CAPITOLUL 1..."undeva în junglă" - "Un suflet, doua imnuri"

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL 1

 

             2004, Coasta de Fildeş, undeva în junglă

 

Sandu. Sandu Gorun este numele meu. Treizeci și trei de ani bătuți pe muchie, împliniți în septembrie. A trecut câtva timp de când am deschis ochii larg spre bătrâna și neprețuita noastră planetă. Și când mă gândesc că din toți acești ani, nouăsprezece i-am petrecut prin cazărmi, oare să însemne ceva?! I-am putea spune, de exemplu, un fel de record al longevității într-un sistem. Un sistem pentru care mă întreb acum dacă merita să fac acest sacrificiu. Nădăjduiesc că n-au fost mulți idioți ca mine, care să aleagă acest drum în viață. Iar cei care au făcut-o, să fie sănătoși, cinste lor!

Nouăsprezece ani de cătănie! Îmi trece razant prin minte un gând care mă face să zâmbesc: „Păi bine, măi, moşnege, după atâţia amar de ani petrecuţi printre bocanci şi praf de puşcă, cum se face că eşti doar caporal?” Ei şi? Păi, tătuţu’ Adolf nu era şi el tot caporal?! Dar eu sunt caporalul Sandu Gorun, unul dintre cei aproape opt mii de soldați ai Legiunii Străine Franceze! Nu mă-ntrebați de ce am făcut această alegere, n-aș fi în stare să dau un răspuns concret. Fiecare dintre noi a avut cel puțin un motiv pentru a se înrola în Legiune. La fel și eu, între o frumoasă carieră militară în România și viața agitată și deloc simplă de „legionar” am ales-o pe cea-a de-a doua. Altfel cum aș fi astăzi aici, în Coasta de Fildeș, caporal activ în unul din regimentele Legiunii Străine, la mii de kilometri de țară, de casă, de familie?!...

E noapte. Noapte africană, densă și umedă și mie mi-e frig, deși afară sunt aproape treizeci de grade. Nu știu dacă poți simți altceva decât frig în bezna asta impregnată de aburi cu miros persistent de șobolan mort. Nu cred că există ceva care să-mi fi pătruns cu atâta putere și insistență în toată ființa subjugându-mi simțurile și otrăvindu-mi trupul ca izul acesta insuportabil de putreziciuni din aerul irespirabil al nopților trăite în Coasta de Fildeș! Duhoarea din ceața asta ca o dihanie puturoasă ce-și întinde peste întreg ținutul tentaculele negre și otrăvite, imediat după miezul nopții, și devine atotstăpânitoare până către ora zece a dimineții următoare. Nu tu vizibilitate, nu tu aer respirabil, coșmar în toată puterea cuvântului, de care scapi cumva, dar la mult timp după răsăritul soarelui...

Sunt aproape două luni de când regimentul din care fac parte a fost mandatat de statul francez cu o misiune, deloc ușoară, în Coasta de Fildeș. O încercare disperată de a salva ce-a mai rămas din această țărișoară, fostă colonie franceză, după ravagiile făcute de războiul civil, care-a lăsat urme adânci și dureroase. Am fost încartiruiţi în Odienne, o mică garnizoană aparţinând trupelor franceze, în nordul ţării, pe teritoriul ocupat de rebelii FAFN (Forţele Armate ale Frontului Naţional de Eliberare a Coastei de Fildeş) -  o mişcare rebelă ce luptă pentru a prelua puterea  în fosta colonie.  

În luna noiembrie a anului trecut, în Abidjan, oraș considerat a fi capitala economică a ţării, mişcările revoluţionare au luat o amploare deosebită, degenerând într-o confruntare armată sângeroasă în care au fost ucişi câţiva militari francezi, dar şi zeci de civili şi militari ivorieni. Este bine de știut faptul că ori de câte ori apar astfel de situații nedorite care pun în pericol integritatea fizică a militarilor francezi ai armatei regulate, Franța delegă militari ai Legiunii Străine pentru a interveni. Iată motivul pentru care suntem acum aici, pentru a înăbuşi, încă din faşă, mişcările de protest şi a împiedica evenimentele să ia o altă turnură.

De ce Legiunea Străină? Cine suntem noi, legionarii? Cine ne plânge? Cine iese în stradă pentru a manifesta împotriva guvernului francez de fiecare dată când un soldat moare pe câmpul de luptă? Şi bineînţeles, unde se mai găsesc soldaţi atât de buni, atât de disciplinaţi, atât de devotaţi precum cei din Legiunea Străină? Sunt întrebări care macină mințile care cunosc, mai mult sau mai puțin, amănunte despre Legiunea Străină Franceză. Vă las să găsiți singuri răspunsurile. Nu doresc să intru în alte detalii, pentru că nu intenționez să scriu un manual de istorie a Legiunii Străine Franceze.

