Tenebre ale destinului XXI

[Sofia Sincă]

 

    

În sfârşit, sosi timpul cumpărăturilor pentru Simona, îndelung aşteptat de Firuţa. Împreună cu Virgil umpluseră o sacoşă mare cu lucruşoare, care mai de care mai frumoase, mai colorate, cu jucării şi dulciuri. Viitorul tătic ar fi luat tot magazinul dacă nu l-ar fi temperat Firuța, cu firea ei practică şi cumpătată.

În una dintre rundele de cumpărături se abătuse şi pe la casa copilului, să anunţe hotărârea de a-şi lua acasă fiica. Impedimente nu existau, însă certificatul de naştere al acesteia se putea ridica doar după externarea din spital.

Simona dădu semne de însănătoşire destul de curând. De fapt nu avusese dizenterie, ci doar o diaree mai gravă, din fericire, pasageră.

În ziua cea mare mama ei hotărâtă, dar şi emoţionată, plecă s-o ia acasă. Luă cu ea o mulţime de hăinuţe, chiar şi ce nu-i trebuia, momentan. Era un octombrie destul de blând. Dacă înainte de internare fetiţa se ridica în picioare prin pătuţ, acum nu mai avea putere să stea nici măcar în șezut. Firuţa o îmbrăcă cu mare grijă, după ce o acoperi de săruturi. O luă în braţe cu ardoarea unei mame ţinută departe de odorul său, timp de opt luni împlinite. Medicul îi eliberă un certificat medical, pentru îngrijirea copilului, de paisprezece zile şi lista cu regimul alimentar. Cumpără cele indicate pe rețetă şi în sfârşit ajunseseră acasă. Simona, mirată, îşi răsucea privirea peste tot, fără să scoată un sunet. După ce făcuse focul, Firuța o dezbrăcă de pardesiul roşu, croşetat, cumpărat de la Materna, pe urmă îi dezbrăcă rochiţa albă de barşon şi o schimbă cu o alta roşie din diftină, pentru casă. Apoi o ţinu doar strânsă la pieptul ei de mamă, năucă de fericire că, în sfârşit, putea fi tot timpul cu fiica sa. Îi dădu să mănânce şi o privi îndelung, fără a-şi putea dezlipi ochii de pe chipul ei. Fetiţa adormi curând, legănată în braţele materne, răsfăţ pe care nu-l cunoştea. După o jumătate de zi, dezmierdată și cocoloșită, era deja mai vioaie. Curând veni Virgil de la serviciu şi încercă să-i pună în mână o ciocolată mare.

– Nu, nu are voie! Mi-o zis doctoru’. Trăbă să-i dau regim câteva zile.

– Tu te iei după el?...

Copila îl cercetă curioasă pe noul-venit câteva momente, apoi îi zâmbi. Acesta o luă grijuliu în braţe, iar fetiţa şopti primul cuvânt de când era acasă: „tatatata”. Virgil nu-şi mai încăpea în piele.

– Pân’ acum, n-o scos niciun cuvânt… spuse Firuţa, puţin geloasă.

– Dacă n-am fost acasă, cu cine să vorbească, sărăcuța? glumi Virgil, plin de sine.

Simona deveni jucăria preferată. O treceau de la unul la altul ca pe o păpuşă, cu privirile pe ceas să nu cumva să treacă timpul mesei. Spre seară, veni şi mama Frăţilă, foarte bucuroasă, cu nişte lucruşoare frumoase, cu jucării şi cu multe bunătăţi de la verişoara Simonei, Dana, mai mare ca ea cu vreo trei ani.

– Mamă, doctoru’ o zâs să-i dau regim, zece zâle. N-am voie să-i dau orce.

– Dă-i, tu, la copilă să mânce!... Cum s-o ţâi cu brânză dulce şi morcovi, zece zâle? Îi dai câte puţân, nu mult deodată. Şi dă-i zamă de orez.

Firuţa aşa făcu. O hrăni cu mâncare consistentă, o ţinu în braţe să recupereze toată acea perioadă tristă când doar se uita la ea în pătuţ şi nu-i era permis să o ridice de acolo. În trei zile Simona stătea în picioare singură. Se bucura de oricine intra în casă. Dădea din mânuţe ca un fluturaş în zbor, scoţând sunete prin care-şi exprima bucuria, repede şi repetat: „uf, uf, uf, uf”. Toţi cei ce o vizitau, îi aduceau câte ceva: haine sau jucării, lângă nelipsita ciocolată de un leu.

