Rug pe rugă - roman; fragment 6

[Nina Mariana Marcu]

Doamne, pe lângă faptul că e nebun – ea e şi moartă, era şi măritată - a început să vorbească aşa cum vorbea Lari. Fata cu ochi măslinii în sus, fata cu ochi măslinii în jos, auzi cum zice... De parcă nu ajunsese în cele cinci zile s-o cunoască, să ţină la ea, să-i vadă sufletul. Pe naiba cunoscut şi suflet... Dacă ar fi fost aşa, cum se amăgeşte el, cum are pretenţia că a fost, ar fi ştiut, de exemplu, ce scrie în agenda din posesia lui. Ar fi ştiut fără să-i traducă asta, greţoasa de grefieră, hieroglifele dintre coperte. I-ar fi destăinuit ea tot. I-ar fi spus orice. I-ar fi mărturisit fiecare gând, fiecare vis, fiecare aşteptare. N-a făcut-o, însă. Nu i-a spus - constată încă o dată asta - deşi au vorbit mult, nimic. El nu ştie nicio frântură din viaţa ei, nicio bucată din speranţele ei, niciun sentiment ori regret de-al ei. Nu ştie nimic. Nu o ştie pe ea. Nu ştie cine a fost. În afară de faptul că lucra la o mare societate din Bucureşti, că era din Sinaia, că a scris „Vieţi”, că era măritată cu Andy, că avea trei copii, nu mai ştia, nu mai ştie nimic.

Of, cum mai mor oamenii de tineri şi Dumnezeu nici nu crâcneşte. Un muşchi nu-I tresare. Ba, dimpotrivă, El cheamă oastea de tineri la El. Se înconjoară de lume tânără şi frumoasă. Îi place tineretul. Îi place prospătura. Îi place tinereţea.

Nu, dar acum, vorbind serios, aşa foame şi sete, ca la grefiera din faţa lui, n-a mai văzut inspectorul cultural. Nici când se mai uită pe Discovery, pe la triburile alea uitate de lume, nu vede aşa ceva. În sfârşit, nu mai are importanţă – vrea să nu mai aibă - să mănânce şi să bea cum şi cât vrea ea. Să se înece în băutură, să se înece cu mâncarea... E alături, o va bătea pe spate ca să-i treacă. Nu, nu mai contează ce face şi în ce fel. Acceptă din partea ei tot, admite orice. Numai să se apuce pe urmă şi de descâlcit semnele alea aiurite din agendă. Să-l dumirească şi pe el, ca să doarmă, după mult timp, liniştit pe perna lui. Indiferent de ce scrie acolo. E în stare să nu leşine, de-ar fi şi să afle că ea trebuia să arunce hotelul în aer. Să omoare, ca o profesionistă, într-o singură clipită, sute de oameni. Să facă să curgă nestăvilit sânge nevinovat. Ce poate să fie mai grav ca asta? Teroriştii sunt oameni – mă rog, nişte brute cu chip de oameni - care nu merită niciun respect, nicio înţelegere, nicio consideraţie. Să faci, absolut gratuit, în baza unor idei nebuneşti, a unor precepte de neînţeles pentru cineva normal, măcel, să omori - la tarla - copii, femei, bătrâni, nu prea e un gest care să aibă putinţă de înţelegere vreodată, din partea cuiva. E, după Andreescu, cel mai mare dintre toate păcatele mari ale lumii. Nici măcar războiul, contestat cel mai adesea, nu e de aceeaşi încărcătură ca terorismul. Măcar în război mai sunt nişte reguli, mai sunt nişte principii, mai sunt nişte concepţii, mai e un ţel, mai e un rost, mai e o noimă. Dar actele de terorism sunt ilogice şi nebuneşti. Sunt cretine şi tâmpite de-a dreptul.