Acum suntem aici, așa ca întotdeauna când este nevoie și acolo unde Franța ne trimite în misiune. Începând cu 1831, anul înfiinţării Legiunii Străine,  „legionarii”, aceşti soldaţi ai nimănui, aceşti soldaţi necunoscuţi au luptat sub drapelul francez în aproape toate războaiele la care Franța a participat. Considerate „forţe de elită”, trupele Legiunii Străine sunt implicate în majoritatea cazurilor în operaţiuni militare dificile, cu un grad de risc ridicat, acolo unde armata regulată franceză poate nu este atât de experimentată și pregătită în fața solicitărilor fizice şi psihice ivite în asemenea circumstanţe. Iată de ce acum Legiunea Străină își îndeplinește misiunea și în Coasta de Fildeş, unde are menirea de a interveni în zonele unde „arde”, de a linişti lucrurile şi a prelua controlul asupra situaţiei cu care se confruntă țara în prezent.   

          Motivele pentru care ne aflăm în Coasta de Fildeș, cu toate că Franța i-a recunoscut independenţa în 1960, nu m-am străduit să le aflu niciodată, sunt doar un simplu soldat în serviciul Legiunii. Din experiența dobândită în perioada în care am activat în Armata Română și mai apoi în Legiunea Străină Franceză, am învățat că nu trebuie să-mi pun întrebări referitoare la ordinele primite sau la deciziile luate de forurile superioare, nu mi-ar servi la  nimic. În definitiv pentru asta suntem plătiţi, să executăm  ordinele şi misiunile ce ne sunt încredinţate fără a încerca să desluşim şi ce se ascunde în spatele acestora.

Am petrecut o vreme în garnizoana din Odienne, executând misiuni mai mult sau mai puţin importante sau periculoase (majoritatea de escortă, patrulare sau recunoaştere). Elementele noastre de cercetare ne-au oferit informaţii referitoare la un adevărat exod de mercenari liberieni care se îndreaptă spre Coasta de Fildeş, în încercarea de a întări rândurile rebelilor ivorieni şi a-i sprijini în mişcarea aşa-zis revoluţionară.

        Am ajuns în apropierea frontierei liberiene la începutul acestei săptămâni, după o lungă şi obositoare zi de mers pe drumuri şerpuitoare prin jungla ivoriană, în blindatele încinse de un soare ucigător și străbătând aşezări părăsite din cauza războiului şi care purtau încă urmele dezastrului...  Până acum n-am făcut altceva decât să săpăm şi iar să săpăm! Zeci de metri de tranşee croite în solul pietrificat, un pământ tare şi roşu ca sângele, în ciuda ploilor care cad aproape zilnic. Am „îngropat blindatele la teren” pentru a le feri de atacul cu RPG-uri (aruncătoare de grenade antitanc). Am încărcat mii de saci de nisip aranjându-i apoi cu grijă în partea superioară a tranşeei, pentru a ne asigura cât de cât un anumit nivel de protecţie în situaţia în care lucrurile degenerează şi suntem obligaţi să intrăm în contact direct cu mercenarii liberieni sau ivorieni. Nu vă imaginați însă tranşeele din 1944, au apus de mult acele vremuri! Închipuiţi-vă o companie de infanterie mecanizată ce numără nu mai puţin de o sută de suflete şi zece vehicule blindate, ce trebuie să se desfăşoare într-un raion cu o deschidere frontală de doi-trei kilometri, spaţiile dintre secţiuni (plutoane) fiind acoperite prin patrule de recunoaştere. Flancurile despărţitoare dintre companii sunt „bătute” metodic de patrule sau echipe de cercetare, de cele mai multe ori pe jos. Extenuant, tot timpul „în priză”: acum în gardă, un pic de odihnă, apoi în patrulă... Activităţi care se succed fără întrerupere; iar când zicem că s-a terminat totul o luăm de la capăt, așa ca într-un cerc vicios.

Dar nu asta ne doboară, nu căldura de peste zi, nu frigul din timpul nopții, nu oboseala... Ceea ce ne zdruncină moralul este altceva, cu muncile astea sisifice suntem obişnuiţi. Câte nopţi nedormite n-am avut în Franţa, săpând la tranşee! - și erau doar antrenamente și exerciţii menite să ne pregătească tocmai pentru situații speciale, așa ca cea în care ne aflam. Nu ne-au doborât patrulele dintre linii, nici serviciile de gardă - de câte mii de ori nu am făcut asta în viaţă?! Ceea ce ne exasperează este lipsa informaţiilor: nu știm cum decurg lucrurile dincolo de frontieră și nici în zonele controlate de liberieni. Nu ştim ce ne aşteaptă, nu ne cunoaştem „inamicul” decât din știrile difuzate pe posturile de radio și televiziune şi din ce informații primim de la superiorii noştri în timpul pregătirii misiunilor. Ştiam ce s-a petrecut în Sierra Leone, unde cruzimea luptătorilor liberieni a atins paroxismul ucigând fără discernământ și fără a ține cont de faptul că țintele lor erau bărbaţi, femei sau copii... Îngrijorarea crescută se datora faptului că de la elementele noastre de cercetare în adâncime, trimise încă de săptămâna trecută în teritoriul liberian, nu avem nici o veste, în ochii ofiţerilor noştri citindu-se clar neliniştea, nesiguranța, disperarea.

