...și afară plouă, plouă...
Mi-a frânt inima.
În două bucăți.
Apoi s-au făcut patru.
Din patru, opt.
Și apoi am pierdut numărătoarea.
***
Iau o gură din lichidul maroniu ce se află în ceașca mică, aburindă, din fața mea și-mi bucur papilele gustative cu singura plăcere vinovată pe care o mai am. Sunt deja la a doua cană, dar este ceva obișnuit pentru mine să beau atât de multă cafea. Nu este chiar mediul meu obișnuit în care-mi place să mă răsfăț cu micile plăceri ale vieții. Prefer să fac asta din patul confortabil, ce tronează în fața peretelui roșu din camera mea și nu într-o cafenea neaerisită, plină de fum de țigară.
Privind în jur, am realizat că aș fi putut să-mi scot și eu pachetul de țigări din mica poșetă neagră pe care o port mereu după mine și pe care o cunoști atât de bine. Din păcate am uitat că nu fumez. Totuși, nu ți-am spus niciodată despre fantezia mea, dar uneori îmi place să mă imaginez cum aș arăta cu instrumentul morții între degete. Oftez de fiecare dată, pentru că ajung la aceeași concluzie: aș fi chiar sexy.
M-am așezat la masa de lângă geam în mod intenționat, pentru că este prima pe care-ți cade privirea atunci când intri în local, iar eu vreau să te văd în toată splendoarea ta: transpirat, agitat și în nici un caz nu-mi doresc să ai timp pentru a-ți trage sufletul. Vei fi mult prea uimit de alegerea mea îndrăzneață și cu siguranță îți vei uita, măcar pentru câteva secunde bune, scuza pe care ai pregătit-o pentru a-mi explica de ce anume ai reușit să întârzii douăzeci și cinci de minute.
Nu vei fi pregătit pentru ceea ce va urma.
Afară, cerul plânge de două zile în continuu și mă întreb dacă ai avut timp să observi asta sau ai trecut pe lângă el fără a descoase ceea ce a reușit să-l facă atât de trist. Știindu-te, probabil nu ți-ai pus niciodată așa multe întrebări. Mă chinui de ceva vreme să-ți înțeleg atitudinea și sunt sigură că am reușit, în sfârșit, să pun câteva răspunsuri pe masă. Vreau să ți le prezint și să mă contrazici dacă am să greșesc, dar sunt mult prea sigură pe mine, așa că nu cred că o să fie vreo lacună sau vreun neajuns în vorbele mele.
Tu nu știi să înoți, asta-i concluzia celor doi ani pe care i-am petrecut împreună.
Dar asta nu a fost, nu este și nici nu va fi vreodată, vina ta. Este doar vină ei și a mea, pentru că te-am purtat că pe un sfânt, în brațe, încă de la începuturile tale, având grijă ca nu cumva să-ți uzi și să-ți murdărești hainele albe, lungi și-n împărătești.
Nu ai știut niciodată ce gust are apa, cât de grea și necesară poate deveni prezența ei; nu ai știut cum este să calci cu tălpile dezvelite pe scoicile sfărâmate și îngropate de puterea altora sau cum este să ți se scufunde degetele subțiri în nisipul fierbinte al amiezii.
Probabil nici măcar nu știi cum este să simți cu adevărat. Nu mă refer la simțământul tău pueril, în care o visezi pe ea sau pe mine ca fiind utopia minții tale. Ea nu va fi niciodată ceea ce îți vei dori și îți dorești tu, un simplu muritor de rând. Este mai presus de puterea ta de înțelegere și a versurilor pe care le scrii sub privirea atentă a algelor marine, cu cerneală mai neagră ca smoala și furată.
Toată viața ta nu ai știut decât o singură culoare, un singur drum, o singură arie, dar nici atunci nu ai fost sigur că ele sunt cele adevărate și cele care se vor a fi. Nu vreau să înțelegi că te consider o persoană care nu dorește a cunoaște. Nu. Tu dorești a ști numai ce îți este la îndemână și ceea ce consideri important pentru tine, ca individ unic pe această lume. Dar ai uitat să deschizi ochii sau măcar să privești printre genele tale dese.
Oricum nu ai fi înțeles.
