Un gropar numit Speranță

[Arbatel Filotheanu]

      

         

 

           Trăia la o margine de lume, un gropar numit Speranță. La o vreme i-au murit animale, precum urmează : mai întîi i-a murit capra, dar nu în păpușoi, ci într-o depresiune, apoi scroafa, cam la vreo săptămînă. Apoi i-a murit vaca și atunci s-a  enervat tare de tot ! A fost așa de furios că vreo lună a băut tot ce se putea bea în ogradă, inclusiv o găleată cu apă murdară, confundată cu alta care avea apă curată. Ultimii  au murit calul și cîinele, iar cele cîteva păsări rămase fuseseră lăsate parcă pentru a arăta cît de mare era dezolarea prin cîrîiala lor continuă.

     Cînd i-a murit  Bucuria Vieții, adică nevasta, s-a supărat atît de tare, că trei ani a fost  negru pe dinăuntru și pe dinafară ! Ce-i drept, e drept, că în ultimii zece-doisprezece ani Bucuria se cam acrise și stafidise, dar tot era mai mult decît nimic !...

     De atîtea morți în familie, părea firesc să devină groparul nu doar al celor de-ai casei sale, ci și a întregului sat și astfel mai căpăta cîțiva bănuți pentru traiul zilnic. Apăruse și o vorbă care devenise un fel de avertisment de piază rea : dacă ajungi ca groparul Speranță, nu mai ai nici o speranță !

    Nedumerirea groparului era mare deoarece nici animalele și nici nevastă n-au dat semne de boleșniță înainte de a închide ochii definitiv, iar despre vreo molimă nu putea fi vorba, pentru că numai asupra casei sale se abătuse năpasta. Dacă s-ar afla ce nume dăduse fiecărui animal în parte, s-ar înțelege mai abitir adîncimea nenorocirii.

   Capra avea numele de Veselie, pentru că sărea hop-țop de colo-colo. Scroafa era alintată cu numele de Avuție, vaca era strigată Milostenie ! Calul se numea Curaj și cîinelui i se spunea Mila ! Doar pisica mai trăia, în afară de găini, poate pentru că numele ei de Fițoasa o proteja cumva. O numise astfel  fiindcă arareori se lăsa mîngîiată, de cele mai multe ori mîța zborșindu-se la el sau chiar zgîriindu-l fără un motiv aparent.

   Mai avea trei fete și un fecior. Dar pînă să le vină rîndul lor, trebuie precizat că popa  făcea pe deșteptul, cam ca majoritatea popilor de pe meleagurile noastre, fiindcă pe față era mieros nevoie mare, iar pe din dos golea cutia milelor și chefuia cu femei ușoare mai departe de casă, pentru a nu  afla cunoscuții ce probă de ipocrit uns cu smoala iadului era ! Așadar popa făcea pe deșteptul și-l îndemna să citească povestea lui Iov, pe care groparul Speranță a citit-o în cele din urmă, dar n-a înțeles prea mult din ea.

   Nu se asemăna nici în credință cu Iov, nici în curățenie sufletească, iar cînd l-a lovit năpasta, s-a mîniat foarte, ca să nu mai vorbim de supărări. Ce-i drept, a căutat să nu înjure, să nu ocărască, nici să hulească numele Domnului Dumnezeu, chiar  dacă i-au mai scăpat unele cuvinte despre cel cu coarne... Totuși, în unele dimineți se trezea rușinat ori supărat pentru că în somnul cu vise înjurase de Dumnezeu !...

   Groparul Speranță se lăsase de tutun și spirtoase după o vreme, de voie - de nevoie, fiindcă îl dureau rinichii. O fi auzind el destul de des vorba aceea cum că toate au rostul lor și nimic, nici măcar un fir de iarbă nu se mișcă fără voia Domnului, însă ce nu înțelegea el era de ce atît de multe năpaste doar  pe capul lui ?

  Cît despre copiii săi, aveau niște porecle care vorbeau de la sine. Cea mică era Șerpoaica, pentru viclenia și răceala inimii ei, fata mijlocie era poreclită Egoista, cea mare Fudula, iar feciorului i se spune Hoțul. Toți patru trăiau în lume de multă vreme,  mai mult decît bine, după cum se zvonea, însă se știe doar că mai binele este dușmanul binelui !

   După ani și ani, prea mulți ca să le mai țină socoteala cineva, groparul Speranță simți că i se apropie sfîrșitul. Boli multă vreme, ba agoniză și mai mult, dar în mod curios nu-și dădu duhul și pare că mai trăiește și astăzi pe acele meleaguri, unde pînă și lumina zilei era întunecată aproape ca noaptea !

   

 

 

         

   

 

 

[Sofia Sincă]

În consecință speranța nu moare. O parabolă reușită.

Am citit cu plăcere!

Sofy