„Est-ce qu’ils ont été capturés?” (au fost oare capturaţi?) Era întrebarea ce se zbătea în mod sigur în mințile tuturor, dar nimeni n-avea curajul s-o rostească, fiecare dintre noi încerca s-o păstreze pentru sine, poate de teamă să nu vină răspunsul nedorit.

          - Ce zici, căpitane, au pus ăia mâna pe ei? rupe tăcerea până la urmă Alin, un tânăr român înrolat în Legiunea Străină cu puţin timp înaintea mea, originar de undeva de prin părţile Braşovului. Absolvent al facultății de informatică,  dar ca majoritatea soldaților români de-aici, a fost nevoit să se îndrepte spre Legiune din motive de care niciunul dintre noi nu este străin: necazuri, lipsuri, nemulţumiri grevate pe imposibilitatea de a-și împlini idealurile în România.

- Dacă vrei să fiu sincer cu tine, motane, cred că sunt deja prizonieri... Şi ştiind la ce tratamente sunt supuşi prizonierii capturaţi de „bubuli” („bubuli” le spunem noi negrilor), sper să fi avut parte „d’une balle dans la tête” (de-un glonţ în cap). Aşa necazurile lor au luat sfârşit şi măcar au avut o moarte demnă. O moarte de soldat. Ar fi fost mai ușor pentru ei... îi răspund aproape şoptit şi îl privesc fix în ochii mari, albaştri, de copil.              

Alin Codrescu n-a împlinit încă douăzeci şi cinci de ani, a venit cu mai bine de trei ani în urmă în Legiune. Are deja la activ câteva misiuni care l-au maturizat, i-au înăsprit trăsăturile feţei transformându-l într-un bărbat adevărat. Era încă un copil când s-a înrolat și pentru mine tot un copil este, dacă mă gândesc la diferenţa de vârstă dintre noi (zece  ani) şi, de ce nu, la experienţă. S-ar putea spune că sunt lipsitde modestie, dar cei şaptesprezece ani de armată (Liceul Militar, Academia Militară şi perioada în care am lucrat ca ofiţer) pe care îi am la activ acasă, cumulaţi cu cei doi ani şi câteva luni de când m-am înrolat în Legiune susţin teza unei anumite experienţe în militărie care, vrând-nevrând, se răsfrânge în modul meu de a fi şi de a privi lucrurile. Colegii mei „legionari” ştiu acest lucru şi îl apreciază... În majoritatea situaţiilor, atunci când suntem numai noi mă strigă „căpitane!” sau „moşule!”, ca o confirmare a recunoaşterii experienţei de viață dar și profesionale.

          - Oricum, nu vreau să-mi las oasele pe aici... continui eu, şi nu doresc nici să le îngrop pe ale tale! Prefer să te însoţesc pe Everest... Cine ar mai avea grijă de fundul tău acolo dacă mă sfârtecă hienele pe aici? Zâmbesc cu subînțeles privindu-l țintă în ochii ce-i scânteiază atunci când aduc vorba de Everest.

          Everestul e visul şi în acelaşi timp coşmarul vieţii sale. Să ajungă într-o bună zi pe cel mai înalt vârf din lume înseamnă aproape totul pentru băiatul ăsta plin de curaj. Şi am un presentiment, adică sunt aproape convins că va reuşi. Nu cu mult timp înainte de a veni în Coasta de Fildeş a escaladat Mont Blanc-ul (considerat a fi cel mai înalt vârf din Europa până acum câţiva ani, iar acum, al doilea, după vârful Elbrus din Rusia, ce se regăsea în evidenţa enciclopedică a celor mai înalţi munţi din lume ca aparținând Asiei). Fără a-și desconspira intenția, într-un weekend şi-a făcut bagajul, s-a urcat în tren şi... direcția Mont Blanc! Și-a împlinit un vis cutezând să plece de unul singur, deși avea la dispoziţie doar două zile. Cum să nu-i admiri curajul?! Şi la fel de ardentă îi este dorinţa de a escalada Everestul...  Studiază, ori de câte ori are un crâmpei de timp, maldăre de cărţi şi reviste de specialitate. Strânge ca o furnică fiecare bănuţ, e totuşi un vis destul de costisitor!