Nu vrea să creadă – şi nici nu crede - că fata cu ochi măslinii putea să fie o teroristă în sensul strict al cuvântului. Că era maculată astfel. Că picase la aşa greu păcat. Dar s-a vehiculat prin oraş, date fiind evenimentele nefaste de atunci, şi ipoteza asta. Cineva copsese un plan teribil de ucidere în masă. În principal a participanţilor, veniţi de peste tot, din lume, la congresul de petrol. Dar şi a altora, fără nicio legătură cu aurul negru, aflaţi atunci în hotel. Întâmplarea făcuse ca şi ei, concurenţii de la concursul literar şi o mare parte dintre cei care formau juriul să fie cazaţi tot acolo. Ba şi el, şi alţii, care aveau locuinţe în Ploieşti, stăteau o bună parte din timp, mai mult seara şi noaptea, când se adunau de pe drumuri, în hotel. Mâncau în restaurant cu tinerele condeie, discutau, petreceau, puneau ţara la cale, aveau grijă ca lucrurile să decurgă firesc, să nu fie cineva nemulţumit de ceva. Desigur, se gândeau la chestiunile fireşti – mâncare bună, cazare decentă, condiţii ireproşabile, servire fără cusur, distracţie pe cinste - nu anticipa nimeni un asemenea deznodământ. Da, stăteau toţi mult în hotel. În hotelul unde, pe nepusă masă, a pândit nestingherită câteva zile, moartea.

El, ca şi ceilalţi din ciorba asta, literară, s-a învârtit, trebuie să recunoască, mult prin hotel, cu şi fără treabă, cu şi fără motiv, cu şi fără temei, dar n-a remarcat nimic în neregulă. Nici când Lari i-a semnalat, absolut întâmplător, faptul că o femeie care a urcat pe scări seamănă al dracului de tare cu fata cu ochi măslinii, nu s-a sesizat de pericol. Nici Lari nu s-a sesizat, de fapt. A râs ca de o glumă bună. Uite, sunt două femei la fel... Aceeaşi ţinută, acelaşi păr, acelaşi mers. De parcă una e sosia celeilalte. Şi el, Lari, a remarcat asemănarea dintre cele două, doar în virtutea obsesiei sale de a o lua mereu în balon pe Cristina Dragu. Voise să-i mai arunce nişte răutăţi, să n-o lase în pace nici în seara aceea, s-o tachineze, s-o supere, s-o irite, s-o exaspereze şi a alergat, îndrăcit, după ea. Când, la capătul scărilor, a revărsat, în stilu-i caracteristic, pocalul cu venin, a rămas înmărmurit. Femeia din faţa lui era o altă femeie decât... Era o străină. Nu înţelegea ce spune Lari, în dulcele grai românesc, nu pricepea ce vrea. Mirat, pierdut, nelămurit, şi-a cerut şi el scuze de penibilul situaţiei, apoi, probabil ca să spună cuiva, i-a povestit inspectorului cultural întâmplarea. Dar atât. Nimic mai mult. Şi nimeni, nimeni dintre ai lor şi nici dintre petrolişti n-a detectat primejdia! Nimeni n-a mirosit pericolul. Nimeni n-a decantat, în tot hăţişul acela, moartea.

