Din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt

[Vasilisia Lazăr]

 

            „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” Sunt convinsă că mai toți creștinii cunosc acest verset din Biblie, prin care aflăm că esența vieții a fost dată de cuvânt, Dumnezeu atribuindu-i acestuia puteri nelimitate. Dar cuvântul nu s-a oprit niciodată să fie Dumnezeu, el continuă să fie Dumnezeu, deoarece îl folosim zi de zi, devenind absolut indispensabil viețuirii noastre.

            Am învățat limba părinților noștri încă de când eram foarte mici, iar de atunci, ne folosim continuu de aceste mijloace numite cuvinte. Le auzim mereu acasă, pe stradă, în parc, chiar și în vise sau coșmaruri. Le auzim șoptite tainic, curgând uniform sau șovăind printre buze tremurânde. În fiecare clipă, gândurile noastre sunt transpuse în cuvinte, rostite sau nerostite, și, fără să ne dăm seama, ne „construim” o realitate prin care creăm sau distrugem. Cuvintele zidesc sau înalță, ele pot făuri cel mai frumos vis și tot la fel de ușor pot distruge tot ce există în jurul nostru. Cuvintele au o putere absolută, de aceea ne supun atât de ușor. Ele pot ucide sau pot readuce la viață. Emoțiile pe care le declanșează sunt fie fatale, fie izbăvitoare. Sunt fraze sau cărți, sunt imagini sau dorințe, sunt voința impusă ori cea sugerată. Cuvintele ne cumpără, ne câștigă, ne au. Un „da” ne poate lega pe viață, iar un „nu” ne poate face să devenim de piatră.

            „Omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.” (Mahatma Gandhi). În fiecare zi, o persoană normală rostește, în medie, cam 25 000 de cuvinte. Asta înseamnă, într-un singur an, puse laolaltă, peste 100 de cărți a câte 500 de pagini fiecare.

            Dar cât la sută dintre aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util ori frumos? Câte dintre cele 100 de cărți ar fi pline cu bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele și în câte pagini am putea înghesui acele cuvinte care au adus bucurie, care au construit, mângâiat, vindecat ori creat? Regele Claudius, personajul lui William Shakespeare, spune la un moment dat: „Cuvintele îmi zboară, iar judecata-mi rămâne mult în urmă. Cuvinte fără chibzuială, la cer n-ajung nicicând.” Așadar, mulți dintre noi ne exprimăm fără gândire conștientă, neținând cont de efectele pozitive sau negative pe care cuvintele rostite le au atât asupra celor din jur, cât și asupra noastră. Spun asupra noastră deoarece reacția pe care o produc aceste cuvinte rostite se întoarce la noi, adeseori, multiplicat.

            Dacă am ști ce putere fantastică se ascunde într-un singur cuvânt, poate că am tăcea trei ani (ca în școlile pitagoreice) înainte de a ne adresa semenilor noștri, însă, de cele mai multe ori, nu conștientizăm încărcătura energetică enormă pe care o au cuvintele și nici modul plăcut ori neplăcut în care ele fac să vibreze sufletul celor care le ascultă.

            Cuvântul reprezintă eternizarea unui gând. Gândurile au asupra noastră un efect puternic, chiar dacă nu sunt exprimate. Un gând rostit are un efect și mai puternic, deoarece nu ne afectează doar pe noi, ci și pe cei din preajma noastră. Cuvintele pe care le folosim ne caracterizează. Nu ne putem atrage respectul celor din jur fără a fi inițiați în arta mânuirii cuvintelor.

            Confucius credea că „fără a cunoaște puterea cuvintelor, este imposibil să cunoști oamenii.” și avea mare dreptate, fiindcă tot ceea ce spunem are întotdeauna efect. Un exemplu în acest sens îl reprezintă studiile doctorului Masaru Emoto asupra cristalelor de apă. Luând diferite mostre de apă, le congelează și fotografiază cristalele obținute. Apoi începe să spună diferite cuvinte în apropierea sticluțelor cu apă luată din aceeași sursă. Cristalele formate în sticluțele în preajma cărora rostește cuvinte pozitive capătă o formă armonioasă, deosebită. Pe de altă parte, cristalele din sticluțele în preajma cărora spune cuvinte negative capătă forme ciudate, hidoase, iar în anumite situații, apa nici măcar nu mai formează cristale. Reface experimentele folosind cuvinte din diferite limbi, necunoscute savanților. Rezultatele sunt similare.

            E clar că nici noi nu suntem imuni la cuvinte, atâta vreme cât corpul nostru reprezintă aproximativ 70% apă.

            „Cuvântul e aripa liniştii” spunea Pablo Neruda, într-o frumoasă evocare a sensibilităţii fiinţei umane. Ne întristăm când auzim cuvinte urâte adresate propriei persoane sau persoanelor apropiate sufletelor noastre, ne bucurăm când ne sunt aduse cuvinte de apreciere ori suntem martorii unor manifestări de excepţie a cuvintelor, indiferent dacă e vorba de literatură, teatru sau, pur şi simplu o conversaţie de calitate. 