- Hai, tată, mai fă şi tu o tură pe la puturoşii ăştia, vezi să nu fi adormit, naibii, şi să ne trezim cu bubulii pe cap așa, pe nepusă masă! Asta ne-ar mai mai trebui acum, să fim luaţi ca din oală de negrotei, doar ştii ce ne aşteaptă... Dă o raită şi pe la echipele de la mitraliere, vezi dacă mai e vreunul treaz pe acolo... Dacă dorm trezește-i cu vreo două peste cap şi câteva şuturi în fund, n-am chef să suport umezeala şi duhoarea asta în timp ce ei se ascund şi dorm ca şobolanii.           

Alin mormăie ceva, amintind de mămicuţele nu-ştiu-cui, nu-l aud eu bine din pricina vântului, îşi potrivește eşarfa camuflându-se până în dreptul ochilor şi se duce într-un târziu să inspecteze gărzile. Întâmplarea face să fim astăzi amândoi caporali de schimb şi verificăm alternativ oamenii din posturile de observare, santinelele, „legionarii” din poziţiile de luptă, dar şi pe cei aflați în repaus. E rândul lui acum... Asta e viaţa de soldat! Privesc în urma lui şi mă umflă râsul. Şi-ar fi imaginat el acum câţiva ani, student fiind, că într-o bună zi va ajunge să  verifice santinele în posturi, undeva la capătul lumii, într-o junglă neprimitoare și umedă ca un burete?! Mă îndoiesc! Cred că și pentru el este un paradox. Dar îl acceptă şi se comportă ca atare. E un bun soldat.

          Rămân singur. Pânzele întunericului mă învăluie din toate părţile. Şi odată cu ele, tăcerea, liniştea şi gândurile... Îl aud pe Alin şoptindu-i ceva soldatului din postul de santinelă, nu desluşesc ce, însă  după tonul vocii sale înțeleg că îl muştruluieşte zdravăn. Se îndepărtează apoi bombănind. Nu-l mai aud. Tăcerea strecurată în pântecul nopţii e întreruptă brusc de urlete lugubre. Probabil vreun animal ce plăteşte tributul suprem legilor nescrise ale naturii a căzut pradă altuia, mai puternic şi mai feroce... Exact ca în viaţa noastră cea de toate zilele, nu-i aşa?! Doar că noi niciodată nu știm ce rol jucăm azi sau în zilele ce vor veni, pe cel al prădătorului sau al celui prădat...

           „Parascovenia mamii ei de ceaţă împuţită!” - nu mă abţin să-mi zic în gând încercând să pătrund cu privirea dincolo de vălătucii ce se rostogoleau pe rând în calea mea, ca nişte mormane uriaşe de vată. Îmi pun un OB 70 (aparat de vedere pe timp de noapte bazat pe amplificarea luminii reziduale) pe ochi, în aceeaşi încercare disperată de a distinge ce se petrece dincolo de tranşee, ce ne aşteaptă dincolo de limita de vizibilitate. Există un truc de care mă foloseam în anii de cătănie petrecuţi în România: nu îmi concentrez privirea într-un singur punct, nu mă focalizez pe un detaliu anume, cu toate că ştiu că nu mă pot baza în exclusivitate pe simţul vizual și pe care îl încerc mereu în astfel de situații. Privesc panoramic în faţă, poate-poate voi depista vreo mişcare necontrolată, vreo umbră nefirească ce nu se integrează în mediu. Dar în acelaşi timp, confirmând adaptabilitatea la context, celelalte simţuri mi s-au dezvoltat considerabil, s-au ascuţit, preluând discret funcția văzului și încercând să-mi fie de folos. După atâtea nopţi petrecute în jungla ivoriană am reuşit să ating performanţa distingerii cu claritate a sunetelor nopţii, făcând relativ ușor diferenţa dintre păşitul unui animal şi mersul unui om, dintre trosnetul unei crengi rupte din cauza putreziciunii sau urmare a călcării de picior de om... Am ajuns să identific, de asemenea, şi direcţia aproximativă din care vin sunetele, să le diferenţiez atunci când provin dintr-un cor imperceptibil de foşnete, trosnete, şerpuiri sau urlete. Nu garantez că la nevoie  ați putea merge sută la sută pe mâna mea, dar am făcut mari progrese în această direcţie. Şi sper că-mi va folosi în noaptea asta ceţoasă când sunt ca şi legat la ochi, cu toate că am la îndemână cea mai performantă tehnică în domeniu.