Doar cei de la serviciile secrete şi poliţia... Uite că, aşa blamaţi cum sunt în fiecare moment oamenii ăştia, mai sunt şi ei buni la ceva. Căci, în ceasul al doisprezecelea, au oprit, deşi cu preţul vieţii fetei cu ochi măslinii, măcelul. Au încurcat planurile teroriştilor. Au oprit bomba, bombele, cine ştie care era scenariul, să explodeze. Putea fi evitată, totuşi, şi moartea tâmpită a fetei cu ochi măslinii. Se putea să nu moară nimeni, dacă erau atenţi pe deplin şi profesionişti poliţiştii şi agenţii ăştia. Dacă nu încurcau persoanele. Dacă nu cădeau în capcana asemănării a două fiinţe. Ei, Vlad Andreescu şi Laurenţiu Banu pot să le încurce, pot să greşească, pot să o dea în bară, ei nu sunt meseriaşi în domeniul ăsta, ei îşi fac treaba – şi încearcă s-o facă bine - printre litere şi cuvinte, dar poliţiştii nu aveau voie să dea rateuri. Ei n-ar fi trebuit să se piardă cu firea. Ei, s-ar fi cuvenit, să fie atenţi. Să prevină orice vărsare de sânge. Să evite orice eveniment de genul celui petrecut atunci, în septembrie. Pe el nu îl încălzeşte în totalitate faptul că s-a evitat măcelul. Da, e bine că s-a evitat. E bine că n-au murit zeci, sute de oameni, ce ştie el... Dar de ce trebuia să moară, totuşi, cineva? De ce fata asta, care nu făcuse nimic rău, sau aşa vrea, cel puţin, să creadă.

Niciun om nu merită, nu trebuie, să moară dintr-un accident, din vina altora, când nu i-a bătut, biologic, ceasul. Mai ales ea – poate e un pic subiectiv, recunoaşte - n-ar fi trebuit să moară. Avea – cum altfel, căci era foarte tânără – multe de făcut. De ce a trebuit să moară? De ce? Ar fi vrut să vorbească, măcar să vorbească, dacă altceva nu îndrăznea să facă, pe îndelete cu ea. Despre toate. Ca să-şi umple, pentru eternitate, inima cu ea. Chiar dacă nu se purta cu el altfel decât cu un prieten bun. Chiar dacă nu îl privea ca pe un bărbat. De fapt, nu privea pe nimeni ca pe un potenţial iubit. Avea aceeaşi uitătură pentru toţi. Nu arunca ocheade speciale cuiva, nu suspina pentru cineva, nu căuta compania cuiva. Nu făcea nimic din ce ar face o femeie îndrăgostită. Sau măcar una care cochetează, care iubeşte să flirteze. Astea îl încurcă pe inspectorul cultural, când face deducţii şi când îşi aminteşte de cele scrise în agendă, la început. De acolo reiese, pare, se simte că situaţia stătea altcumva. Şi, totuşi, nimic, nimic nu are noimă în tot amalgamul acesta. Nu e de înţeles nimic. Hmmm... Teribilă încrengătură! Alambicată situaţie! Of, să nu fi murit!...

Dar lucrurile au curs altfel decât ar fi dorit el. Decât ar fi trebuit. Decât ar fi fost bine. Şi, din păcate, nu ştie nici azi, la câteva luni de la tragicele întâmplări, ce fusese cu adevărat atunci. Ei, bine, dacă în agenda asta scrie ceva care să ateste posibilitatea atentatului cu bombă, dacă scrie că ea, Cristina Dragu era băgată în treaba asta atât de urât mirositoare, dacă agenda o incriminează, fără putinţă de tăgadă, va lua ca atare tot, fără să se mai omoare, fără să mai sufere, fără să se mai agite. Fără măcar s-o judece. Fără să-şi pună întrebări despre cum a intrat ea în... chestiunea asta, ca să nu zică altfel. E dreptul fiecărui om să-şi aleagă drumul. Şi dacă ea a vrut să fie spioană, teroristă, ucigaşă... El trebuie doar să înţeleagă. Să se dumirească. Să facă acele conexiuni de care are nevoie. Atât. Nu-i pasă de altceva. Atunci, se ştie el bine, se va linişti. Pe de altă parte, se va aşterne, de asemenea, pacea peste el şi dacă descâlceşte versurile din cântecul inimii, cântat pe la streaşină. Dacă realizează ce e cu marea aia tânguindă şi avidă de nisip. Dacă, aşa cum îşi doreşte, înţelege, în sfârşit, ce e, ce a fost...