Cei doi se pregăteau pentru iarnă. Cumpăraseră de la Comlemn câțiva metri steri de lemne de foc şi cu o căruţă a instituţiei le aduseseră acasă. Bani erau. Virgil câştiga frumos. Firuţa era una dintre cele mai bune ţesătoare şi devenise foarte chibzuită. Fiecare salariu îl programa după priorităţi, fără a pune restricţii la mâncare diversificată pentru Simona, în primul rând, şi apoi pentru ei. Nu lipsea cremşnitul la fiecare rundă de cumpărături. Gospodina înfiinţase şi un fond de economii. „Să fie pentru când vom pleca!...” hotărâse ea. Virgil se lăsa condus de frâiele mânuite de iubita sa, fiind conştient că el avea foc în palme şi paralele ardeau rapid. Lua, din locul știut de amândoi, doar cât îi trebuiau de autobuz şi de ţigări.

Fiind nevoită să încheie actele de externare din spital, ale fetiţei, Firuţa se duse la casa copilului pentru a ridica certificatul de naştere. La plecare, prin parcul Luther, se întâlni cu doamna Jecu. N-o mai văzuse de mult. Bucuroasă, Firuța se uită la dânsa şi schiţă un zâmbet larg, luminos. Însă aceasta afişă o faţă rigidă, impenetrabilă.

– Bună ziua, doamna Jecu! Ştiţi că am luat-o pe Simona acasă?

– Am auzit… răspunse femeia rece şi indiferentă.

– M-am căsătorit şi plec… Adică plecăm în Constanţa, la vară.

– Să-ţi fie de bine, dragă! Să-ţi fie de bine! Oricum nu ţi-ai respectat cuvântul… Nu aşa ne-a fost vorba, răspunse doamna Jecu, dând semne să plece.

– Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine! Am să vă trimit vederi din Constanţa!

– Da… mai zise femeia şi-şi continuă drumul.

Atât şi nimic mai mult nu rosti acea persoană ce a constituit îngerul păzitor într-o perioadă amară din viaţa Firuței. Deși aceasta își arătase în mod repetat recunoștința, doamna Jecu nu era mulţumită. Opera-i rămăsese nedesăvârşită, sau a avut alte planuri cu Sinoma? Oricum, ploile vin și trec. Firuţa începu serviciul, iar Virgil, obligatoriu, a trebuit să se mute în alt schimb, pentru a fi tot timpul unul dintre ei acasă, cu fetiţa. În intervalul de circa două ore, când unul pleca de acasă iar celălalt încă nu ajungea, dădacă era mama Frăţilă. În prima noapte când Virgil dormi cu Simona lângă el, Firuţa fiind la schimbul trei, mama Frățilă i-a pus în mână sticla cu lapte a fetiţei s-o hrănească. El se arăta încântat și aplică întocmai. Tot el o învăţase pe Simona să meargă, să se joace, să stea pe oliţă, deoarece Firuţa avea treabă multă: mergea după cumpărături, fiind mai obişnuită cu oraşul, gătea, spăla, călca. Tânăra familie, cu un copil, începuse să se contureze ideal. Fiecare îşi cunoştea atribuţiunile şi încerca să-l protejeze pe celălalt.

Gândul Firuţei însă mergea mai departe. Voia să încheie căsătorie civilă cu Virgil, apoi să poată face cumva ca Simona să poarte numele lui, pentru a avea și ea, ca orice copil normal, părinți de jure.

– Virgil, nu ai scris acasă la părinţi, să le spui ce trăbă să le spui. Să facem şi noi căsătoria civilă, nu?

– Dar ce, trebuie să scriu acasă pentru asta?

– Să le spui de Simona. Ia şi scrie chiar acum şi laşi aici scrisorea, că o pui io mâine la poştă, când mă duc după mâncare.

