Pulbere de stele (part.4)

[Giurgiu Silvia]

  - Prietene, curaj! murmurau ei gâtuiți de emoție. În curând vor sosi ajutoare și-i vor scoate pe toți de acolo! Se aud huruitul utilajelor de deszăpezire tot mai aproape! Sunt doar opt kilometri, în fond! Până la căderea serii vor fi deja aici! Rămâi puțin așezat să-ți tragi sufletul iar noi vom continua săpăturile. Ne vom odihni pe rând, până ajung ceilalți!
   Matteo încuviință mutește cu ochii pironiți în gol. Oricum nu mai avea nici forțe și nici speranțe și tot ce dorea era să se întindă peste mormântul de gheață și să moară. Era sigur că se va întâlni în cer cu cei dragi. Noaptea cobora de pe creste cu foșnet de brazi răniți și suspine de vânt rătăcit printre troienele neclintite. Pe un cer sclipitor se aprindeau una câte una stelele, asemeni unor candele duioase care călăuzeau sufletele pierdute printre ruine, către înălțimile adânci și necunoscute. Luna se ivi și ea dintre creste, poleind valea încremenită cu pulbere diamantină. Atâta frumusețe jignea parcă durerea unei lumi îndoliate.
   Deodată, tăcerea adâncă se sparse în mii de cioburi. Matteo se smulse din moartea simțirilor în care se abandonase și se năpusti în tunelul în care prietenii lui se luptau cu destinul potrivnic. Din cauza efortului supraomenesc, aveau simțurile amorțite și atenția total compromisă, astfel că nu putuseră auzi strigătele înfundate de ajutor care începuseră să răzbată dintr-o parte opusă direcției în care săpau ei. Pareau că vin de undeva din fundul pământului și nu puteau fi distinse cuvinte clare, doar vaiete stinse care exprimau agonie și groază.
   Cu toții alergară împleticindu-se de oboseală către locul de unde răzbăteau semne nesperate se viață, dar începură să plângă când văzură înălțimea impresionantă a dărâmăturilor de sub care se auzeau supraviețuitori. Unicul telefon în stare de funcționare încă, era cel al lui Ricardo, restul erau cu bateriile descărcate. Înainte de a rămâne singuri și complet izolați de lume, lansară un ultim SOS in eter și înștiințară autoritățile de noua situație ivită, implorându-i să se grăbească. Urmară instrucțiunile acestora care-i îndemnară să continue săpăturile la tunelul ce ducea la bucătărie, căci conform informațiilor pe care le aveau despre structura construcției și proporțiile dezastrului, după părerea lor, aceea era cea mai sigură cale de a ajunge la eventualii supraviețuitori.
   Aproape de miezul nopții, strada a fost eliberată și o armată de oameni alcătuită din pompieri, poliție, salvamontiști și salvări au năvălit la locul dezastrului și cei patru oameni epuizați, răniți și aproape degerați au fost duși la adăpost, unde au primit îngrijiri medicale, hrană și căldură, dar niciunul nu a acceptat să se lase dus la spitalul municipal din orașul cel mai apropiat. Când au fost destul de întremați, au continuat să ajute la operațiile de salvare, care au durat o săptămână.
Stupoarea tuturor a fost imensă când au constatat că avalanșa a mutat hotelul cu zece metri de la locul inițial și nimic nu mai amintea acum de măreția și frumusețea stațiunii turistice care existase în acea vale în urmă cu doar câteva ore. Un elicopter survola zona și lumina ruinele cu faruri puternice, pentru a facilita lucrările pe timpul nopții.
   Prima victorie în războiul cu moartea a fost obținută în jurul orei patru dimineața când tunelul ce ducea către bucătăria hotelului a fost terminat Primul suflet extras dintre dărâmături a fost Samuel, fiul lui Matteo. Domnul a răspuns rugăminților unui tată care a trăit ultimele ore într-o deznădejde continuă și a mai respirat numai pentru ca să-și mai vadă familia odată înainte de a-și pune capăt zilelor, așa cum intenționa să facă, dacă aceștia nu s-ar fi salvat.
  - Sora mea a rămas dedesubt! a bolborosit micuțul cu gura plină de pământ, însângerat și orbit de praf. Vă rog să o scoateți! Mai sunt și alți copii acolo jos!
Plângea cu sughițuri și tușea sufocat de tăria și puritatea aerului care i-au investit deodată plămânii inhibați.
  - Samuel, băiatul meu!, urlă tatăl uluit. Doamne îți mulțumesc!... Doamne...
  - Domnule, vă rog, dati-mi voie să-l duc pe băiat în salvare! Are nevoie de îngrijiri urgente! E rănit și deshidratat!
   Matteo îi urmă pe salvatori care îi duceau fiul la loc sigur și plângea ca un copil.
  - Surioara mea... vă rog, salvați-o și pe ea!... Tata, fugi și scoate-o pe Sara!.. Vă rooog!
   Copilul plângea isteric și implora pentru surioara lui, până când fu liniștit de un sedativ. Nici nu adormise bine că Sara îl ajunse din urmă și amândoi copiii fură transportați de urgență la spital. Ea era într-o stare mai bună și informă atât cât putu de situația celor rămași în ungherul creat în bucătărie prin căderea unei părți din tavan care prinsese dedesupt pe toți cei cinci copi , atrași în bucătărie de una dintre mămici, pentru a le pregăti câte o ceașcă de cacao fierbinte, înainte de producerea tragediei.
   Tatăl își însoți copii la spital, deși inima lui tremura încă foarte tare pentru soarta mamei lor, care din spusele fetiței, rămăsese în salon cu ceilalți prieteni, stând de vorbă în jurul focului.