Dacă ea nu i-ar fi lăsat la plecarea aceea intempestivă agenda în care scria în permanenţă – o surprinsese de câteva ori când se dusese să o cheme, cu nasul în paginile ei, pătrunsă, tristă, debusolată - poate că el nu s-ar fi chinuit atâta cu milioane de reflecţii. Poate că nu l-ar fi măcinat atâta curiozitatea. Poate că n-ar fi vrut aşa de mult să afle răspunsuri. Dar a fost ultimul lucru pe care l-a făcut înainte să moară: i-a înmânat fără vreo vorbă agenda. De parcă era o comoară. Comoara ei... Doar l-a străpuns cu ochii ei de măslină verde, crudă, bezmetică. Măslina adică. I s-a uitat în suflet şi a fugit după Lari. După moarte... Acum, dacă se gândeşte bine, privirea ei, în acea ultimă clipă când a văzut-o în viaţă, era rugătoare. Fermă. Încrezătoare. Ca şi cum ştia că, dacă ei i se va întâmpla ceva, el va descoperi, până la urmă, cifrul. Că va şti ce să facă, după plecarea ei, cu agenda.

Of, tot mai bagă grefiera asta în ea. Tot mai poate. Tot mai intră. Să mănânce muierea asta, să bea, să se dezmăţeze dacă vrea şi, apoi, să-l lumineze, în sfârşit, despre cele ce stau scrise acolo. Doamne, se bat nebunii la gura ei. Sau aurolacii. Sau câinii maidanezi. De când n-o fi mai mâncat şi n-o fi mai băut? Şi cât mai încape în stomacul ăla? Lui, dacă ar cărăbăni în felul ăsta, i s-ar face rău. Ar vomita. I s-ar apleca. Ar leşina. Mă rog...

Da, fără pic de dubiu – ca să-şi continue gândurile, până termină grefiera de înfulecat şi de dat pe gât vinul - se preconiza conflictul acela ultim dintre Cristina şi Lari. Mocnea de mult între ei. Mocnea de când se întâlniseră. Şi să-l ia naiba de conflict dacă înţelege de ce se înţepau. N-aveau, după toate aparenţele, nimic de împărţit. Erau doi oameni care se vedeau pentru prima dată. Care se întâlneau pentru prima oară. Doar că, aşa cum se întâmplă, nu se poate să ai în viaţă afinităţi cu toată lumea. Asta fusese şi cu ei doi, Lari şi fata cu ochi măslinii. Nu s-au înghiţit de la început. Nu s-au suferit. Nu s-au suporat, chiar. S-au tachinat, mai ales el pe ea, cu fervoare. O singură dată nu i-a văzut, deşi a fost mai mereu în preajma lor, să se uite omeneşte unul la altul şi nici nu i-a auzit să-şi vorbească fără înţepături. Parcă se mutase toată discordia din lume între ei doi. El era nesimţit şi obraznic – o ataca acid în permanenţă - şi ea, era de înţeles, că într-un final îşi va pierde cumpătul şi va răbufni. Îl va pocni, cu simţ de răspundere, cum a şi făcut-o, de fapt. Probabil că oricine ar fi făcut la fel. Prea mirosea a praf de puşcă între ei. Prea erau pe picior de război mereu. Prea nu se înghesuiau să facă, pentru câteva clipe, măcar, armistiţiul necesar. Prea nu flutura între ei, nearborat de niciunul, steagul păcii. Prea nu se vedea pe undeva vreo ramură de măslin. Prea părea că pământul nu îi mai încape pe amândoi. Ce nu era previzibil, ce nu se intuia de nicio culoare, ce n-ar fi crezut, nici el, nici alţii, din jurul lor, este faptul că ea a fugit, imediat ce l-a pălmuit, după el.