– Nu pot, că nu mă lasă Simona. Nu-i aşa, tata? încercă acesta să tragă de timp, preocupat de fetiţă, de care nu mai scăpa, nici dacă ar fi vrut, că era preferatul ei.

Firuţa luă copilul. Ştia şi ea să petreacă timpul împreună cu fiică-sa și să-i facă poftele. De fapt, mica făptură devenise o profitoare în toată regula – învăţase să se uite urât, chiar să plângă dacă nu i se îndeplineau mofturile. Şi cum nimeni nu dorea să o audă plângând, toți erau la picioarele ei de prințesă.

Până la urmă, Virgil se lăsă convins ca să încropească pe loc scrisoarea. Lipi bine plicul şi puse adresa pe el, cu scrisul său frumos şi citeţ. A doua zi, Firuţa îl luă ca să-l pună la poştă, însă pe drum curiozitatea, tipic feminină, o împinse să-l desfacă. Astfel află că viitorul ei soţ scrisese de toate: despre ea, în termeni elogioşi, dar şi faptul că o iubeşte, le făcuse cunoscută intenţia lor de a se căsători şi dorinţa de a-i vizita de Anul nou, despre el că este foarte bine şi fericit împreună cu Firuţa, acasă la ea, şi spera ca şi ei s-o iubească pe aleasa lui, deoarece merită… însă nimic despre Simona. Stupefiată şi indignată, crezând că acest băiat îşi bate joc de ea şi după un anumit timp îşi va lua tălpăşiţa spunând un mulţumesc ironic, se duse la poştă, cumpără un alt plic şi alcătui ea o scrisoare, spunând adevărul gol-goluţ, exprimat foarte respectuos şi elegant. Le-a precizat, în final, că-și dorește mult să se mărite cu fiul lor, dar că e hotărâtă să se retragă, dacă ei se vor opune. Puse adresa şi-i dădu drumul în cutia poştală.

– Acum sunt sigură că părinţii tăi vor şti adevărul, îi declară lui Virgil, ajungând acasă.

– Ce vrei să spui? întrebă acesta, cam încurcat.

– Le-am scris tot ce trebuiau să ştie. Am desfăcut scrisoarea ta.

– Da?... Foarte bine, draga mea soţioară, foarte bine! Dacă asta ai considerat că trebuia să faci, asta ai făcut. M-ai scutit de nişte explicaţii, răspunse râzând ghiduş. Îţi mulţumesc şi acte facem când vrei tu.

– Acte, facem după ce vom primi răspuns favorabil de la părinţii tăi.

– Părinţii mei?... Părinţii mei nu se opun. Mă lasă să-mi hotărăsc singur soarta. Aşa mi-au spus întotdeauna, replică tânărul cu glas blând şi visător.

La o săptămână, primiră scrisoare de la tatăl lui Virgil. Acesta spunea printre altele: „Ce să mai zic eu acum dacă voi v-aţi luat şi mie nu mi-aţi spus? Cum să spun eu în sat, că băiatul meu a luat o muiere cu un copil?... Noi suntem oameni bine văzuți aici…”

– Lasă-l... o să-i treacă! încercă Virgil s-o îmbuneze pe Firuţa, cu multă siguranţă în glas.

Dar ea se întristă, însă nu prea ştia ce să facă, ce să comenteze, deoarece tatăl lui Virgil, nu zisese nici da, nici ba. Speranţa reveni a doua zi cu o altă scrisoare, de la mama lui. Ea îi îndemna să nu se întristeze pentru cele scrise de Nae, soţul său, deoarece a fost şi el puţin supărat, dar i-a trecut şi dacă s-au luat să le fie de bine, să aibă grijă de fetiţă şi că abia aşteaptă să-i vadă. Să vină cât mai curând acasă, toţi trei şi încheia cu: „A voastră mamă, Stelica”.

– Ţi-am spus eu? Ţi-am spus eu că mămica n-o să zică nimic? se îmbăţoşă Virgil.

– Da, mi-ai spus... şi ce-i cu asta? glumi Firuţa plină de încântare: De mâine, ficior, meri cu mine să facem wasserman-ul. S-o gătat cu joaca de-a cavaleru’, de-a berbantul! Ţi-ajunge. O venit vremea să te însori. Doar ai şi un copil... continuă femeia, lucindu-i în ochi două lacrimi de bucurie, privindu-şi odorul, ce învăţase să meargă şi să cotrobăiască peste tot, cu o perseverenţă şi o curiozitate înnebunitoare.