           Aud zgomot de paşi apăsaţi. Nu se fereşte. E Alin, se întoarce din scurta sa expediţie. Bombăneşte, mormăie ca un urs, se simte de la o poștă că-i nemulţumit de rezultatul inspecției la posturile de pază şi santinelelor.

          - Fi-le-ar căţeaua a dracu’ de dobitoci! „Putain de merde!” (la naiba!) Ăştia sunt inconştienţi, putem să ne trezim, dracului, cu beregatele tăiate în împuţiciunea asta de junglă! Şi crede-mă, moşule, parcă altfel mi-aş dori să sfârşesc rahatul ăsta de viaţă... Ştiu eu, ceva mai romantic, de ce nu în braţele unei fufe alături de care mi-am băut minţile o noapte întreagă şi cu care am făcut amor până la epuizare. Zi că nu ţi-ai dori acum, boşorog dilău, o metisă din alea ca în Djibouti, cu fundul ca pepenele, cu carnea tare ca piatra şi strâmtă ca o virgină? Dar ia mai pune-ţi pofta-n cui, căpitane, şi treci la treabă!  

Ăsta este Alin.  Trece repede de la o stare de spirit la alta. Şi-a revenit şi zâmbeşte iar cu gândul la ţâţele tari ale vreunei negrese ce probabil i-a căzut la pat în vreun weekend în care, sătui până peste cap de atâta căprărie ne găsim leacul pentru suferinţe şi deziluzii în alcool, prin tavernele djiboutiene înțesate de prostituate.

          - Nu zic că nu mi-ar plăcea să fiu acum între ţâţe tari şi fragede, dar nu e cel mai potrivit moment pentru distracții. E ceva nefiresc acolo, în ceaţă. Fii atent, în stânga, la vreo 250-300 de metri, aproape în plan frontal cu mitraliera de pe VAB („véhicule d’avant blindé” - vehicul blindat de infanterie)! Vezi umbra aia ce se distinge între copaci? E orientată altfel faţă de acum cinci minute. E ceva ce se mişcă în ceaţa asta nesuferită dar e prea departe să-ți poți da seama ce anume. În plus, vântul bate din spate ca nebunul. Eşti mai tânăr, ai ochii mai ageri, fii atent acolo, eu încerc să observ mai atent dintr-un alt unghi, îi răspund şoptit şi mă îndrept către VAB-ul cu pricina. Sunt conștient de faptul că în cazul în care mi-ar dispărea din axul privirii, când poziția mea ar rămâne fixă, lucrurile ar lua o altă întorsătură. Evident, asta înseamnă că este o fiinţă acolo ce se deplasează sau ne observă, schimbându-şi din când în când locul de pândă. La fel de bine poate fi un animal... Dar de ce se mişcă aşa încet şi cu atât de multă grijă? De-ar fi un animal, chiar şi o maimuţă, nu ar da atâta atenţie camuflării. Încă nu mă impacientez, nu vreau să dau alarma fără rost. Băieţii sunt obosiţi şi destul de stresaţi de evenimentele petrecute în ultima săptămână pentru a mă juca de-a alertele false cu ei. Şi totuşi...

          Am ajuns lângă VAB uzând de mișcări prudente, foarte atent să nu intru în raza vizuală a presupusului „necunoscut”. Tactica monitorizării fără a fi observat, mai ales că avem de-a face cu un inamic atipic, foarte încrezător în propria-i infailibilitate - luptătorii junglei africane având convingerea că nimic nu-i poate atinge, cu atât mai puțin glonţul! Atât de grijuliu am fost încât l-am luat „ca din oală” chiar şi pe soldatul de la mitraliera blindatului, un rusnac mare cât un bivol, dar altfel blând şi cuminte:

          - Hei, Filonenko, spune-mi dacă ai observat ceva bizar în faţa poziţiei tale în ultimele cinci minute, ori eu am început să am vedenii. E ceva acolo, nu-i aşa? îl întreb pe rus în şoaptă şi-mi îndrept mâna în direcţia acelei umbre misterioase care, culmea, este încă acolo, în aceeaşi poziţie în care am lăsat-o la despărţirea de Alin. Rusul îmi face semn din cap că ştie despre ce este vorba, a observat şi el acelaşi lucru şi aştepta doar să se convingă mai bine pentru a dezlănţui iadul de la gura mitralierei lui de calibru 12,7 milimetri, de provenienţă americană. Mitraliera Browning, calibru 12,7 milimetri echipează VAB-urile de infanterie ale armatei franceze, exceptându-le pe cele cu funcţiuni speciale. De exemplu, VAB-urile de comandament sau transmisiuni ce sunt înzestrate cu ANF1 - armament NATO model F1 - ce au calibrul de 7,62 milimetri. În ultimii ani, şi doar la regimentele de infanterie mecanizată ale armatei regulate franceze (întotdeauna modernizările ajung la Legiune mult mai târziu), unele VAB-uri sunt echipate cu un tun de 20 milimetri, o armă puternică  care în ciuda calibrului relativ mare are o cadenţă de tragere ridicată .       