Da, femeile sunt de neînţeles. Sunt nişte structuri foarte complicate. Nişte entităţi mai mult decât complexe. Au mii de mistere în ele, că nu ştii niciodată cum reacţionează în vreo chestie. Nu poţi să fii sigur că spun sau că fac un anumit lucru, aşa cum ar fi firesc, aşa cum se aşteaptă bărbaţii, aşa cum ar face, până la urmă, ei. De ce a fugit după el, dacă tot l-a pocnit, în sfârşit? De ce a plecat de parcă era catapultată din avion? De ce a alergat cu viteza luminii, apoi, după ei doi, şi Andy? Poate din acelaşi motiv din care plecase şi el, Andreescu, după ei, toţi. Ca să evite un scandal. O problemă. Un neajuns. Toate păreau iminente în momentul acela. Nu s-a gândit nimeni, însă, la moarte. Şi nu a crezut nimeni că e după ei, cu ei, în lanţul lor de alergători ad-hoc, şi poliţia. Că are un caz. Că face urmăriri. Că, mă rog, cercetează. Că pune tot felul de detalii cap la cap. Şi că, mai ales, se trage...

De ce i-a lăsat fata cu ochi măslinii lui, şi nu altcuiva, agenda aceea? De ce l-a împovărat pe el cu ea? De ce a ales să-l facă, într-o singură clipită, părtaşul ei? De ce l-a desemnat mandatarul ei? De ce i-a aruncat pe umeri, cu bună ştiinţă, hlamida neputinţei şi a întrebărilor fără răspuns? De ce, de ce, de ce? Cumplite reflecţii...

Poate Laurenţiu se temea, aşa cum nu se temea de alt concurent, că ea e în stare, prin condeiul ei – bun, ce-i drept - să-l detroneze? Să-l dea jos de pe soclu? Să-l umilească? Să-l bage, printr-o simplă scriitură, în corzi? Să-l scoată, dacă ar fi publicat ceva, din conştiinţa cititorilor săi? Dar Lari era un scriitor cunoscut, cu faimă, cu multe cronici bune asupra cărţilor sale, cu multe cărţi, în fond, în spate, tradus deja în mai multe limbi, iar Cristina era doar o biată novice. O mare necunoscută. Foarte talentată, au fost de acord toţi din juriu cu asta, că de aceea i-au şi dat marele premiu, dar doar o concurentă, atât. Nu publicase nimic, nu auzise nimeni de ea. Nici nu părea, la drept vorbind, foarte interesată să intre în lumea scriitorilor. Să se dedice scrierii de cărţi. Să meargă pe drumul cuvântului plăsmuit în uzina de scris. Să facă din asta o profesie. Să vrea să concureze cu cineva. Cu Lari. Să detroneze pe cineva. Să arunce mănuşa ca fiind cea mai bună. Ea avea, şi-a dat el seama de asta, o reţinere, când vorbea despre lumea nebună a scriitorilor. Se abţinea în multe privinţe, nu ducea, din acest punct de vedere, un gând până la capăt, nu făcea comentarii, de niciun fel, despre condeieri. Nu zicea nici că e bine, nici că nu, să scrii. Să fii acolo, cu scriitorii. Să devii cunoscut. Să transmiţi un mesaj. Nu se arăta interesată de fenomenul literar. Nu ducea focul celebrităţii pe umeri. Nu voia să fie desemnată nici măcar câştigătoarea vreunui premiu, cu atât mai puţin a celui mai mare şi mai important dintre toate... Nici măcar nu era vorba despre o modestie prost înţeleasă în toată această atitudine a ei.