Tocmai în ziua când Simona-Nicoleta împlinea anul – douăzeci și șase noiembrie – părinții aveau programare la Starea civilă. Era cel mai frumos cadou primit în viaţa ei, chiar dacă nu conştientiza asta: un tată iubitor, binemeritat.

Cei doi se treziseră de dimineaţă, pentru a se putea ferchezui în linişte. Desigur şi mica prinţesă, îmbrăcată într-o bluziţă subţirică, făcuse ea ochi, imediat ce simțise vânzoleală prin cameră. Se juca prin pat, făcând giumbuşlucuri. Umeraşele de lemn eliberate de hainele celor doi rămăseseră pe lângă copilă. Ca toţi copiii, tot ce prind în mână duc la gură, și Simona vârâse capătul de sârmă ascuţit al unui umeraş în guriţă, iar acesta îi străpunse obrăjorul, rămânând agăţat acolo. Firuţa se îmbrăca, Virgil se bărbierea, iar mama Frăţilă era în cealaltă odaie. Dintr-odată fetiţa începu să plângă. Firuţa întoarse repede capul şi scoase un ţipăt strident, repezindu-se în aceeaşi clipă să tragă de umeraş. Virgil, cu spuma pe faţă, intuind o nenorocire, o împinse din dreptul fetiţei, prinse în mână acel obiect buclucaş şi-l scoase printr-o mișcare lentă, circulară, exact prin acelaşi loc pe unde intrase. Apoi tamponă rana cu soluția aftershave, aflată la îndemână. Fetiţa încetă plânsul imediat în braţele lui şi privea mirată la mamă şi bunică, neînţelegând de ce se precipitau.

– Lasă că n-are nimic, Firuţa! Aici îi piele şi se vindecă repede. Nu mai plânge! Du-te şi adu sticluţa cu lapte!

Încă tremurând, Firuța încălzi laptele şi-i puse biberonul copilului în mână. Simona se cuibări în braţele tatălui, pentru a-şi savura masa de dimineaţă, uitând parcă de incident.

– Am vrut să văd dacă-i curge pe unde s-a înţepat în fălcuţă, spuse Virgil râzând.
– Îţi mai arde de glumă...
– Da... putea să ţâşnească pe 'ici, ca printr-o fântână arteziană, continuă Virgil gluma, încercând să înveselească pe mama fetiţei.

Nu același lucru îl putea face mama ei. Tot drumul până la ofiţerul stării civile, numai despre asta vorbise:

– Îţi dai seama? Dacă trăgeam de umeraş, în spărgeam obrazul, mutilând-o. Ce nenorocire puteam face!...

– Mă aveți pe mine cap de familie! se împăună Virgil, căutând să destindă atmosfera.

Căsătoria civilă se desfășură fără fast și puţin umbrită de peripeţia matinală. Semnaseră amândoi certificatul de căsătorie, pe numele de Şerbănescu, în prezenţa fratelui Firuţei, Ilie. Acesta aflase de eveniment de la mama lor şi le făcu o surpriză, venind la cununie, fiind singurul martor. Fotograful, angajat al primăriei, le făcuse multe poze. Închinaseră apoi, cu Ilie, în crama Butoiul de Aur, un pahar de vin. Bău mai mult fratele Firuţei, ei nefiind obișnuiți cu restaurantele. Frecventau mai degrabă cofetăriile. Virgil nu intra în cârciumă nici pentru a-şi cumpăra ţigări.

– Mi-am văzut visul cu ochii, declară el, după ce rămăseseră singuri.

– Al meu încă nu s-a terminat. Mai avem să o trecem pe Simona pe numele nostru.

– Când vom ajunge în Constanţa, doamnă Şerbănescu.

A trece fetiţa pe numele lui Virgil însemna întâi act de înfiere din partea acestuia, și era posibil doar unde avea el domiciliu stabil.