         Timp de câteva minute bune ținem sub observație împreună locul cu pricina, dar nu mişcă nimic, umbra pare să fi înţepenit. Este tot acolo, la fel ca în creierul meu. Până la urmă decid să menţin doar o supraveghere intensă, fără a exagera şi a neglija celelalte sectoare de observare. Îi ordon bineînţeles şi rusului să manifeste o vigilenţă sporită în sectorul cu pricina şi, încă neliniştit, mă îndrept spre amplasamentul postului meu, unde rămăsese ca Alin să se ocupe de partea administrativă a serviciului de gardă, adică de completarea jurnalului de serviciu şi a altor hârţoage specifice. Îl găsesc moţăind lângă o stacană de cafea pe jumătate golită...

- A dat Domnul de-ai venit? De mai stăteai un pic, nu numai că aş fi băut şi cafeaua ta dar eram pe punctul de a da alarma. La cât te ştiu de nebun ai fi fost în stare să te duci tu însuți să vezi ce se întâmplă acolo.

- Băi, limbă, tu nu eşti prost degeaba! glumesc cu Alin, folosind o replică proverbială dintr-un film românesc pe care-l văzusem cu ani în urmă.

- Ai curaj să facem o escapadă nocturnă? Mergem până acolo. Doar noi doi. Vedem ce este şi gata, am scăpat de obsesia asta tâmpită care-a ajuns să-mi toace nervii. Ce zici, mergem?

- „On y va”! (hai să mergem!)

          Înainte de a porni trecem pe la fiecare post atrăgându-le atenția să fie cu băgare de seamă și anunțându-ne intenția de a merge în recunoaştere sectorul vizat. Ar fi fost culmea să ne trezim cu fundurile ciuruite chiar de către ai noştri! Creionăm imediat și planul tactic, hotărând să facem o buclă largă şi să ne apropiem dinspre nord - nord-est, adică lateral faţă de umbra misterioasă, paralel cu poziţiile noastre. Ne luăm armele, ne descotorosim de tot ce ar putea face chiar şi cel mai mic zgomot şi... la drum! Parcursul nu e greu, înaintăm din copac în copac, ne adăpostim după tufe şi ierburi, câteodată suntem nevoiţi să ne mai şi târâm precum şerpii. De data asta întunericul şi ceaţa ne favorizează şi pe noi, asemeni misteriosului „necunoscut” spre care purcedem. Îl simt pe Alin în spatele meu. Nu ne despart mai mult de cinci metri. Şi cu toate astea abia ne zărim unul pe celălalt. Ne semnalizăm reciproc asigurându-ne că totul este în regulă şi continuăm „drumeţia”. Suntem aproape, îmi caut o poziţie bună de observare şi scrutez întunericul prin aparatul de observare pe timp de noapte.

- F...-ţi năframa mă-tii de „chèche” nenorocită! Cine naiba o fi netrebnicul ce şi-a lăsat eşarfa în bătaia vântului? A naibii zdreanţă!

Era o bucată de cârpă - „chèche” în franceză -, cam de doi metri lungime şi în jur de un metru lăţime, folosită pentru a ne proteja fețele de vânturi şi de nisip. Vreun idiot o fi spălat-o şi a lăsat-o la uscat agăţând-o în tufiş. Numai așa putea ajunge, biata cârpă, sperietoare de legionari. Misiune îndeplinită, îmi spun în gând scrâșnind din dinți! Semnalizez corespunzător pentru a le transmite colegilor din poziţii că ne întoarcem; mai tragem câteva înjurături sănătoase cu țintă precisă. De ce oare simți că-ți trece năduful mai ușor atunci când te reverși ca un fluviu înjurând nu făptuitorul, ci pe însăși mămicuța lui?! Cu ce-a fost vinovată biata născătoare a celui care-a călcat în străchini și nouă ne-a făcut cadou un set de emoții trăite cu intensitate în această incursiune?! Cert este că măicuța ăluia s-a cam tăvălit de câteva ori în seara asta nu numai cu fiecare dintre noi, dar și cu amândoi deodată. „Doamne, ce perverşi am ajuns!” râd de unul singur în întuneric gândindu-mă la... „săraca femeie”!         