Şi, apoi – Andreescu a spus-o pe asta mereu – e loc pentru toţi. Fiecare are stilul lui, fiecare e unic în creaţia şi creativitatea sa. Fiecare foloseşte cuvintele care îi plac, tema care i se pare potrivită, felul de abordare care îi vine mănuşă. Nu scriu, aşa cum nici nu vorbesc, cum nu fac nici alte lucruri, doi oameni la fel. Şi e bine ca fiecare să se exprime în felul lui, să-şi strige cuvintele pe care le crede potrivite, să încerce să-şi impună stilul. Unul scrie dinamic, altul romantic, altul mai mult decât liric, altul găseşte expresii savuroase, altul dă o anumită forţă cuvintelor. Toate scriiturile sunt diferite. Şi oamenii, în general, sunt diferiţi. Nici scriitorii nu seamănă între ei. Nu seamănă unul cu altul. Şi e bine să fie diversitate. De idei. De abordare. De ton. De tot. Dar orice mesaj, dacă e bine transmis, dacă are o anumită coerenţă, dacă luminează, fie şi parţial, inima celui care citeşte, căruia îi e, în fond, adresat, trebuie luat în seamă. Astfel, limba română, pe care urmează să o lăsăm viitorimii, are de câştigat. Chiar Academia Română are, astfel, de câştigat. Căci căruţa e împinsă mai departe cum trebuie. Cum e cazul. Cum e potrivit. În mod cert, e loc pentru toată lumea sub soare. Păi, pe vremea când Caragiale scria schiţele sale celebre, nu scriau, tot aşa, cu zvâc şi nerv, şi Eminescu şi Creangă? Nu erau toţi corifei adevăraţi, deşi fiecare scria altceva, altcumva, altundeva?

Aşa că, nu înţelege, dacă aşa ar fi stat lucrurile, ce Doamne sfinte l-a apucat pe Lari. De unde invidia asta bolnăvicioasă? De unde răutatea asta? De unde teama de condeiul unei necunoscute? De unde panica asta nefondată? În lumea asta nu ia nimeni, nimănui, brânza din pateu. Fiecare are locul lui sub soare. Şi, implicit, cititorii lui. Laurenţiu Banu, e adevărat, nu e chiar etalon de onestitate şi bună creştere, dar nici balaur la cap de pod nu este. Mai sare el, ca vulturul, nu ca şobolanul, dar niciodată la gâtul unora mai slabi ca el. Iar femeia aia, aşa talentată cum se vădea a fi într-ale scrisului, nu era, nu putea să fie, o ameninţare aşa teribilă pentru el. Un monument nu cade de pe soclu doar pentru că, într-o zi, bate vântul mai tare. După cum îl cunoaşte inspectorul cultural pe Banu, nu era vorba despre astfel de temeri şi invidii în atitudinea lui faţă de fata cu ochi măslinii.

Un ciocănit ferm în uşa biroului îi pune inspectorului cultural multele-i gânduri pe fugă. Nici n-apucă să răspundă, că şi intră în încăpere persoanele care erau dincolo de canaturi: doi poliţişti în civil. Andreescu îi cunoaşte fără să fie nevoie să se mai prezinte vreunul. Se tot ciocnesc din septembrie încoace, e firesc să se ştie. Cei doi salută, uşor nedumeriţi de deverul din birou – grefiera care îşi umple stomacul, Carmela, Ronaldo şi încă o angajată care îi numără dumicaţii, inspectorul cultural care priveşte aiurit la ei şi pe geam – şi unul dintre ei zice fără vreun ocoliş:

─ Trebuie să vorbim, domnule Andreescu. Vă rog să ne acordaţi câteva minute.

Cel numit înghite oarecum în sec: avusese dreptate, au ajuns, până la urmă, poliţiştii şi la el. Nu l-au sărit nici de data asta. Subalternii lui, fâstâciţi oarecum, se grăbesc să iasă, dar grefiera nu se dă ridicată. Molfăie nepăsătoare pe mai departe la friptură. Mă rog, cum îşi zice Andreescu în gând, la oase, că n-a mai rămas fărâmă de carne pe ele, de la atâta îngurgitat. Vrea să roadă, pesemne, şi oasele. Intenţionează să îi facă semn să se ridice şi să treacă dincolo, dar femeia nu se uită la el. Aşa că, poliţistul care vorbise se vede nevoit, cu oarecare fermitate, să precizeze:

─ Trebuie să stăm de vorbă. Dar numai dumneavoastră cu noi. Între şase ochi, cum ar veni. Ai mei, ai colegului şi ai dumneavoastră. Vă rog...