Umpluseră sacoşele de cumpărături, luaseră un carton de prăjituri, jucării pentru Simona, pentru că era ziua ei, dar şi o sticlă de vin ca să cinstească şi cu mama lor. Sandei şi lui Dinu nu le spuseseră încă. Voiau să le facă o surpriză, arătându-le franc certificatul de căsătorie. Se vizitau mai rar, fiecare fiind ocupaţi cu serviciul şi copiii. De fapt, singura prietenă a Firuţei se mutase în alt schimb şi se întâlneau rar, doar pe la vestiarul fabricii sau pe la poartă, unde stăteau de vorbă, pe fugă. Dinu, când venea de pe şantier, mergea direct la ea, la Sanda. Rareori venea pe acasă şi numai în vizită scurtă, protocolară.

În decembrie, Firuţa îşi luă concediul de odihnă, deoarece anul trecea şi oricum altă ocazie de plecat la Constanţa, ca să-i viziteze pe părinții lui Virgil, nu se mai ivea decât prin vară – contractul constănţenilor de a se perfecționa în fabrica de stofe, Libertatea, era până în luna mai –, așa că hotărâse ca să profite acum de această șansă. Din păcate, fiind o iarnă grea, s-au văzut nevoiți să o lase pe Simona în grija bunicii. Ana Frăţilă, pe care Virgil o respecta foarte mult, simpatia existând de ambele părți, căci soacrei îi plăcea să spună cu orice prilej: „Îi cel la bun jinere al meu! Şi Simona îi sângura me’ nepotă care are ochii mei. Ui’, zicea femeia scoţându-şi ochelarii, ochii mei cu ochii ei sânt la fel!”, iar el, prin educaţia primită şi datorită caracterului său pașnic, mereu intervenea împăciuitor între soție și mama acesteia.

Pentru prima vizită la socri, Firuța se pregăti cu multă atenţie şi mult drag. Credea ea că prima impresie este foarte importantă şi apoi venea de la oraş. Făcuse cozonaci cu miez de nucă din abundență, nucii arătându-se generoşi și în toamna aceea, cornuleţe cu rahat de se topeau în gură, tăvălite bine prin zahăr pudră şi cumpără fiecăruia câte un cadou.

Drumul fuse lung, obositor. După o noapte de mers cu trenul până în Constanţa mai luaseră un autobuz, din autogară, până în satul lui Virgil. El abia aştepta să ajungă acasă, fiind foarte mândru de soţia lui.

– Le-am spus eu că vin cu o ardeleancă acasă. Şi asta fac acum. Îi duc lu’ tata o ardeleancă. O să te iubească părinţii mei, Firuţa!

– Da, da’ ardeleanca are un copil... numai’ al ei.

– Nu contează. Părinţii mei n-o să-ţi zică nimic. Ai să vezi. Copilu’-i al nostru şi o să fie şi al lor. La vară o aducem aici pe Simona şi o mai lăsăm cu mămica, să ne mai distrăm şi noi... Să mergem la Mamaia, la plajă. Nici eu nu am fost decât o dată pe acolo.

– Da, sigur... o să-mi crească maică-ta copilu’ meu...

– Mămica? Ai să vezi! N-o cunoşti…

Ajunseseră spre seară la casa părinţilor, care-i aşteptau cu ardoare. Pe Firuţa o îmbrăţişaseră toţi la rând şi o sărutaseră pe obraji, inclusiv tatăl lui Virgil, lucru mai puţin obişnuit pentru ea. Nu-şi amintea când îşi sărută ultima dată mama, cât despre tată, nici nu putea fi vorba. Aceşti părinţi, oameni simpli de la sat, dădeau dovadă de foarte mult suflet şi bun simţ. Nu ştia cu ce să le stea în faţă. În camera gătită pentru ei, ca la ţară, dar încălzită şi primitoare, le aduse apă caldă să se spele, deoarece nu se descălţaseră de o noapte şi o zi. I-au lăsat singuri să se schimbe, au pus masa, după ce s-a şters bine lampa cu gaz. Toţi patru se precipitau în jurul lor, mai ales cele două surori. Pe Firuţa o urcaseră într-un pat cu multe perne, iar sora cea mică, Mariana, o fetiţă de vreo zece ani, se lipise de ea ca o monedă din fier pe un magnet. Gicuţa, următoarea soră, elevă la un liceu bun din Constanţa, în clasa a IX-a, o studia intens. Se uita la ciorapii ei din plasă, la căciula tricotată cu bobiţe, tip cosmonaut, la cizmele şi la paltonul ei moderne şi frumoase. Mama, Stelica, era o femeie scundă şi iute. Nu se vedea pe unde umblă pentru a le face tuturor poftele, ghicind din ochi ce dorea fiecare. Foarte inteligentă, nu uita nimic niciodată, dacă o rugai ceva. De la ea moşteneau copiii simțul umorului şi isteţimea. Doar soţul ei, Nae, o mai tachina drăgăstos. Şi el era bunătatea întruchipată. Nimeni nu o întrebă pe Firuţa în legătură cu fosta ei relaţie, sau cine era tatăl fetiţei. Absolut nimic în acest sens.