Te-ai pierdut ușor atunci când ai descoperit cutia de chibrituri în care ai trăit sute de ani. Era mică, firavă și nu îți doreai să te caracterizeze, pentru că îți simțeai sufletul și trăirile mai presus de atât, chiar dacă te aflai de mult pe fundul mării. Te-am ajutat să redecorezi totul și realul cel din urmă ți-a îndepărtat întunericul ce-ți era stăpân asupra propriilor pleoape.
Nici acum nu înoți.
Ai găsit un colac de salvare. De această dată este albastru, mare, puternic, frumos, dar oricum nu știi să îl apreciezi pentru că tu stai chiar și acum cu frica că o să se spargă. Colacul tău de salvare a obosit. Este obosit de prea multă vreme, dar i-a fost milă de tine și nu a dorit să te lase în voia curenților. Însă cât crezi că mai poate să te poartă în spinare? În curând o să se fisureze și o să vă scufundați amândoi.
Ceașca-mi este din nou goală și acum sunt sigură că nu vreau să o umplu din nou. Mă abțin cu greu să nu las un mic oftat să nu-mi părăsească buzele și asta doar pentru că știu că bărbatul ce mi-a adus a doua cană de cafea mă privește intens, deoarece m-am așezat la o masă de două persoane, iar eu stau singură de mai bine de jumătate de oră.
Te aștept de prea mult timp, dar tu întârzii de fiecare dată. Am obosit... să te văd, să te ascult să te simt.
Trebuie să mă salvez pe mine. Sper doar că între timp să fi învățat măcar să-ți menții capul la suprafață.
Patruzeci și cinci de minute, atât indică micul ceas, ce-l port de mai bine de trei ani, că ai întârziat. Mi-ar fi plăcut să avem o discuție față-n față, dar acest lucru nu mai este posibil din moment ce ai decis că ai alte lucruri mai importante de făcut. Nu-mi pare rău că am stat aici, singură și am savurat două cafele, ci regret faptul că actualmente am crezut, chiar și pentru o clipă, că tu vei hotărî să ajungi la timp măcar o dată-n viață. Ai ratat multe cu această întârziere atât de caracteristică ție, însă nu înveți din greșeli.
Mă ridic, iar chelnerul mă observă imediat. Nici nu mă așteptam la altceva din partea lui, pentru că a stat cu ochii pe mine în tot acest timp. Nu pot să-l învinuiesc, deoarece și eu aș fi făcut același lucru. Este aproape imposibil să nu observi o persoană care stă atât de mult singură și la o masă pentru doi. Știu că a încercat de două ori să se apropie cumva, dar de fiecare dată a renunțat la mijlocul drumului. Ar fi trebuit să vezi cu ce ochi mă privește acest bărbat. Se vede că arde, dar de ce anume încă nu știu și nu-mi pot da cu părerea, fiind prea mult în necunoștință de cauză. Mi-ar plăcea să-ți observ trăirile și ar fi fost frumos să te simți gelos, măcar pentru o scurtă clipă, cât să-mi întipăresc fața ta pe retină. Sentimentul pe care-l ai atunci când simți că ceea ce este al tău urmează să fie furat, este incredibil de minunat și-ți deschide multe căi ale minții pe care, cel mai probabil, nici nu ai ști că le ai.
Îi fac semn să nu se mai deplaseze, deoarece vreau să fiu eu cea care are să se apropie de el. Trebuie să-i las un mesaj mult prea important, iar acesta este pentru tine.
Probabil nu o să ți se pară corect modul în care am decis să rezolv situația aceasta, dar mi-ar plăcea să cred că m-ai înțeles, într-o oarecare măsură, că nu vei insista cu detalii inutile și că vei urma întocmai instrucțiunile ce le-am scris, cu mare atenție și băgare de seamă, pe foaia albă de hârtie ce-mi stă între degete.