Andreescu se apropie de grefieră:

─ Doamna Ela, domnii sunt de la poliţie. Au treabă cu mine. V-aş ruga să vă duceţi dincolo şi să aşteptaţi un pic, până termin cu domniile lor.

─ Eu am venit prima, culturalule. Nu e normal să termini întâi cu mine? Am şi eu o vârstă, ce mama mă-sii... Plus că sunt şi o doamnă... Ha, ha... Poliţie zici... Păi după ce orgii ai făcut pe la hotelul ăla...

Uite a naibii babă! Ce-i meliţează limba...

─ Vă rog să înţelegeţi. Trebuie să dau nişte declaraţii. Haideţi, doamna Ela, să nu obstrucţionăm ancheta. Vorbim mai încolo.

─ Da’ crezi că eu am toată ziua la dispoziţie, ca să stau după toanele tale? După declaraţiile tale? După fundul tău? Ei, drăcie... Eu mai şi muncesc, culturalule. Treaba ta, dar să nu zici că iar ai rămas cu agenda nelămurită şi să sune iar de nebună fetica aia după mine. Că nu mai vin. Să mor io dacă mai vin! Ca mortu’, na, să mor! Că m-a sunat de m-a băgat în boale. Haide, veniţi, doamna Ela, haide, veniţi! Aşa s-a milogit de mine de cinci luni încoace. Şi am zis să vin, să fiu om. Şi dumneata mă dai afară. Ai şorici în loc de obraz. Ei, comedie ca asta... Aduci omul cu japca la sediu şi apoi îl scoţi pe uşă, ca pe un prost. Mă duc, lasă... Dai tu de mine iar, stai liniştit. Că stenografia asta nu-i aşa, o joacă de copil. E artă! Trebuie om deştept ca să o descâlcească şi să o clarifice. Vezi că îţi las obiectul aci, să nu zici că plec cu el. Să mă scoţi, mâine, poimâne, că l-am furat. Că eşti în stare. Hmmm... Şi poate vă mai puneţi şi voi la punct cu îndosarierea şi arhivarea unor documente, nu le mai faceţi aşa, în dorul lelii...

Culturalului îi fuge, la propriu, parchetul de sub picioare. Se învârteşte pământul cu el. Zici că s-a dat în comedie până acuma.

L-a băgat în gura poliţiei hoaşca asta netoată... Şi nici nu-i pasă! Adună atent ce mai e în farfurii, bagă în geantă ce nu poate să înghită în următoarea clipă, dă de duşcă ultimele picături de vin şi iese:

─ Ţi-am spus: să nu mă sune secretara aia, că nu mai vin prea curând... Trebuie să mă învoiesc iar, să vorbesc cu şefa, să plec... La noi aşa e, cu exigenţă, cu condică, cu ore tăiate, nu e ca la literaţi, să plece şi să vină oricine, când vrea muşchii lui. Debandadă mare la voi... Nu făceaţi purici mulţi, dacă lucraţi la noi! Plec! Şi să nu uiţi că îmi eşti dator... Mă rog, să zicem că cu o masă, culturalule! Da’ vezi să fie masă, cu de toate, nu ca acuma, firimituri, nimicuri, ce curge... Că am bătut drumul până aici, ca proasta...

[Sofia Sincă]

Încep cu amuzamentul :))))))) Ai creat o oază de mare comic aici la sfârşitul fragmentului prin fatalitatea întâmplărilor. Deci, până la urmă grafiera a venit doar să mănânce, să bea vin şi să bage fitile... Ce m-a amuzat!