            Lumea în care trăim nu este una ideală. Ne-am îndepărtat cam mult de la vechile legi ale spiritualităţii şi am uitat să mai comunicăm cu cei din jur. Problemele şi necazurile se acutizează pe fondul unei lipse de dialog pozitiv şi rezistă în timp, influenţate de „furtuna” cuvintelor negativiste care ne înconjoară. „De multe ori, limba taie mai mult decât sabia.”, spune Anton Pann. Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă este puterea cuvintelor care poate să distrugă fără să lase urme. Ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. „Poți dărâma un oraș, arde o carte, zgâria o marmură: nu poti șterge urma unui cuvânt într-un creier.” (Edouard Estaunie)

            Cuvintele înseamnă energie. Trăim într-un dans al energiilor, iar în acest dans, noi suntem creatorii. Pereții casei noastre sunt impregnați de vibrația cuvintelor pe care le rostim zi de zi, săptămână după săptămână, an după an. Cuvântul este un instrument cu o însemnătate enormă în evoluția noastră și suntem responsabili de modul în care ne folosim de el pentru a ne schimba viața. Comunicarea e felul în care ne manifestăm și orice gând, fie el măreț sau nu, trebuie exteriorizat, pentru a prinde contur și pentru a se materializa. Wittgenstein susținea că limitele limbii sunt limitele lumii și pe bună dreptate, acolo unde nu există comunicare, nu există nimic, iar dacă comunicarea există, cauza nu e pierdută. Fără comunicare suntem doar niște umbre, pentru că cea care ne deosebește de restul ființelor vii de pe Pământ e comunicarea.

            Într-o altă ordine de idei, dacă cuvintele ar fi spuse exact așa cum ne apar în suflet și în gândire, atunci când e vorba de sentimente, emoții și trăiri, poate că lucrurile s-ar schimba. Problema este că noi, oamenii, ne temem să vorbim, ne e frică să spunem ceea ce gândim și simțim cu adevărat, pentru că s-ar putea ca ceilaţi să nu aprecieze sinceritatea noastră.

            Viața este scurtă, așa că nu ar trebui să lăsăm cuvinte importante nerostite. Nu contează dacă teama e de vină sau lipsa curajului, contează să nu ai regrete atunci când privești în urmă și de ce-urile se nu se succeadă în minte, lăsând în urma lor un ecou nerostit.

            Oare cum ar fi dimineaţa în care cuvintele nu s-ar mai face auzite şi locul lor ar fi luat de altceva? Poate de fapte frumoase sau negre, de gesturi rapide sau atente, ori priviri pline de văpăi sau golite de sens? Nu cred că ne-am dori să trăim într-o astfel de lume, chiar dacă au fost momente în care cuvintele s-au dovedit a fi otrăvuri concentrate. Dumnezeu a hotărât să se apropie de propria creație folosind cuvintele. Dacă ar fi crezut că imaginea este mai bună pentru transmiterea mesajului Său cred că ar fi găsit o variantă pentru stocarea şi transmiterea acesteia, potrivită primului secol al umanităţii şi destul de robustă încât să reziste până la noi. Dacă gesturile ar fi fost cele mai importante, ni le-ar fi lăsat cu siguranţă. Totuși El ne-a lăsat Cartea, iar Cartea are cuvinte şi cuvintele ei sunt de o importanţă covârşitoare.

            Observăm, de-a lungul existenţei noastre, cum cuvintele creează realităţi, generează acţiuni, formează comportamente, nasc atitudini şi simţim zilnic efectele pe care le au asupra noastră. Vorbele celor mai mulţi se sting atunci când trec de bariera cercului lor de cunoscuţi. Dar sunt câţiva oameni ale căror fraze dăinuie, câţiva oameni care şi-au făcut din cuvinte o profesie. Ideile lor au potenţialul de a ajunge la alte milioane de oameni, textele lor aduc la cunoştinţa unui public larg întâmplări neştiute, creează stări intense de emoţie, stabilesc standarde de exprimare. Aceștia sunt oameni foarte puternici și au o mare responsabilitate, iar cuvintele reprezintă marfa pe care ei o vând. Iar prețul lor este direct proporțional cu prețuirea lor de către cel care le folosește, adică de către scriitor, că despre el este vorba. Ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. Când nu îţi transmit nimic, când nu îţi dau de gândit, când nu te determină să-ţi schimbi viaţa, când nu te îndeamnă să te cunoşti, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt. Despre valoarea lor, în acest caz, nu mai poate fi vorba. Şi nici despre valoarea scriitorului. 

          Dacă nu preţuim cuvintele, cum am putea preţui Cuvântul? În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuşi din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt, cel care se cunoaşte pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii. Dar cine mai crede astăzi în Cuvânt, când nimeni nu mai crede nici măcar în propriile cuvinte, în puterea lor? Trebuie, aşadar, să schimbăm foaia, să preţuim din nou cuvintele, aceste răni ale tăcerii, cum le numea Lucian Blaga, pentru ca ele să redobândească valoarea şi puterea pe care le-au avut dintotdeauna.

[Mihaela Suciu]

Felicitări, Lisia! Eseul tău a fost un bun orator, fapt ce-a fost apreciat de cititori. Un orator însă, înainte de discurs, apreciază și publicul căruia i se adresează. Ai dezvoltat frumos ideea, ai folosit un limbaj adecvat și citatele aduse au susținut mesajul tău. Este un eseu care captivează auditoriul!

Primul citat, funcție de cel care a tradus și interpretat Biblia, poate căpăta altă greutate. Ai ales: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” . Eu aleg: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” E o mică subtilitate și poate de aceea, noi oamenii, am preferat să comunicăm prin grai și nu telepatic. 

Am apreciat implicarea ta în acest maraton și mă bucur c-ai ajuns prima. Acum dă-te jos, să mă sui pe podium, să mă vadă toți cum strig: ,,Îmbrățișări, Lisia!” (Nu mai zâmbi la comentariile mele, fii serioasă! :))

[Gabriel Cristea]

Un corolar filosofic  despre valențele cuvântului, într-o lume a semioticii frivole...O zbatere de aripă, ca primordialitatea Cuvântului! Excelent!

[Ion Lazăr da Coza]

Convingător. 

I.