Îmi așez cotul pe bar și mă las cu toată greutate în el. Gestul îmi este imediat observat, iar bărbatul se află acum în fața mea, zâmbindu-mi. Ne privim în liniște și parcă nici unul din noi nu îndrăznește a spune ceva. Faptul că sunt atât de aproape de el mă ajută să-i observ câteva trăsături ce m-au impresionat încă de la prima privire: ochii săi de un verde crud, asemenea frunzei proaspăt înverzite, mă privesc curioși și se plimbă acum, încetișor, pe linia gâtului meu, ce este frumos reliefată de bluza roșie pe care o port, aceeași bluză pe care am purtat-o la prima noastră întâlnire. Își duce mâna stângă spre față, iar pentru câteva clipe își acoperă ochiul de pe aceeași parte, ca mai apoi să și-o treacă într-un mod foarte nerăbdător prin părul negru, ondulat și dezordonat care se află în perfectă antiteză cu imaginea cizelată pe care vrea să o lase.
- Nota de plată, te rog, îi spun mai mult șoptit, iar el pare să aprecieze atitudinea din vocea mea.
- Doisprezece dolari, îmi răspunde și-mi întinde bonul. Îl iau de pe tejgheaua murdară și-nvechită, analizându-l cu grijă. O cafea este aproximativ șase dolari. Se pare că nu sunt tocmai inspirată astăzi, dar în momentul în care observ scrijelit, într-un mod dezordonat, cu pixul, un numărul de telefon, pe colțul de jos al hârtiei nu pot decât să-i las și puțin bacșiș, așa că pun pe masă cincisprezece dolari.
Mâna mi-a amorțit și trei degete mă furnică. Nu-mi place starea pe care mi-o provoacă, așa că-mi trag scaunul liber de lângă mine, mă așez și-mi încrucișez ușor picioarele. Spatele îmi este perfect drept și știu sigur că se uită în decolteul meu acum, dar nu mă deranjează atât de tare pe cât mi-aș dori să o facă.
- Crezi că se poate să mă ajuți cu ceva?
Întrebarea mea îi atrage atenția imediat, deși cred că a scăpat-o mai mult decât ar trebui în linia deloc decentă sânilor mei și paharul pe care încearcă să-l umple cu un lichid roșiatic ajunge în câteva secunde pe jos, spărgându-se în multe bucăți.
- Desigur, pentru o domnișoară așa frumoasă, orice. Iar modul în care pune accentul pe "orice", mai mult decât este nevoie, nu face decât să-mi trezească un zâmbet lacom pe buze.
- Cel mai probabil, în vreo câteva minute, urmează să intre în cafenea un bărbat ce poartă un palton negru și un fular roșu în jurul gâtului. Înalt, brunet și are o servietă neagră, din piele. Numele lui este Matthew. Crezi că ai putea să-i înmânezi acest bilet?
Mă privește într-un mod ciudat, dar mă prefac că nu observ acel mic amănunt și continui să-i zâmbesc cât de frumos pot. Stă pe gânduri. Oricine-și poate da seama de asta, pentru că linia subțire ce i s-a format între sprâncene îl dă de gol. Întinde mână spre bucata de hârtie pe care o țin între degete, dar nu face decât să o mângâie pe margini. Se uită la mine, din nou, în timp ce-și umezește buza de jos, fapt ce mă ia total prin surprindere și mă trezesc făcând același lucru ca și el.
Colțul gurii i se ridică aproape imperceptibil într-un zâmbet discret și îmi smulge mica foaie din mână.
- Consideră sarcina ca și îndeplinită. Auzind acele cuvinte pe care le aștept de câteva minute, las un oftat să-mi părăsească buzele, iar sentimentul de relaxare ce pune stăpânire pe ființa mea se poate observa cu ușurință. Dau să mă ridic, dar el întinde mâna după mine, mă prinde de încheietură, se apleacă peste bar și-mi șoptește: Dar nu mi-ai spus din partea cui îl primește.
- Nu contează numele. O să-și dea singur seama datorită conținutului. Aruncă o ocheadă spre bucata albă de hârtie și știu că-l roade curiozitatea. După ce o să plec sunt sigură că o să arunce o privire înăuntru. Nu o să se poată abține. Parcă-mi este și mai multă milă de tine, deoarece străinul acesta o să fie implicat, în mod direct, în ceea ce urmează să se întâmple, iar tu nici nu știi. Umilința pe care o să o resimți o să fie de două ori mai mare, deoarece el știe. Iar la cum ești tu, nu ți-ai fi dorit ca nimeni să vadă ceea ce am notat eu acolo.
- Perfect atunci și îmi dă drumul la mână, reluându-și poziția și activitatea de mai devreme.
