Rug pe rugă - roman; fragment 1

[Nina Mariana Marcu]

─ Vorbim mai încolo, că acuma iar au venit sclemberiştii ăia de la poliţie şi face ăsta, când i-oi spune, ca trenu’! Ca să nu mai zic de Balaur, cum o scoate el flăcări pe nas, de i se electrocutează aura!...

Remarca, ţipată mult, mult prea mult decât era cazul ca s-o audă doar urechile cărora le era destinată, trece pe lângă el ca un abur, ca o ceaţă, ca şi cum nici nu s-ar fi făcut auzită în tot centrul cultural. N-are importanţă. Acum n-are importanţă. Zică cine ce-o zice. Şi ce-o vrea. Despre el sau despre altcineva. Despre oricine. Despre toată lumea. Despre mama lu’ – vorba Carmelei, inculpata, cum ar veni – tac-său. Şi despre tot neamul. E ultima lui grijă la ora asta să asculte la vorbe deşănţate. Are altele pe cap. În cap. În minte. În suflet. În el. Are întrebări. Are nedumeriri. Are incertitudini. Are frământări.

Pic, pic... Şi iar pic, pic... Şi tot pic, pic... Doar pic, pic... Oriunde ar sta, oriunde s-ar uita, cu oricine şi-ar băga, din necesitate, în vorbă, numai asta aude, numai sunetul ăsta enervant se face, în toată viaţa cotidiană, simţit. Remarcat. Auzit. Ca şi cum toate celelalte sunete au dispărut, de neînţeles, din univers. Ca şi cum nu mai e nimic altceva în lume decât pic-picul ăsta. Nici măcar într-o răpăială asiduă şi bezmetică nu se transformă pic-pic-ul ăsta... Ţârâiala asta lungită ca pelteaua pe pâine. Măcăitul ăsta de raţe vlăguite. Măcar de-ar veni o ploaie sănătoasă. În vână. Forţoasă. Ca altă dată. Ca vara. Barem să ştim o treabă. Plouă, plouă ce plouă şi, gata, se duce. Răsare soarele. Sucombă norii.

Încet, molatic, palid, ca o umbră ştearsă şi inertă, rece ca mâinile fără vreo vibraţie ale morţilor şi consistent perpetuu ca amarul, cade de patru zile şi de patru nopţi puhoiul ăsta. E, aşa tomnatic şi molcom cum cade, fără nicio exagerare, în viziunea lui, puhoi. Vine şi vine şi vine iar. Nu se mai opreşte. Nu mai stă odată. Parcă au tras ăia de la poliţie, care au tras şi atunci, când cu festivalul, cu pistoalele şi în înaltul cerului, de l-au ciuruit ca pe strecurătoare. Aşa nu mai stă odată ploaia asta afuristă. Groaznică. Enervantă. Rece. Senilă, pur şi simplu. Doar că, în loc de sânge nevinovat, ca atunci – aşa vrea să creadă şi aşa crede, că este, că a fost nevinovat sângele ăla, că a curs, indiferent de miză, degeaba, că se putea interveni altfel, că nu trebuia, neapărat, să moară cineva pentru reuşita operaţiei – curge apă. Cel puţin, de când e pământul, apă a picat din cer peste lume, când a plouat. A plâns, de miliarde de ori cerul, doar cu lacrimi de apă.

Mda... Întâmplarea aceea nefastă l-a marcat mai mult decât ar fi trebuit, mai mult decât a dat de-nţeles, mai mult decât l-a marcat vreodată ceva. Nici nu şi-a imaginat, în viaţa lui, vreo astfel de întâmplare. De ce ar fi făcut-o? N-a văzut niciodată pe cineva cum moare. Cum e împuşcat. Cum i se scurge sângele din vene. Cum sufletul se duce – aşa a auzit şi el – la loc cu verdeaţă şi lumină. Cum se agită mascaţii, poliţia, toţi. Cum hauie sirenele ambulanţelor şi ale poliţiei. Cum fuge toată lumea de colo, colo. Cum viaţa se scurge, nebună, dintr-un om. Cum toată lumea părea – şi poate chiar aşa era – că a înnebunit. Cum nenorocirea se năpustea, avană, peste lume. Cum nimeni, deci nici el, sau poate, mai ales el, nu înţelegea nimic din tot filmul ăla care se derula bezmetic pe ecranul vieţii. Cum în el murea, brusc, dar aproape inevitabil, totul... Înclusiv, pofta de viaţă. Cum... Of, încă mai are coşmaruri pe chestia asta. Încă revede totul clar. Atât de clar. Încă îl doare în piept ca naiba. Încă nu... nu înţelege. Zi, noapte, cu, fără motiv, retrăieşte momentele acelea. Pe toate, de fapt, petrecute cu ea. În preajma ei. Lângă ea. Împreună. Ea, el şi toţi ceilalţi. Poate să spună împreună şi să se refere doar la ei doi? A existat, a trăit, a funcţionat acest împreună? Dar dincolo de asta, cum să moară cineva atât de tânăr? Cum să se stingă de parcă scoţi becul de la curent? Cum să se ducă precum puful de păpădie? Şi cum să stea Dumnezeu cu mâinile în sân şi să lase năpasta să se prăvălească peste lume? Cum să permită morţii să ia la ea, definitiv şi irevocabil, o fată atât de tânără şi... Mă rog, atât de tânără, ca să se refere doar la acest aspect. Cum să nu întoarcă roata destinului şi să n-o salveze, ca-n filme, în ultimul moment?