Încep să mijească zorile și curând se va sfârși calvarul serviciului de gardă. Mă gândesc deja la puiul de somn ce-l voi prinde. Cu pătura însă, nu cu undiţa... De fiecare dată după gardă avem dreptul la trei ore de somn. Avem dreptul doar, atenție, asta nu înseamnă că și avem întotdeauna parte de el. Sper ca lucrurile să fie calme în dimineaţa asta, chiar simt nevoia să mă întind un pic. Privesc cu-ngăduință spre acele fosforescente ale ceasului; mai avem o oră și-apoi alţi doi nefericiţi, ca mine și Alin, ne vor înlocui. Încă o oră, și asta trece îngrozitor de greu, până când vom merge la odihnă...

- Moşule, ţi-aduci aminte când mi-ai dat poezia aia, anul trecut, să i-o trimit Andreei de ziua ei?... mă întreabă Alin nostalgic.

- Îhî, ce-i cu ea? A râs de tine?

- Nu, mă, dilăule, i-a plăcut tare mult, a fost chiar impresionată. I-am spus că tu ai scris-o special pentru aniversarea ei! Nu-i venea să creadă...

          - Normal că nu-i venea să creadă, la ce reclamă mi-ai făcut tu, probabil, acasă... Un fost ofiţer în Forţele Speciale, în prezent „legionar” şi pe deasupra „boşorog dilău” - mersi pentru compliment – cum să fi fost perceput de săraca fată: „ăsta a copiat-o de undeva”! N-au cum să rezoneze mercenarul bătrân şi „dilău” cu poetul, ce zici?  În fine, tot ce contează este faptul că i-a plăcut. Dar nu mi-ai spus niciodată ce impresie ţi-a făcut ţie. Cum ți s-a părut?

          - Ca să-ți dai seama de asta, ascult-o, am şi învăţat-o pe de rost!

 

Astăzi e ziua ta şi-atât de mult aş vrea să-ţi dăruiesc

un colier lucrat din stelele ce scânteiază sus pe cer!

Din toate florile din lume cunun-aş vrea să-ţi împletesc

însă nu pot căci sunt un simplu om... şi tot ce îţi ofer

este un sincer  „TE IUBESC!”

 

Şi-aş vrea atât de mult să ne fim pe-o-alee cu castani,

să-ngenunchez în faţa ta şi dragostea să-ţi cer...

Să ne iubim năvalnic şi aprins, ca doi puştani,

însă nu pot, căci sunt aşa departe... şi tot ce îţi ofer

este un sincer „LA MULŢI ANI!”

           

- Mă uimești! Nu m-așteptam că poate să-ţi placă, chiar ţie, știindu-te pasionat numai de cifre, de ecuaţii şi mai ştiu eu de ce alte bazaconii fizico-matematico-informatice de ultimă generaţie. Chiar mă bucur!

Nu reuşesc să îmi ascund emoția, mi-o trădează tremurul vocii. Pentru mine însemnau ceva acele rânduleţe scrise la repezeală într-o după-amiază târzie, undeva prin Franţa, de fapt un buchet de gânduri, trăiri care puteau fi ale lui, ale mele, ale noastre ale tuturor. Și eram fericit că au ajuns și la sufletul lui.

- Îţi aduci bine aminte cum s-au petrecut lucrurile, nu-i așa? Te dădeai de ceasul morţii să scorneşti ceva din creierul tău ăla încărcat cu axiome şi teorii euclidiene - încerc eu să fac pe durul, pentru că nu vreau să par un sentimental în faţa puştiului ăstuia...

- Las-o moartă, căpitane, te-am citit eu mai de multă vreme...! Ori crezi că n-am observat că sub masca a ta, de terorist, pe care nu te sfiești s-o afişezi și dincolo de privirile alea de gheață se află cu totul și cu totul altceva... Se ascunde omul din tine, omul sensibil și bun, omul care iubeşte şi tânjește să fie iubit, omul care empatizează puternic cu semenii lui...

-  Hai, zât! Încetează să mă mai descrii cum crezi tu! Încă n-ai primit aprobare să îmi faci profilul psihologic, îl întrerup, mai în glumă, mai în serios. Ia te uită la el, mucosul, a şi început să facă pe Sherlock Holmes al sufletelor oamenilor!

- Aha, te „ataci”, carevasăzică! Moşulică, ai pierdut „la bataille” (bătălia) cu mine. Ştiu din ce parte să te lovesc acum! râde puştiul cu gura până la urechi .   

Puștiul ăsta mi-aduce aminte de începuturile aventurii mele cu scrisul...  Eram tare supărat într-o zi și nu știam ce să fac... la un moment dat am început să aştern pe hârtie, de-a valma, ceea ce simțeam, și parcă o voce din lăuntrul meu chinuit îmi dicta... și eu scriam.... Și pe măsură ce scriam simțeam o eliberare interioară, simţeam cum orice sentiment negativ se disipează dizolvându-se parcă între filele carnețelului în care scriam... și pe care de atunci îl port tot timpul cu mine. La fel s-a întâmplat și când l-am simțit pe Alin supărat și confuz; de dragul lui am creat cele două catrene, și tare s-a bucurat. Nu știu dacă valoarea literară contează în acest caz, dar cu siguranță valoarea sentimentală a fost una deosebită.

