Diploma: Premiul I, eseu – „Aproape nimic despre… iarnă” de Enea Gela

[Vasilisia Lazăr]

Aproape nimic despre… iarnă

 

          Mă credeţi sau nu, consider că eseul, cu rădăcini în semantica din limba franceză a verbulu i „a încerca”, va fi şi pentru mine, dar şi pentru voi, o încercare!

          Dacă aş începe cu  iarna este a patra fiică a bătrânului an, precum citeaţi în abecedare, m-aţi descalifica, mi-aş tăia singură creanga de sub picioare şi nu sunt sigură că mă pricep la zbor. Aşa că, în primul rând, voi gândi aprioric, la ce se conturează în sufletul fiecăruia, când rosteşte cuvântul iarnă. Poate puţină poezie, poate puţină pictură, puţină singurătate topită în Balada pentru Adeline…deci, hai să pornim marşul ascetic prin troienele imaginaţiei!

          Pentru Eminescu iarna este anotimpul când, din ipostază demiurgică, pădurea îi aminteşte  omului că accesul către dorita eternitate îi aparţine naturii: Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem.

          Iarna la Barbizon, celebrul tablou al lui Andreescu, ne invită, în mers pe vârfuri, către o dantelărie de alb, în timp ce „iernile” lui Monet au o notă de lirism, o dimensiune specific  impresionistă. Te uiţi la crengile subţiri ale copacilor, cum ţin înfăşurate pânze de steluţe, de jur împrejur, ca nişte braţe răsucite spre cer şi te cuprind fiorii! Tonuri de gri, dansul fulgilor, sclipiri de oţel ale gerului la fereastră, copleşitorul dor de a îmbrăţişa, toate se prind în aura acestui anotimp şi cine-i percepe sinestezia, mai bine decât Poetul plumbului:

          Un vals de voaluri albe / Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă.

          Mi se pare, pe de altă parte, că n-aş da Cezarului ce-i al Cezarului, dacă n-aş vorbi puţin despre iarna din noi. Mă întâlnesc deseori cu ea, vine chiar nepoftită şi se instalează pe meterezele sufletului omenesc!

Atunci apar cârduri de corbi, ecouri frânte în cuvinte spuse nimănui, paşi care se pierd în noianul de alb.

          Dar mai bine definită iarna, ca iluzie a vieţii şi a morţii, decât în drama soresciană  „Iona”,  nu cred să fie, pentru că pescarul fără noroc este un om foarte singur, iarna îl cuprinde din toate părţile: Mai bine m-aş face pescar de nori. Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul. Ipostază a omului modern alienat şi alienant, Iona constată: Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă…

          În concluzie, mâna dreaptă se opreşte din scris, noi privim pe fereastră… Dar la ce?...

[Deminescu Violeta]

[Mihaela Suciu]

Eseu scurt, dar cu scânteie. Felicitări!

[gina zaharia]

Felicitări, draga mea Gela. Din toată inima!

[Mihaela Popa]

Felicitări!