Suflet de copil(7)

[Mariana Tasente]

Anul acela, 1982, fusese nefast pentru Ana. Nu își pierduse doar încrederea în oameni ci mult mai mult. Două persoane la care ea ținea foarte mult au plecat într-o călătorie din care nimeni, niciodată, nu s-a întors. Una dintre ele era bunicul Mitu, fratele bunicului din partea tatei. Era un munte de om, cu un dar aparte. Îi plăcea să cânte la cimpoi. Când cimpoiul era umflat și primul sunet se auzea, pe fața lui buni Mitu înflorea un zâmbet larg, trăsăturile aspre ale feței i se relaxau și ochii căpătau o strălucire atât de vie încât ai fi crezut că toată bucuria de a trăi se năștea din ei. Era o încântare să-l asculți și să-l privești. Ținea foalele cimpoiului sub brațul stâng și degetele i se mișcau cu voioșie pe fluier. Din când în când mai sufla în cimpoi să-i ”împrospăteze armonia”. Piciorul drept bătea tacticos ritmul. Uneori, prin mintea de copil a Anei trecea un gând năstrușnic: ”O să-l calc pe buni Mitu pe picior să nu mai poată ține ritmul. Oare va mai ști să cânte?”. Ceea ce nu știa Ana era că buni Mitu ar fi cântat și cu picioarele legate, atât de mult îi plăcea să o facă. Muzica lui se auzea peste tot și doar cei care erau surzi nu începeau să danseze. De ce oare tot ce e frumos trebuie să dureze puțin? Buni Mitu s-a îmbolnăvit într-o zi și a început să slăbească. Muntele de om devenise un schelet pe care atârna o haină numită piele și ochii lui își pierduseră orice urmă de viață. Înainte de a se stinge, a avut nunta fetei lui mai mari și a vrut să mai cânte o dată la cimpoi. I l-au umflat și i l-au fixat sub braț. A început să cânte și toți mesenii s-au ridicat la dans privindu-l. Zâmbetul lui altădată fermecător acum era chinuit, doar ochii lui mai scăpărau flăcările vieții. Nu a avut forța necesară să își termine cântecul și câteva lacrimi de neputință i s-au prelins pe obraz. Au plâns mulți și l-au aplaudat cu toții. Merita! A plecat pe 2 iulie, într-o zi toridă de vară, după o prea lungă suferință.
Vara a trecut relativ repede cu teme, lecturi suplimentare și tricotat. Cumpăraseră o mașină de tricotat nemțească, cu 360 de ace, manuală. Învățase să tricoteze și inventa modele. Îi plăcea să facă asta dar uneori era foarte greu. Clienții pe care îi aveau aduceau materialul lor care era lâna toarsă în casă. Nu era toarsă uniform , cu firul întins frumos, era ba groasă, ba subțire. Firul acesta tors inegal făcea mașina să se poticnească și ea trebuia să-i împingă mecanismul cu și mai multă forță. Trupul ei, încă în formare, resimțea asta din plin. Nu se plângea, doar își scutura brațul drept , ofta din greu și o lua de la capăt. A început școala și Ana intrase în ultima clasă de gimnaziu, a opta. Trebuia să învețe mai mult și să se pregătească pentru examenul de admitere la liceu. În luna octombrie, aproape de Ziua armatei (25 0ctombrie), mama a primit un telefon prin care era chemată să-l viziteze pe singurul frate pe care îl mai avea. Era o explicație foarte vagă. I se spunea că e bolnav și că trebuie să-l convingă să meargă la medic. Fratele mamei era un om isteț, tăcut și cu mult bun simț. Avea patru fete pe care le iubea nespus de mult. Pentru ele se îmbarcase și plecase peste mări și țări. În primul lui voiaj a rămas acolo dar, după câteva luni, măcinat de dorul lor a făcut greșeala de a se întoarce în țară. Începuse să fie urmărit de securitate, anchetat, persecutat. Fiind un om simplu, a cedat psihic. I-a încolțit în mintea lui fragilă că va rezolva toate problemele pe care le are doar dacă își va atârna ștreangul de gât. Mintea lui intrase într-un labirint și asta i se părea a fi singura ieșire. Nu vă puteți închipui cum a plecat mama Anei. Îngrijorată și îngândurată pentru că nu știa în ce stare îl va găsi. A ajuns la el  dar nu a reușit să-i vorbească. Era plecat. S-a întors acasă și după o săptămână, pe 26 octombrie, a primit cumplita veste. Fratele ei nu mai era. O durere fără margini s-a așternut peste mama. Mintea ei nu vroia să accepte pierderea și a cerut să asiste la autopsie. Credea că numai așa va reuși să accepte. S-a așezat într-un colț de ușă și privea cum își face treaba medicul legist. Atunci când acesta îi examina organele interne o puteai auzi pe mama șușotind: ” Of, frățioare, uite inima ta! Te doare? Și ficatul, și splina, și plămânii...nu te mai doare nimic acum! De ce? De ce nu mi-ai spus? Aș fi făcut să nu te doară! M-ai lăsat singură! De ce frățioare? Ce blestem e ăsta Doamne? Unde ești acum?” Au încercat să o ia de acolo dar nu au reușit. Se agățase de ușă și ochii ei se fixaseră pe trupul lui. A urmărit tot cursul procesului de autopsiere. Apoi l-a luat și l-a îmbrăcat pregătindu-l pentru călătoria lui. O altă durere a fost că nu era primit în biserică și era înmormântat la marginea cimitirului. Au trecut zilele acelea atât de greu ! Dar și mai rea a fost perioada ce a urmat. Mama căzuse într-o depresie cumplită, nu mai vroia să trăiască, refuza mâncarea. Spunea mereu: ”Daca el nu mai este, eu ce să mai fac?Am rămas singură!”
”-Nu ești singură! Ne ai pe noi! Vom râde noi, vei râde și tu! Trăim noi, vei trăi și tu!” Erau seri când refuza să intre în casă spunând că o așteaptă demonii să-i facă ceva. ”Ești cu noi! Nu îți vor face nimic!” Cu multă răbdare și cu foarte multă iubire și căldură au reușit să o readucă pe mama pe linia de plutire, să-i întoarcă fața spre viață. Dar nu au reușit să-i oprească bocetele. În fiecare zi se auzeau! Cu atâta durere! Apoi, își strângea fetele în jurul ei și le spunea:
” -Când eu voi muri, știu că o să mor de bătrânețe, să nu mă plângeți pe mine! Să-i plângeți pe ei, pe frații și surorile mele care nu au apucat să trăiască! Să plângeți povestea asta a mea!
-Dar noi nu vom ști să bocim! îi spunea Ana.
-Nu-i nimic! Veți spune povestea așa cum vi-o spun eu!” Și începea să le povestească durerea ei și râuri de lacrimi îi curgeau din ochi iar trupul i se cutremura în timp ce capul i se mișca de la stânga la dreapta și invers și oftaturi sfâșietoare se auzeau la intervale regulate. Ca un bocet continuu.
Credeți că asta e tot ce i s-a întâmplat Anei? Nu! Mai era nevoie de ”cireașa de pe tort”! I s-a întâmplat ceva ce mintea ei nu a reușit să înțeleagă niciodată. Ceva foarte rușinos, murdar, indecent, urât, meschin și , în revolta ei îndreptată nici ea nu mai știe către cine, mintea ei a hotărât să îngroape tot într-un sipet al uitării! Toate amintirile ei din copilărie, tot ceea ce o lega de satul natal a fost șters din memoria ei! Toate au devenit fum. Avea nevoie de asta pentru a-și continua viața. Ce cuvânt amar! VIATA!