- Ah, și înainte să plec: poftim încă cinci dolari. Scot din buzunarul blugilor o bancnotă mototolită, o trântesc pe lemnul pătat și continui: sigur o să aibă nevoie de un shot scurt de Vodka și Angeli Chery, cincizeci cu cincizeci. Spune-i că-i din partea femeii cu biletul.
Ies grăbită din local și mă opresc pe trotuarul jegos. Mă asigur în grabă și traversez strada într-un mod foarte alert, scăpând fără nici un claxon de această dată. Intru în blocul din fața mea, dar nu înainte de a privi în spate. Am impresia că m-ai putea observa, iar eu nu-mi doresc deloc ca acest lucru să se întâmple.
Ajunsă în micul meu colț de rai îmi arunc pantofii prin hol și rămân desculță pe gresia rece, care mă readuce instant la realitate. Mă îndrept spre dormitorul nostru. Alt nume nu-i pot da, deoarece am împărțit foarte multe clipe frumoase aici, dar în curând lucru acesta o să se schimbe.
Scot cele două valize negre, ale tale, de sub pat, le șterg de praf și le deschid cu grijă. Mă îndrept spre șifonier și oftez. Am mai multă treabă decât am sperat, dar dacă-mi doresc să termin până o să apari tu trebuie neapărat să mă grăbesc. Nu am timp să-mi plâng de milă. De acest mic amănunt mă pot ocupa după ce o să văd toate astea ieșite din casa mea.
Știi, acum împăturesc ultima ta cămașa și este cea care ai purtat-o la nunta verișorului meu. Ai fost foarte admirat în acea seară de toate rudele mele, iar eu am fost felicitată de nenumărate ori pentru partida pe care am reușit să pun mâna. Eram la început pe atunci și nu știu dacă mai ții minte, dar fericirea noastră era atât de molipsitoare, încât prietenii tăi ți-au cerut să nu mă mai aduci la toate ieșirile voastre, pentru că văzându-ne așa de perfecți începeau să-și plângă de milă și să se simtă singuri.
Ironia sorții. La nici un an de la acea întâmplate eu stau și-ți strâng hainele, sperând ca tu să pleci cât mai repede din viața mea și, de preferat, fără să te mai uiți în urmă.
Trag gențile cu greu până la ieșire și le așez frumos în fața ușii. Intru din nou în apartament, iau una din foile de hârtie pe care le foloseam pentru a ne lăsa bilețele dimineața, scrijelesc ceva, la repezeală, pentru că vreau ca surpriza să fie gata până ajungi tu acasă și apoi o așez pe una din valize.
Îmi mai fac încă o cafea și deschid geamul de la sufragerie, pentru a mă putea bucura de mirosul plăcut și răcoritor al ploii. Admir picăturile de ploaie și nu mă deranjează nici atunci când se lovesc de picioarele mele înghețate. Sentimentul de liniște care s-a instalat înlăuntrul meu îmi conferă o stare de mulțumire și împăcare cu mine însămi. Nu-mi aduc aminte când tu ai reușit să mă faci a simți asta, deși sunt sigură că probabil nu s-a întâmplat niciodată, din această cauză nu-mi aduc amintesc.
Soneria sună de ceva vreme, iar bătăile puternice ce sunt aplicate ușii nu mă supără. Mă ridic doar pentru că nu vreau să am probleme cu vecinii. Nici nu este nevoie să mă mai uit pe vizor, pentru că știu că ai descoperit, în sfârșit, scrisoarea mea. Curiozitatea mă împiedică însă să te ignor în totalitate și mă găsesc privind pe vizorul mic.
Pari destul de nemulțumit de gestul meu așa că pun lanțul la ușă și dau să plec, dar se pare că tu ai chef de vorbă.
- Deschide ușa si haide sa vorbim ca oamenii.
- Noi nu mai avem ce vorbi, ti-am specificat deja asta in scrisoare.
- Așa zisa ta scrisoare este biletul pe care mi l-ai scris și în care mi-ai spus: "Te scufunzi, iar eu nu o să-ti mai permit să mă tragi după tine. Așa că de acum încolo de duci singur la fund."? Atât merit? Vocea-ți este ridicată și nu apreciez deloc acest lucru. Niciodată nu mi-au plăcut clipele când ai ridicat tonul asupra mea, dar de fiecare dată am încercat să nu-ți răspund cu aceeași monedă. Mi-ar place să țip la tine în această clipă, dar tu nu meriți o asemenea satisfacție.
