce a spus, continuă cu glas scăzut: nu mai terminăm nici mâine!

- Lasă bă, Rață, nu-ți face tu griji! E ședință cu caporalii și asta e!

Timpul trece repede și după o oră de ședință, brusc, Surdeanu își aduce aminte de cei patru soldați istoviți, care abia mai încarcă lăzile în camioane.

- Hai, gata, caporalii la muncă ! Și tu, Rață, pentru că tot îți faci atâtea griji, dă o fugă până la cantină și spune-i lui Grasu să-ți dea ție alea zece gustări ... ai reținut, da? Zece gustări, că mi-e o foame de zile mari! Zi-i că l-am rugat io, la șase porții să nu pună marmeladă, să pună salam, dublu! Ai înțeles? Caporalii trag din greu la muniția asta, trebuie să fie hrăniți mai bine ca de obicei. Ai înțeles? Executa-rea!

Spre ușurarea tuturor, Rață se întoarce rapid cu gustările. Mulțumit, sergentul, cu un aer marțial, dă rapid ordin :

- Bă răcanilor, gata, încetați! Un sfert de oră pauză pentru gustare! Aveți mare grijă ce faceți, că asta e pauză de mâncare, dar și de odihnă. Executa-rea!

Soldații, înviorați brusc, își caută un loc unde să se odihnească și să savureze gustarea. După fix zece minute, comanda aspră a sergentului plesnește în aer:

- Gata, voi ăia de ciclul unu, la muncă! Ce bă, ce te uiți la ceas, că încă mai sunt cinci minute? Ce nu-ți convine? Cât îți trebuie bă, să mănânci o feliuță de pâine cu marmeladă? Zece ore? Gata! La muncă! Executa-rea!

Vagonul nu fusese descărcat nici măcar un sfert, când OSPC-ul regimentului a traversat șoseaua care despărțea halta CFR de regiment, însoțit de șase soldați ciudați. S-a așezat pe lada de muniție lângă sergent, i-a șoptit ceva la ureche, apoi a plecat. Surdeanu îi privește cu admirație pe noii sosiți, se ridică de pe ladă și-i cheamă lângă stiva de lăzi descărcate din vagon, adresându-li-se cu vădită deferență:

- Tovarăși TR-iști, eu sunt sergentul Surdeanu, comandantul plutonului doi de la APR. Aici descărcăm muniție de APR. Uitați-vă și dvs., poate vă interesează să vedeți cum arată muniția reală de război... Pun un soldat să deschidă o ladă?

- Nu, că noi nu ... că noi abia ce ... și n-am ... bâiguie unul dintre noii veniți.

- Bine, dacă nu vă interesează, stați pe ladă, lângă mine. Dacă doriți să mă întrebați ceva, putem sta de vorbă!

Soldații ciudați se așează pe ladă și privesc descumpăniți în jur. Nu trebuie să fii mare psiholog ca să îți dai seama că bieții oameni nu înțeleg ce li se întâmplă. Numai că sergentul, fiind învățător, probabil și unul nu prea interesat să-i înțeleagă pe elevi, nu bagă de seamă. După mai mult de jumătate de oră, cei șase par cufundați în lumea lor, așa că sergentul, ridicându-se în picioare, li se adresează din nou:

- Chiar nu vrea nimeni dintre dvs. să întrebe nimic? Nu? A, da, înțeleg, nu vă interesează armata, dvs. aveți alte preocupări! Vorba aceea, armată la TR! Vreți să treacă cele șase luni de pierdere de timp și să plecați de aici ... Înțeleg!

Cum și tăcerea este un răspuns, Surdeanu îi lasă în pace și își vede de ale lui. Mai dă câteva indicații cu degetul lui minune, după care își studiază tacticos manichiura la fiecare deget.

Cocoșat de lada grea, atent să merg în același ritm cu cel din fața mea care ține lada, arunc o privire rapidă spre noii veniți, mângâiat de o tainică speranță: poate, poate! Sunt șase ... ne-ar fi mult mai ușor!

Însă ceva e putred în Danemarca. Sunt convins de asta. Priviri descumpănite, nicio reacție, nu au nici cea mai vagă intenție de a comunica, nici măcar între ei. Hm! Observ cu stupoare că unul dintre ei era tuns zero pe jumătate de cap, în timp ce pe cealaltă jumătate de cap se lăfăie o claie neîngrijită.