– Ce face fata? întrebă mama lui Virgil, după multe alte discuţii. De ce n-aţ’ adus-o şi pe ea?

– Îi frig, mămică. Se îmbolnăvea, răspunse Virgil.

– Da, aşa este, maică. Da’ cu cine stă ea acum?

– Cu mama, răspunse Firuţa.

– Şade cuscra cu ea, repetă tatăl lui Virgil. Taică, uite cum ne-am gândit noi. Să spunem la lume în sat, că fata-i a lu’ Virgil, că tot a stat el mult în Ardeal.

– Mă bucur că spuneți asta, mulțumi Firuţa. Când ne stabilim aici, o s-o trecem pe numele lui, adică pe al nostru.

– Da, taică, da. Aşa să faceţi. Să o creşteţi mare şi să aveţi grijă de ea. Virgile, tată, dacă te-ai băgat la un copil să-l creşti aşa cum te-am crescut noi pe tine, să-ţi omeneşti femeia, aşa cum am omenit-o eu pe mă-ta.

– Numai’ eu, tăticule? Firuţa, nu? întrebă Virgil în stilul său mucalit.

– Şi ea, taică. Și ea... Să vă înţălegeţi şi să fiţi oameni! Să nu mă faceţi de râs, în sat!

– Tăticule, noi n-o să stăm în sat. Noi vom sta în oraş, la Constanţa.

– De pământ, voi tot de aici vă trageţi, din satu’ ăsta.

Au urmat zile de odihnă în vârful patului, fripturi şi ţuică fiartă, piftii, sarmale şi glume multe. Toţi aveau firi vesele, începând cu părinţii şi terminând cu rudele, cam jumătate satul, ce se perindară în fiecare zi să-i vadă. Toţi îl iubeau pe Virgil şi se uitau cu admiraţie la soţia lui, venită tocmai din Ardeal.

La balul de Anul nou, din sat, nu puteau lipsi, însoţiţi de surori şi de mamă, desigur.

– Gicuţa, să porţi, mă, cizmele alea, că ţi-au rămas mici! glumi Virgil cu sora sa, liceana, care trăgea de nişte ciubote mult mai mari decât îi trebuiau.

– Hai mă, nenicule, nu mai râde de mine! Nu ştii cum ne cumpără tăticu? „Mai lărguţe, mai lunguţe, taică, să fie bune şi la anu’!”

La bal fuseseră perechea serii. Deosebiţi, eleganţi, frumoşi. Se citea pe faţa lor că se iubeau. Virgil nu-i dădea drumul soţiei sale din braţe, iar faţa ei radia fericire. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lor, unii admirându-i, alţii clevetind. Mai ales fetele din sat care jinduiseră ascuns sau pe faţă la Virgil, fiind considerat o partidă bună. Desigur, încăperea era mică, sărăcuţă, o sală de clasă, de fapt, cu băncile pe margine ocupate de mame şi muzică doar populară. Firuţa, copleșită de atâtea noutăţi, se vedea ca în filmul Ciulinii Bărăganului. Nici ea nu avea habar de obiceiurile locale. Virgil îi semăna întrucâtva – nu era mare amator de geamparale. Dansau şi ei când se cântă o suită de valsuri şi tangouri la ţambal şi vioară.