[DANIELA TIGER]

O poveste tristă, dar frumos narată. Copilăriei nu-i trebuie privat dreptul de-a fi copilărie. Maturitatea precoce lasă sechele în sufletul şi inima maturului de mai târziu. Dar asta nu alegem noi.

[Corina Militaru]

Tristă în continuare povestea Anei. Sper să apară și soarele la un moment dat :)

Cu prietenie,

[Mariana Tasente]

Mulțumesc pentru citire! :)

DANIELA TIGER a spus :

O poveste tristă, dar frumos narată. Copilăriei nu-i trebuie privat dreptul de-a fi copilărie. Maturitatea precoce lasă sechele în sufletul şi inima maturului de mai târziu. Dar asta nu alegem noi.

[Mariana Tasente]

Probabil că sunt rătăcite câteva raze de soare în viața ei! Mulțumesc frumos! :)

Corina Militaru a spus :

Tristă în continuare povestea Anei. Sper să apară și soarele la un moment dat :)

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Se pare că tristeţea şi depresia era un apanaj al familiei. Unchiul, mama apoi Ana. Dar, aceasta este inspiraţia autoarei. Povestirea este bună dar poate fi şi mai bună. Pendulezi între modul arhaic şi elevat.

Lângă linia de dialog nu sunt necesare ghilimelele. Şi aşa nu le-ai pus peste tot.

Dar am citit cu plăcere!

Sofy

[Mariana Tasente]

Din păcate nu este vorba de inspirația autoarei. Chiar sunt întâmplări adevărate și amintiri extrem de triste! Mulțumesc  frumos!
Sofia Sincă a spus :

Se pare că tristeţea şi depresia era un apanaj al familiei. Unchiul, mama apoi Ana. Dar, aceasta este inspiraţia autoarei. Povestirea este bună dar poate fi şi mai bună. Pendulezi între modul arhaic şi elevat.

Lângă linia de dialog nu sunt necesare ghilimelele. Şi aşa nu le-ai pus peste tot.

Dar am citit cu plăcere!

Sofy