Mda... N-a salvat-o Dumnezeu. A lăsat-o să se ducă în ceruri. Şi-a făcut cruce şi a zis să fie primit. Îi place, desigur, şi Lui prospătura. Cui nu-i place...

Iar în poeziile pe care le scrie, de când scrie, redă alte teme. N-a vorbit niciodată despre lucruri macabre. Despre sânge. Despre moarte. Despre împuşcături. Despre suflete care trec dincolo... Despre tainiţe ale căror chei nu le are. Nu le găseşte. Nu i le indică şi nu i le dă nimeni.

Pic şi iar pic... Cerne şi cerne iar, şi tot cerne, la picuri grei şi îngheţaţi. Atât de grei şi atât de îngheţaţi... Nici măcar nu-l încălzeşte cu nimic, nu are cum să-l încălzească asta, că anunţă ăia la meteo din jumătate în jumătate de oră că plouă la fel în toată ţara, în toată Europa, în toată lumea, în toată galaxia. De tot atâtea zile de când plouă, sfidător, parcă, agasant, sigur, şi la Ploieşti... De a făcut ploaia asta sâcâitoare până şi cerul plumburiu o imensă şi tulbure băltoacă. În care, din păcate, dacă tot priveşti, te împotmoleşti ca mârţoaga în prundul gârlei. Ca el, uite...

Urâtă, nesuferită, iritantă ploaie! Şi nocivă influenţă mai are asupra sa. Îl mâhneşte, îl întristează, îl nelinişteşte, îl scormoneşte, îl agită, îl încarcă negativ, îl năpădeşte cu gânduri aiurea. Îl torpilează, de-a dreptul, în adâncuri. De parcă nu avea şi aşa, de când cu întâmplările alea nefaste din toamnă, mii de gânduri mohorâte şi mii de întrebări fără răspuns... De parcă nu se dădea, şi fără ploaia asta cernită şi arogantă, de ceasul morţii, încercând, căznindu-se, omorându-se – of! - să înţeleagă... De parcă până acuma se lăfăise în ghearele vreunei fericiri fără seamăn şi fără margini... De parcă a fost în toate lunile astea liniştit şi nepăsător, ca un paşă... De parcă...

Of, şi umezeala asta intră, doar dacă faci câţiva paşi, ca omul, către casă, nu să şi mai pierzi vremea prin oraş pentru oarece, şi în oase. Face să curgă prin ele o tonă de măduvă cleioasă şi anchilozată, ca roasă de reumatism. Străzile sunt, peste tot, chiar şi prin centru, o mlaştină imensă. O mocirlă prin care oamenii se târăsc fără chef, fără tragere de inimă, agasaţi. Teroarea insipidă şi inodoră a ploii şi-a întins tentaculele peste ele. Peste orice. Peste tot. Nu poţi să scapi. Oriunde calci, oriunde pui pasul, e la fel. Nici cu maşina nu e mai simplu. Ştergătoarelor le iese sufletul tot spetind să degajeze picurii gri de pe parbriz. Şi, aşa cum e de aşteptat în anii din urmă, vor veni, pesemne, prin diferite zone, şi inundaţiile. Iar vin apele şi biciuiesc case de creştini. Ele intră înăuntru, ca nişte stăpâne nemiloase, oamenii ies afară umili, fără putinţa de a se împotrivi, fie şi o singură secundă. Prin decembrie, anul trecut, dar şi luna trecută, în ianuarie, a nins. Aproape ca în iernile copilăriei. Au fost troiene, a fost ger, a fost viscol. Şi, după mult timp, sănii pe toate străzile. Trecuse mult de când nu mai văzuse ceva din toate astea. Şi, cică, va mai ninge încă şi în februarie şi martie. Apoi a venit, întorcându-ne la ninsorile trecute, ca acuma, ploaia. Amestecul a fost dezastruos. Şi apele curgătoare, sâcâite niţel din matca lor, au năvălit bezmetice peste o grămadă de localităţi, afectând sute de gospodării... Şi de data asta trebuie că va fi la fel. Doar ce plânge un pic cerul cu stele de apă şi toate gârlele insignifiante, de regulă, se răzvrătesc... Cu putere. Cu fervoare. Cu sete. Rup zăgazuri limitate, distrug maluri chinuite, năvălesc să spele casele de tihnă.