În cele cinci zile, petrecute în satul soţului, ardeleanca arătă soacrei, chiar şi rudelor apropiate, micul ei talent de gospodină, drept pentru care Virgil trebui să fie translator între ele, deoarece boiaua se numea paprică, apa se arunca nu se ţâpa şi multe altele. Apoi sosi timpul tinerei perechi să plece înapoi la Sibiu. Nu înainte de a primi din nou vizitele rudelor, de această dată pentru a-şi lua rămas bun. Şi de asemenea, nu înainte de a stabili împreună, cu toţii, naşii pentru nunta lor, ce urma să aibă loc în toamna acelui an. Desigur, aleseseră pe o rudă de-a tatălui, un om foarte sfătos, care nu o scotea pe Firuţa din finică şi pe Virgil din finuţule.

Generoşii părinţi, le umpluseră o geantă mare, de abia puteau s-o ridice de jos tinerii, unul de o toartă şi altul de cealaltă.

– Ce-ai pus aici, mă, tăticule, pietroaie? întrebă Virgil. Precis mi-ai făcut vreo glumă de-a matale! Că te ştiu eu... Mă pui să car vreun pietroi de varză până la Sibiu.

– Nu, taică! V-am pus mâncare. Să aveţ’ şi voi câte un pic din toate. Să-i duceţi şi fetii şi lu’ cuscra, să guste şi ele din porcu’ nostru.

Cea care regreta cel mai mult plecarea lor era Mariana. Nu putu nimeni să o oprească din plâns, după „tanti Firuţa”.

– Mariana, nu mai plânge! După ce venim în Constanţa, te luăm pe la noi în vacanţă.

– Bine, tanti Firuţa... se mai învoi copila. Da’ mie mi se face tare dor de matale pănă atunci...

– Şi te rog io, nu-mi mai zice „tanti” şi nici „matale”. Hai. zi-mi Firuţa!

– Bine... Firuţa, zise fata timid.

Dimineaţa toată familia îi conduse până la rata ce-i ducea în Constanţa.

Pe cei doi îi aştepta un alt drum lung, obositor, dar în următoare noapte ajunseseră în Sibiu, şi de acolo, pe jos, pe un frig de crăpau pietrele, trăgând de geanta uriaşă, grea ca pământul, până în dealul Guşteriţii, unde-i aştepta Simona, însă mulţumiţi şi fericiţi de primirea neaşteptat de călduroasă avută din partea părinţilor lui Virgil. Firuţa nu credea că este posibil să existe pe glob asemenea fiinţe, de o bunătate copleşitoare. S-a convins că spusele lui Virgil nu erau exagerări, ci doar adevărul gol-goluţ.

Mama Frăţilă se trezi la intrarea lor în casă, la fel şi Simona. Când îl văzu pe Virgil se urcă la el în braţe şi nu mai coborî nici în ruptul capului. Nu-şi exprimă dorinţa niciun pic să schimbe braţele cu ale mamei.

Anul în care intrase părea că-şi urmează cursul normal: Firuţa începu serviciul şi Virgil la fel. Totuși, la câteva săptămâni, casa din deal se repopulă cu sora Ana şi cu cele două fetiţe ale sale, Anişoara şi Liliana. Duică le fugărise iarăşi din locuinţa sa. Se instalaseră în cameră cu mama Frăţilă, însă aceasta era foarte rar pe acasă. Dinu se mută definitiv la Sanda. Venea sporadic și pentru câteva sferturi de oră pe la căminul părintesc, mai mult de dragul lui Virgil.

Familia Şerbănescu se descurca bine material. Firuţa cumpăra la fiecare salariu câte ceva pentru locuința la care nu încetau să viseze: câte o lenjerie de pat, pijamale pentru ei, sau alte lucruri ce credea că le vor fi de folos şi puteau fi transportate atât de departe. Puneau și bani deoparte: „Nu putem pleca fără un ban la noi, Virgil. Ne trăbă bani pentru mutare…” îi spunea soţului, arătându-i micile economii.

Însă, cum planul de acasă nu se potriveşte cu cel din burg, pe la jumătatea lui februarie, Integrata Constanţa îşi chemă acasă angajaţii detașați în Sibiu, având nevoie de ei la montaj – războaiele sosind înainte de vreme. Vestea îi bulversă pe amândoi:

– Firuţa, îţi faci lichidarea şi plecăm toţi trei.