Am descărcat teroarea aceea de vagon până la ora 17, fără pauză de masă. Eram frânți. Nici de mâncare nu ne mai ardea. Ne-am fi lipsit și de mâncare ca să ne odihnim, dar în armată totul este program, inclusiv masa. Așa că, am servit masa de seară în fugă și am intrat cu toată bateria, rapid, la programul de seară. Este ora 19 și încep „Aventurile lui Nicușor”. O oră obligatorie, toată suflarea ostășească e obligatoriu să urmărească programul de culturizare. Totuși nouă, soldaților, ne place ora aceasta. Mai ales celor de ciclul întâi, rupți de instrucție și muncă. Ce fericire pe noi! Prefăcându-mă că sunt atent, moțăi de zor pe băncuță în fața televizorului, pătruns de importanța emisiunii. Trec doar câteva minuțele binecuvântate și aud, ca prin vis: atențiune, dreee-pți! Un resort, format în decurs de aproape două luni de instrucție militară, mă aruncă în picioare, direct în poziția de drepți. În dormitor intră comandantul nostru de baterie, locotenentul major Bădoiu, urmat de cei doi locotenenți, subordonații săi direcți, și sergentul Surdeanu. Am un mare respect pentru comandant. Om cu o fizionomie deschisă și atitudine relaxată, fără rigiditatea și morga specifice spiritului cazon, mereu calm, având parcă la îndemână soluția reală pentru orice situație. Inginer, ofițer absolvent al Academiei Militare. Poate părea ciudat că spun asta eu, un militar în termen, dar îl respect sincer și îl stimez. Pentru mine, reprezintă personificarea ofițerului de carieră din Armata Română. Chiar dacă printre noi, militarii în termen, circulă un ROI numai al nostru, care la un paragraf spune așa : „nu este nevoie să-i doriți moartea șefului, faceți în așa fel încât să și-o dorească singur.”

Prietenos, ca de obicei, comandantul ordonă cu glas moale:

- Pe loc repaus, băieți! Ia mă, să vină în față cei șase tractoriști, să-i cunosc și eu! Nu am mai avut răbdare până luni, voiam să-i văd pe ăia cu care tovarășul colonel vrea să iau eu anul acesta FB!

Încet, parcă în reluare, cei șase soldați apăruți la descărcatul vagonului de muniție își fac loc în față. Jumătatea de cap tunsă este și ea, ascunsă printre ceilalți.

Comandantul le cercetează chipurile preț de câteva secunde și mormăie, mai mult ca pentru sine:

- Mmm, daa! O să fie greu! Dar...asta-i marfa, cu asta o să defilăm! Bine, băieți, continuați programul!

Și iese din dormitor. Programul continuă și târâș-grăpiș, se dă stingerea. Nici nu apucăm bine să ne suim în paturi, că vocea sergentului bubuie peste cele 40 de paturi suprapuse, în timp ce lumina se aprinde în dormitor:

- Alarmăă! Trezirea, alarmăă!

Sărim din paturi și începem să ne îmbrăcăm febril.

Cu alura generalului Napoleon în fața armatei sale în campania din Italia, sergentul Surdeanu ordonă scurt, militărește:

- Ciclul unu și doi vin în fața dormitorului! Nu este o alarmă de luptă, este doar o alarmă de bucurie! În seara asta îi vom omagia pe învățații noștri din baterie și în cinstea lor, vom da o mare petrecere cu bal! În rolurile principale sunt, bine-nțeles, TR-istul unu, doi, trei, patru, cinci și șase! TR-iștii nominalizați să vină aci, lângă mine!

Nicio mișcare. Tacticos, sergentul continuă, ridicând vocea:

- Fiți ai dreacu de tractoriști! TR-iști, ai? S-a dat armata cu curu în sus, caporalu muncește și pufosu stă și se uită, se crede TR-ist, îî? Măcar unu dintre voi nu a vrut să spună că sunteți tractoriști , îî? Ați crezut că puteți să-l mințiți pe sergent, îî? Da nu v-a mers, v-am mirosit imediat! Ai dreacu de împuțicioși, puneți mâna pe șopârlă și marș la balul șopârlei! Lună să faceți în dormitor, că altfel nu dormiți în noaptea asta!

Nu i-a lăsat să doarmă până la ora 1 noaptea. Dar nici noi, ceilalți, nu am dormit. Pentru că balul se dădea cu apă de la hidrant, băgată cu furtunul în dormitor. Și cu săpun „Cheia”, pe sub paturile noastre. Muzica valizelor de lemn ciocnite una de alta pe sub paturi, era singura muzică care se auzea, tristă, din când în când.

O lună de zile, seară de seară, nu am avut treabă cu spălatul dormitorului și plantoanele schimbul al II-lea. TR-iștii de ocazie deveniseră experți. Așa de experți, că patru dintre ei au ajuns, în timp, caporali, comandanți de piese. Care, la rândul lor, au perpetuat spiritul de luptă preluat de la sergentul Surdeanu. Sergent care, la rândul lui, îl preluase și el, probabil, de la un alt sergent Surdeanu.

[Mihai Katin]

A fost  o placere lectura acestui text  scris  onest realist  si  corect   in lumina unui remember   a ceea ce insemna  modul  de a trai  intr-o  unitate militara  acum cateva decenii,este o  lectie de viata pe care unii au  apreciat-o ,altii au  detestat-o altii au  condamnat-o dar  era o  lectie de viata  ce astazi  nu  se mai  preda  pentru ca  vremurile  au  adus alte personaje ,  Surdeanu   nu  ramane chiar o  amintire,el  se va perpetua chiar daca  sub o infatisare care poate pe adevaratul Surdeanu  l-ar  mira...

Cu  multa consideratie!