Ah... De-ar înceta odată ploaia asta... De-ar înceta... N-o mai suportă, aşa cum cade, pic, pic, de zile bune. Când e soare – sau, măcar când nu s-au spart cerurile ca acuma - e, oricât poate părea de greu de înţeles pentru unii, mai bine. Îţi mai vine să trăieşti. Îţi mai vine să te bucuri de viaţă. Îţi mai vine să stai la un pahar de vin cu prietenii. Îţi mai vine să decantezi, chiar aşa, de unul singur, la gânduri nebune. Nu cazi, într-atâta, în neputinţă şi durere. Nu te întrebi aceleaşi lucruri de care te întrebi, te tot întrebi, din septembrie încoace, având pornirile astea sumbre, înceţoşate, năclăite, din vreme de ploaie mohorâtă. Te întrebi altfel, chiar dacă tot aşa, cauţi, scormoneşti, faci săpături, te agiţi, dar nu găseşti răspunsuri. Mai relaxat îţi pui întrebările astea. Mai degajat. Mai... Sau măcar de-ar ninge. De s-ar năpusti hoardele de fulgi bezmetici peste pământ. De-ar cădea - ca florile de măr, în buza lui cireşar - zăpezile răstignite în fântâni. De-ar cânta din mandolina albă omătu-nsingurat... Oh...

Şi baba aia de grefieră nu mai vine! A zis de un milion de ori că vine şi se uită pe însemnările alea. Şi a venit, cum ar zice secretara lui, Carmela, aia de se auzi mai devreme bodăgănind pe holuri, din părţi! Da-r-ar dracii să dea, cum ar zice acelaşi personaj...

De ce or fi promiţând oamenii ceva, dacă nu se ţin de promisiune? De ce nu mai sunt oamenii în stare să respecte un cuvânt, o făgăduinţă? El, dacă spune că face vreun lucru, oricare, atunci face, e literă de evanghelie. Nu mai pune geană pe geană dacă nu se ţine de ce-a spus că face. Îi bâzâie, ca albinele înfuriate, mulţime de gânduri prin creier. Se mustră singur, se beşteleşte. Conştiinţa sare ca picurată cu ceară şi începe să bubuie, precum clopotele de la mitropolie, până îi iscă, de la atâta bătut, mii de cucuie în tot capul. Da, el nu mai are linişte dacă nu îşi ţine cuvântul. Nu mai are somn. Nu mai poate să mănânce. E o perpeleală continuă. E un haos total. Dar doamna asta... Dă-l dracului de program încărcat cu care se tot scuză! Nu se poate să nu mai aibă şi liber din când în când, că doar n-o fi fiind condamnată la locul de muncă. Şi aşa, şi tot mai trebuie să-şi tragă sufletul. N-au ăia la tribunal, de acord, personal şi se omoară cu vrafurile de dosare, dar un pic de timp tot trebuie să mai aibă şi grefiera asta. Că doar n-o fi fiind ea, din umilul post pe care îl ocupă acolo, buricul justiţiei şi nu mişcă nimic în front fără acordul şi sprijinul ei nelimitat şi nedisimulat. De ce nu vine? De ce? El – ehei – vrea, comiţând-o literar, să vie!

E tot mai sigur, simte tot mai mult, că nu se poate să nu fie ceva în toată înşiruirea aia de semne alandala, mai ceva ca ideogramele chinezilor. Un răspuns. Măcar unul. Chiar dacă pe el nu va reuşi să-l elucideze în totalitate, poate – ca să nu decreteze cu titlu de absolut siguranţa lui – simte că, totuşi, e ceva. Şi despre modă dacă scrie, deşi el nu se pricepe la aşa ceva, sau despre vreme, care uite, e câinoasă acuma de atâtea zile, şi tot trebuie să însemne ceva. Chiar dacă nu iese soarele ca după eclipsă, tot se năzăreşte, discret, o fâşie de lumină în bezna asta teribilă. Trebuie, trebuie să fie vreo lămurire...