- Mai mult nu mai am de oferit. Te-am așteptat dar nu ai venit. Nu-i vina mea.
Picioarele încep să mi se încălzească și privesc în jos la animalul care s-a așezat confortabil pe ele, încălzindu-le.
- Dar...
- Să ai o viață frumoasă.
Iau animalul de pe jos, ignorând restul țipetelor și soneria care parcă nu se mai oprește din a deranja liniștea casei.
Cana de cafea mă așteaptă pe colțul barului și o iau cu grijă între degetele ce-mi sunt libere. Mă duc spre geam, las cățelul jos, între picioarele mele, iar acesta se urcă imediat cu lăbuțele sale micuțe pe pervaz, privind cu atenție prin geamul aburit.
- Se pare ca am rămas numai noi doi, amice, îi spun in timp ce mai sorb o gură din ceașca de cafea.
Răspunsuri la Aceste Discuţii
-
Legătură Răspunsul lui Burlui Maria Teodora în
-
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase și mă bucur că a fost o lectură pe placul dumneavoastră. Am corectat cele două greșeli, mulțumesc pentru că le-ați evidențiat.
Ana Cîmpeanu a spus :Atentie pe ici pe colo la lipsa unor diacritice. Atenţie şi la cacofonii:că tu stai încă cu frica
dar mi-ar place să cred, de fapt corect este mi-ar plăcea.
Interesant, frumos urmărit punctul culminat, ambianţa e inteligent construită! Am citit cu plăcere
-
Legătură Răspunsul lui Vasilisia Lazăr în
-
Perseverență, Teo, ai talent!
-
Legătură Răspunsul lui Corina Militaru în
-
Frumos construit textul! Mi-a plăcut! :)
-
-
Mersi!
Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :Perseverență, Teo, ai talent!
-
-
Mulțumesc din suflet! Mă bucur să aud asta!
Corina Militaru a spus :Frumos construit textul! Mi-a plăcut! :)
-
Legătură Răspunsul lui Ion Lazăr da Coza în
-
Titlul începe-l cu majusculă, totuși.
Recomandabil: nici un > niciun, nici o >nicio, nici unul> niciunul!
Ferește-te să folosești cuvinte din aceeași familie lexicală într-un paragraf, cu atât mai mult într-o frază! Chiar la început ai: plăcere \ place \ plăceri. Exemplele pot continua!
într-o oare care măsură > într-o oarecare măsură
Așa că de acum în acolo de duci singur la fund > Așa că de acum încolo de duci singur la fund
Semnele citării în grafia română sunt așa: „---”
Câțiva in în loc de în! Etc.
Am citit cu plăcere! Progresele sunt evidente. Felicitări!
da Coza
-
-
Mulțumesc mult! O să mai editez pentru a corecta din greșeli! Mă bucur că a fost pe placul dumneavoastră textul!
Ion Lazăr da Coza a spus :Titlul începe-l cu majusculă, totuși.
Recomandabil: nici un > niciun, nici o >nicio, nici unul> niciunul!
Ferește-te să folosești cuvinte din aceeași familie lexicală într-un paragraf, cu atât mai mult într-o frază! Chiar la început ai: plăcere \ place \ plăceri. Exemplele pot continua!
într-o oare care măsură > într-o oarecare măsură
Așa că de acum în acolo de duci singur la fund > Așa că de acum încolo de duci singur la fund
Semnele citării în grafia română sunt așa: „---”
Câțiva in în loc de în! Etc.
Am citit cu plăcere! Progresele sunt evidente. Felicitări!
da Coza
-
Legătură Răspunsul lui Gabriela Grădinariu în
-
Frumos! Talentul este evident, la fel știința plămădirii unui unui text epic.Succes!
Despre
conducere site redacție
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
colaboratori
ATENȚIE!
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
link-uri utile
Zile de naştere
Zile de naştere sărbătorite astăzi
Zile de naştere sărbătorite mâine
donații
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
important!
Activitatea Recentă
Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”
Evenimente
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