Până la răsăritul soarelui toți copiii împreună cu inspirata mămică, au fost salvați și duși la spital. Ziariști, televiziuni din toate părțile țării, rude, prieteni au luat cu asalt holurile spitalului, așteptând vești despre supraviețuitori. Trupurile scoase în următoarele ore erau lipsite de viață și speranțele de a mai găsi pe cineva viu scădeau pe măsură ce creștea jalea și deznădejdea oamenilor. Pe strada ce ducea către acea vale a plângerii, era un dute-vino neîncetat și rudele celor dispăruți se revărsau într-un pelerinaj al durerii, pentru a-și recunoaște morții și a-i însoți la morga spitalului, care gemea de cadavre.
   Matteo își lăsase copii la spital în grija bunicilor și se întorsese la locul în care iubita lui Maria încă nu era de găsit. Toți prietenii lui muriseră și el le asamblase trupurile dezmembrate cu ce mai putuse recupera dintre dărâmături. Nu mai avea emoții, sensibilitate și se simțea asemeni unui soldat care-și caută camarazii uciși pe câmpul de luptă, Lacrimile-i secaseră și atâta moarte nu-i mai încăpea în suflet. Dar nu se îndepărta. Maria lui era pe undeva, pe acolo și îl aștepta... Găsise în mașină mănușile ei și își acoperise cu ele mâinile distruse, nu atât pentru a se proteja de frig cât pentru a simți parcă strângerea dulce a degetelor ei.
   Trecuseră trei zile și trei nopți și de acum pronosticurile medicilor erau sumbre. Nimeni nu ar fi putut supraviețui atâta vreme sub ruinele răscolite. Doar zece supraviețuitori existau și patru dintre ei erau în condiții foarte grave. Copiii erau bine cu toții dar aveau nevoie de asistență psihologică, pentru a anula traumele profunde ale minții. Dar cu iubirea familiilor și profesionalismul medicilor, aveau mari șanse de recuperare, numai că toți pierduseră unul sau ambii părinți și disperarea lor îngreuna mult munca psihoterapeuților și a familiilor.
   Samuel își striga mama neîncetat și nu se putea consola cu lipsa ei. Sara se refugiase într-o muțenie absolută și refuza hrana și medicamentele. Numai când își vedea tatăl se refugia tăcută la pieptul lui și se lăsa legănată de el ore în șir. În dimineața celei de-a patra zi, de pe șantierul durerii ajunse în oraș o veste neașteptată și incredibilă: fusese găsit un alt supraviețuitor. Era o femeie, imposibil încă de identificat, deoarece era desfigurată și în condițții extrem de grave, așa că toate rudele celor dispăruți încă, s-au precipitat plini de speranțe la locul dramei, așteptând să fie lăsați să se apropie.
   Matteo se afla la spital, căci Samuel fusese operat de urgență de ruptură de splină, lucru descoperit cu mare întârziere, fapt ce-i putea pune serios viața în pericol. Astfel că la el vestea despre descoperirea neașteptată ajunse foarte târziu. Din acest motiv a fost ultimul care a ajuns la identificarea femeii în care mai pâlpâia doar un firav licăr de viață. A recunoscut-o imediat! Era Maria lui!... Un elicopter Smurd aștepta pregătit pentru a o transporta la spital unde a fost dusă imediat după recunoaștere. Pronosticurile erau disperate: avea ambele brațe rupte, piciorul stâng răsucit într-o poziție imposibilă, o mulțime de fracturi ale oaselor corpului, traumatism cranian, un ochi compromis și un ulcer perforat. Doctorii spuneau că fusese conștientă când fusese extrasă afară dar că intrase în comă imediat după aceea, probabil din cauza mișcărilor care îi provocaseră dureri halucinante.
   Fusese găsită la zece metri sub dărâmături, cu capul sprijinit pe un cadavru, cu brațele prinse sub un stâlp de beton, cu un picior răsucit în mod nefiresc, parcă desprins de restul corpului, deshidratată, înfometată, degerată... dar vie... Cum a fost posibil, doar Domnul putea ști!
Poate dragostea pentru familia ei a determinat-o să îndure 70 de ore de chinuri inimaginabile, sau poate rugăciunile soțului și ale familiei... Cert e că femeia aceea a învins moartea și a contrazis toate evidențele, căci după trei luni de spitalizare, patru operații, opt transfuzii de sânge și două gastroscopii, tot soiul de analize și terapii invazive și traumatizante, s-a întors acasă, invalidă pe viață, ce-i drept, dar capabilă încă de a-și împlini rolul de mamă și soție și de a completa o familie care experimentase cele mai teribile capricii ale destinului. Peste casa lor, în fiecare noapte cu lună plină ploua cu pulbere de stele și lacrimi din abisul înalt, populat cu spectrele noptilor însângerate.

sfârșit

[Sofia Sincă]

Dezastrele naturale toate provoacă dureri fizice și morale. Să te afli într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit nu poate fi decât destinul. Însă, uite se întâmplă și minuni, unde intervine divinitatea. Și totul e bine când se termină cu bine.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Nikol MerBreM]

Pulbere tristă de stele! Personajele dumneavoastră sunt mereu în situații limită. 

(se aude huruitul/ se aud  huruitul, plus alte câteva typos care ar fi păcat să rămână aşa)

Drag,

Nikol

[giurgiu maria]

Am citit cu plăcere! Situațiile dramatice cu care se confruntă personajele sunt evidențiate foarte bine de talentul autoarei! Felicitări!

[Giurgiu Silvia]

Vă mulțumesc pentru trecere și observații! Vă aștept oricând cu stimă și considerație!