Asta îşi tot spune - şi în ultima vreme cu mult mai multă fermitate şi febrilitate - din clipa aceea, când, după ce a aflat îngrozit, terifiat, bulversat că ea a murit – Doamne, ce moarte a avut, ce moarte!... - a deschis temător, înfiorat, curios, neliniştit, intrigat agenda aia. Şi-a permis să o deschidă atunci, abia atunci, deşi l-au chinuit curiozitatea, disperarea, iritarea să o parcurgă filă cu filă chiar din clipa în care ea a plecat haotic, straniu, nebuneşte, după Banu. Numai cu greu şi-a înfrânt în momentul acela senzaţia teribilă care îi pişca degetele, sufletul, creierul. Nu mai vedea nimic, decât agenda. Nu mai avea nimic în minte în afară de agendă. Nu se mai gândea la nimic, în afară de paginile ei. Voia, simţea, tânjea să o deschidă. Să o parcurgă de la un capăt la altul. Să citească pe nerăsuflate ce scrie acolo. Să se umple până în străfunduri cu gândurile celei care i-o lăsase şi fugise după altul. N-a avut nicicând o aşa senzaţie, ca atunci. De parcă maldărul de pagini era mai mult decât un maldăr de pagini. De parcă era o amantă focoasă care îl stârnea, indubitabil, până în genuni. Simte şi acum, deşi timpul şi-a tors molatic caierul sineliu, cum îl frigea atunci, în el, totul. Cum îl ardea. Cum îl perpeleau flăcările Gheenei. Parcă era opărit. Parcă era o rană, de sus până jos. Parcă i se turnase acid sulfuric în vene. Încă mai fumegă, dacă e s-o vorbim pe-a dreaptă. Încă mai sunt licăriri de flăcări în cenuşă. Dar e, acum, cenuşă? Hmm...

 

[Sofia Sincă]

Surpriză: Nina Marcu a început un nou roman. Am revenit cu drag în paginile ei romantico-ironice, mult descriptive. Se prefigurează un roman poliţisti? Nina, vreau să ştiu dacă este editat sau nu.

Aştept continuarea.

[Nina Mariana Marcu]

Aşa e, Sofy, am început un nou roman. Şi-ţi mulţumesc, fără urmă de dubiu, că îţi rupi din timpu-ţi preţios, ca să fii, pe mai departe, cum ar veni, cu arme şi bagaje, alături de mine. Nu, aş zice, în ciuda rândurilor de început, că nu e un roman poliţist. Că e structurat şi scris altcumva de cum e "Trăind clipa". Că tonul, mesajul, personajele, locul acţiunii, totul - cel puţin, eu aşa intenţionez să fie, dar să vedem ce şi cum iese - diferă radical de toate cele câteva romane pe care le-am scris până acum. Este, ca să zic aşa, poveste în poveste. Şi iar poveste în poveste. Rămâne, pentru că asta mi se pare esenţial, primordial, cu rang de musai şi neapărat  în viaţă, o poveste de dragoste care curge, cât se poate de alambicat, din toate poveştile astea. Ce poate să fie drumul vieţii fără o poveste de dragoste? Eu, cel puţin, de la Adam şi Eva încoace, aşa văd şi constat că e, va mai fi şi a fost, pe lângă toate celelalte lucruri care se întâmplă: o ea şi un el, poveşti de iubire, iţe, încâlceli, despărţiri, revederi... Nu, romanul nu e editat, Sofy. Scriu - când scriu, căci de multe ori, văzând câte şi ce greutăţi întâmpin în editarea unei cărţi, îmi vine, vorba ăluia de la noi, să fac gogoşi la colţ de stradă -  încă la el. Presupun că am scris, dacă nu jumătate din el - căci mă cunosc şi se prea poate ca, în momentul descrierii unor pasaje, să mă întind şi să mă extind mai mult decât am plănuit - măcar pe aproape. Îmi propusesem să fie gata de Paşte, dar viaţa m-a târât pe alte cărări şi nu voi reuşi performanţa asta. Înainte de a te face să dai cu ouă după mine, că m-am întins prea mult la vorbă, îţi mai mulţumesc încă o dată pt tot şi mă retrag.