- Apropo, ce îţi mai fac fetele, acasă? mă întreabă Alin. Nu ştiu dacă a făcut-o doar din politeţe sau pentru a schimba subiectul discuţiei. Însă cu certitudine în decurs de câteva minute a reuşit să mă întoarcă pe dos.

- Tu n-ai altceva mai bun de făcut decât să mă răscoleşti pe toate părţile? îi răspund făcând pe îmbufnatul.

De fapt, sufletul meu era ars de doruri, mi-era atât de dor de fetiţă și de soţie... Dar făcusem mai de mult un pact cu mine însumi: îmi impusesem ca atunci când sunt în misiuni să mă detaşez de tot ce mă poate distrage de la executarea lor, să stau departe de amintiri şi de doruri, să mă eliberez de tot ce ar putea avea influențe negative asupra activității soldatului din mine. Şi deşi mi-a venit foarte greu, atunci când era cazul reușisem să mă desprind de tot ce aveam în jur și îmi măcina ființa, cu alte cuvinte atinsesem performanța de a mă goli pe dinăuntru... Iar acum  copilul ăsta n-are ce face și scormonește... jucându-se cu suferinţele mele latente.

- Ultima dată când am vorbit la telefon erau bine. Rutină... ştii tu... Şcoală, acasă, teme pentru doua zi, un picuţ de joacă. În rest, ce mi-ar mai fi putut zice şi ele, că le este dor de mine...? Le-am interzis amândurora să folosească acest cuvânt, le-am interzis să bocească atunci când plec! De fapt poate ţi-am mai spus, când se termină permisia şi trebuie să revin în Franţa nu accept să mă conducă la aeroport sau la gară. Așa suport mai uşor despărţirea. În fine, fiecare cu păsăricile lui... Sunt convins că şi tu le ai pe ale tale...!

Dar deja vorbesc singur, Alin nu îmi mai răspunde și când întorc privirea spre el îl văd încremenit, cu ochii pierduți undeva în depărtare, probabil printre doruri și amintiri... Nici nu mă mai aude, parcă e în transă,  puştiulică. Nu mă abţin să nu zâmbesc. „Așa este viaţa unui soldat, pustie, eşti obligat să renunţi la multe plăceri şi să accepţi să înduri de zeci de ori mai multe suferinţe!” îmi spun în gând. Dar în sinea mea știu că gândurile acestea nu sunt numai ale mele, ale lui Alin ci ale tuturor acelora ca noi. Soldați, plecați în lume pentru o bucată mai bună de pâine.

Încă de mic am învăţat să îmi reprim emoţiile, să îmi maschez sentimentele în fața celorlalţi, să nu las să se vadă niciodată că sufăr fizic sau emoţional. Înainte să plece acolo de unde nimeni nu se mai întoarce, mama îmi spunea că nu trebuie să plâng, că sunt bărbat deja. Iar bărbaţii nu plâng niciodată! Cuvintele ei m-au marcat puternic, rămânându-mi de-atunci în minte. Bărbaţii nu plâng niciodată! Şi oare dacă plângi înseamnă că nu mai eşti bărbat? Este pentru prima dată când îmi pun întrebarea asta, nu ştiu ce m-a apucat acum!

Mai avem încă aproape o jumătate de oră până când vom fi înlocuiţi de nouă gardă. Alin a terminat cu completatul hârtiilor, rămâne doar să semnăm de predare şi mergem să ne culcăm. Mă aşez mai confortabil pe scaunul metalic de campanie... Ce mai am altceva de făcut decât să aştept să treacă şi infernul acestor treizeci de minute?! Mi se închid ochii și fac eforturi ca să rămân treaz. Îmi sprijin fruntea în palme şi deşi încerc să-mi fac curățenie în gânduri, mintea nu mă ascultă. Îmi revin obsedant în memorie cuvintele mamei:

„Bărbaţii nu plâng niciodată!”

Şi dacă plâng... înseamnă, oare, că nu mai sunt bărbaţi?

 

 

 

[Chris]

textul trezeşte curiozitate

voi reveni cu alte precizări

[Pop Dorina]

„Un fost ofiţer în Forţele Speciale, în prezent „legionar” şi pe deasupra „boşorog dilău” - mersi pentru compliment – cum să fi fost perceput de săraca fată: „ăsta a copiat-o de undeva”! N-au cum să rezoneze mercenarul bătrân şi „dilău” cu poetul, ce zici?”

O lectură incitantă. Felicitări!