În rest un capitol care întâreşte enigma prin presupuneri deloc de neglijat. Cititorul trebuie să ţină seama de toate amănuntele şi presupunerile.

În ceea ce priveşte stilul, eu consider că  mai ai derapaje jurnalistice, scriitoareo.

Dar plăcerea lecturii este a mea!

Sofy

[Corina Militaru]

Ca o scriitoare talentată ce-mi ești, ridici voalul așternut peste enigmaticul personaj doar puțin, cât să trag cu ochiul, să mai fur ceva înțelegere, apoi îl lași și mă plasezi în comica scenă cu acea grefieră. :)) Îmi place, draga mea, și aștept cu maare nerăbdare.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, ai perfectă dreptate în tot ce spui. Amănuntele sunt importante, sunt esenţiale. Mă bucur că madam Ela te-a amuzat copios. Şi, da, pesemne că nu mă dezic întru totul de stilul jurnalistic, când am pretenţia să scriu romane. Iar când scriu anchete sau reportaje, o iau cu scrisul ca la romane. Intră în sânge lucrurile astea. Când mi-a poftit inima presă centrală şi m-am dus la ziarul "Naţional", redactorul şef adjunct de atunci îmi spunea adesea că păcătuiesc cu literatura. La literatură, iată, o iau gazetăreşte. Ei, le-oi îmbina eu cumva... Mulţumesc pt tot, Sofy,

Sofia Sincă a spus :

Încep cu amuzamentul :))))))) Ai creat o oază de mare comic aici la sfârşitul fragmentului prin fatalitatea întâmplărilor. Deci, până la urmă grafiera a venit doar să mănânce, să bea vin şi să bage fitile... Ce m-a amuzat!

În rest un capitol care întâreşte enigma prin presupuneri deloc de neglijat. Cititorul trebuie să ţină seama de toate amănuntele şi presupunerile.

În ceea ce priveşte stilul, eu consider că  mai ai derapaje jurnalistice, scriitoareo.

Dar plăcerea lecturii este a mea!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Cory, aşa e: voalul a fost mişcat doar un pic, rămâne încă să înveşmânteze enigmaticul personaj. Dar pt că aşa se impune să fie, nu e neapărat talentul cel care face asta. Dar tu eşti prietena mea - îţi mulţumesc pentru asta - şi de aia mă lauzi... Sunt încântată dacă doamna Ela a avut o prestaţie bună. Am mizat pe ea... Am instruit-o destul în culise, ca să nu se facă de râs. Şi, Cory, ştii: îţi mulţumesc... 

Corina Militaru a spus :

Ca o scriitoare talentată ce-mi ești, ridici voalul așternut peste enigmaticul personaj doar puțin, cât să trag cu ochiul, să mai fur ceva înțelegere, apoi îl lași și mă plasezi în comica scenă cu acea grefieră. :)) Îmi place, draga mea, și aștept cu maare nerăbdare.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ei, Miha, nu-i aşa? Că doamna Ela e o doamnă, vreau să zic... Şi ce doamnă, serios... Agenda, da... adică... sau... dar lasă... Iar culturalul... Dar vorba ta, mai bine nu mai zic... Vezi tu, mai încolo, ce vreau să zic. Psssssst... E cald... Da, focul - aşa e la reţetă - trebuie să pâlpâie doar, fâl, fâl, căci, altminteri, ardem... sarmalele... Cu parfum de zgură, nu e bună mâncarea. Şi bine zici de caz, necaz... E şi una, e şi alta... Mulţumiri, Miha. Cuvintele tale mă onorează.  

Mihaela Popa a spus :

:)) doamna Ela, e o doamnă...

uf..., m-aştept ca agenda să devină "probă" şi culturalul... da' nu mai zic!

ai dat focul mic, mic, mai ceva ca la sarmale (de la grefieră mi se trage...)

Clar! Nu mai am răbdare, să se descifreze (ne)cazul!