Sofia Sincă a spus :

Surpriză: Nina Marcu a început un nou roman. Am revenit cu drag în paginile ei romantico-ironice, mult descriptive. Se prefigurează un roman poliţisti? Nina, vreau să ştiu dacă este editat sau nu.

Aştept continuarea.

[Corina Militaru]

Pic, pic... Artistă ești! :) Am simțit atmosfera înconjurătoare, dar și frământările personajului. Un început promițător. Cum altfel, când este vorba de scriitoarea Nina Marcu! 

Te așteptam și dacă nu apăreai, te trăgeam de mânecă :))

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ah, Cory, bine că ai apărut şi tu, cum ar veni, icişa, căci, pe cuvânt, şi eu te trăgeam de mânecă să mai adăstezi pe la textele mele, plângeam după prezenţa ta, strigam după comentariile tale binefăcătoare pentru sufletul meu, mai ceva ca apa limpede de izvor pentru însetaţi! Mi-ai fi lipsit, cum lipseşte primăverii ăsteia capricioase soarele blând şi liniştit. Ori cum îi lipsesc mării albastre strigătele cocorilor, la ceas de Bobotează. Însă, pentru că, iată, eşti din nou lângă mine, cu mine, dau naibii văicăreala şi trec grabnic la mulţumiri. Ştii, Cory, că mă onorezi cu prietenia ta, cu vorbele-ţi dulci şi cu prezenţa-ţi încântătoare. Pentru astea, toate, şi pentru altele, îţi mulţumesc. Şi îţi mulţumesc că îmi spui, aşa cum îmi place mie, scriitoare...  Un nou roman... Da, personajul care apare în primele pagini este frământat de multe întrebări şi de multe angoase. Este un poet talentat, care ocupă un post bun la centrul cultural şi, în timpul unui concurs literar... Scuze, mă iau mâinile astea pe dinainte şi eram gata să deconspir subiectul. Dar dacă mă vei întreba ce şi cum, promit că îţi dau mai multe amănunte. Pot să spun pt început, că acţiunea se petrece în lumea nebună a scriitorilor. Registrul, faţă de alte romane de-ale mele şi faţă şi de "Trăind clipa", se schimbă. Zic eu să se schimbe modalitatea de expunere a faptelor, tonul, interpelarea, curgerea acţiunii. Zic, nu ştiu cum iese, căci încă scriu la romanul ăsta. Şi, deşi în mintea mea e structurat într-un fel, se prea poate să dau, când mă aştern la scris, chix. Şi mai adaug că povestea curge, pe lângă momentul de prezent, însăilată din alte două, să le zic aşa, poveşti. Poetul frământat de îndoieli le află, le trăieşte aproape, citind despre ele. Artistă, zici... Nici vorbă. E doar, cred, spiritul de observaţie, pus la treabă în anii de gazetărie, când mă băgam ca prostul în mâl, în tot felul de subiecte încurcate şi, ca să le descâlcesc, trebuia să fiu atentă la detalii, la amănunte, la lucruri care, în primă fază scapă unui ochi neatent. Aşa am învăţat să văd toate chestiile în amănunt, să pătrund dincolo de crenelurile vreunei întâmplări sau priviri... Să vedem dacă şi restul romanului va fi, cum zici, promiţător, ca începutul... Drept care, voi mai posta un fragmenţel...

Corina Militaru a spus :

Pic, pic... Artistă ești! :) Am simțit atmosfera înconjurătoare, dar și frământările personajului. Un început promițător. Cum altfel, când este vorba de scriitoarea Nina Marcu! 

Te așteptam și dacă nu apăreai, te trăgeam de mânecă :))

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Miha, mă bucur de surpriza... revederii. Îţi mulţumesc frumos, fată cu priviri de limpezimi tainice, ca ale mării, de prezenţă lângă mine, de aprecieri, de mărinimia cu care mă lauzi. Da, zic să fie altul stilul abordării subiectului. Sper să-mi iasă şi să mă ţină până la finalul romanului. Focul automat, la mine, cel puţin pe moment, deşi mă doare până în tenebre asta, e doar o rafală nevinovată. Căci, am un milion de treburi care mă solicită departe de calculator. Dacă n-am zis, repet: mulţumesc!

Mihaela Popa a spus :

Bucuroasă de prezentarea noului roman. Încântată şi de noul stil de abordare, citesc aşa cum scrii, la foc automat! (când nu mi se defectează compul)