– Din ce trăim şi unde, Virgil? Îi iarnă şi apăi am zâs că o să merg cu transfer.

– Ne vor ajuta părinţii mei. O să-mi fie foarte greu fără voi…

– Mie crezi că o să-mi fie mai uşor? Noroc cu Ană că o vint acasă şi am cu cine să mă ajut cu Simona.

În câteva zile, Virgil trebuia să plece. Firuţa îi făcuse bagajul. Îi puse toate hainele lui şi cu mult regret, cu multe promisiuni de a-şi scrie unul altuia, cât de curând, îl conduse, împreună cu fetiţa, după ce acesta îşi luă rămas bun de la mama şi sora ei, până în capătul dealului. Virgil cobora panta, întorcând capul des, tot la câţiva paşi, până nu le mai văzu. Simona rămase plângând în braţele mamei, căreia îi curgeau lacrimi pe zăpada îngheţată. Nu puteau să-l conducă la gară, deoarece el se întâlnea undeva cu colegii şi pleca peste câteva ore, iar afară era februarie, la poalele munţilor Cibin.

Fără el, traiul Firuţei devenise foarte greu. Se ajuta cu sora ei pentru fetiţă, lucrau în schimburi diferite, dar uneori fetiţele rămâneau singure, cel puţin o oră. Le lăsa pe fiecare în alt pat, adormite. Însă începu să simtă lipsa banilor. Mâncare trebuia mai multă, la fel sodă şi săpun pentru spălat. Erau trei copii în casă.

După o săptămână primi o scrisoare de la Virgil. Îi scria că a ajuns bine şi că stă în gazdă la un coleg, dar îi este foarte dor de ele şi mai bine şi-ar face lichidarea – ce dacă nu pleca cu transfer, că pot sta şi cu chirie o perioadă. Din nou o asigura că îi vor ajuta părinţii lui. Firuţa îi răspunse imediat, însă cam evaziv privind plecarea fără transfer. Apoi timp de aproape o lună nu mai primi nimic de la el.

– Nu mai vine după tine, tu! spunea mama, pesimistă. Pre’ m-o pupat când o plecat, pre’ şi-o luat la revedere...

– Fugi, mamă, de ’ci! Nu mă lasă el pe mine… răspundea Firuţa, autoîncurajându-se. „Mai ştii… fără mine i-o fi mai bine. Să sâmte mai liber... Și-o fi găsât alta...”

În timp ce o rodeau tot mai tare aceste sumbre presupuneri, primi un aviz telefonic, de la Virgil. A doua zi, la ora stabilită, era la poşta din centru, iar telefonista îi făcu legătura cu soţul, în cabina telefonică.

– Firuţa!... Servus! Îmi este tare dor de voi. Fă-ţi lichidarea imediat şi vino în Constanţa. Nu mai pot sta fără voi!

– Servus, Virgil. Di ce nu mi-ai mai scris?

– Am aşteptat să-ţi dau vestea cea mare.

– Care veste?!

– Am primit apartament, draga mea soţie!

– Uraaaa!... ţipă Firuța în telefon, de întoarse multe priviri înspre cabina din care vorbea. Tu stai acolo, în apartamentu’ nostu’?

– Da. Dorm pe jos, pe o plapumă de la mămica. Vino să-l mobilăm! Eu nu cumpăr nimic fără tine. Să cumpărăm ce-ţi place ţie. Notează-ţi adresa!

– Spune-mi-o, că o ţin minte! Să-mi fac lichidarea?

– Neapărat! Mâine, dacă poţi, vino! Da’ să-mi dai o telegramă, să vă aştept în gară. Ce face Simona? Mai plânge după mine?

– Acum nu mai plânge, că te-o uitat... glumi Firuţa.

– Lasă că-şi aminteşte ea... Vin să vă iau?

– Nu, Virgil! Nu mai veni că cheltuim bani. Mă descurc singură.

Memorase adresa, mai vorbiră de una, de alta, despre cei de acasă de la fiecare, iar Firuţa îi făcu promisiunea, că în scurt timp vor fi împreună, în Constanţa.

De a doua zi, începu să-şi facă lichidarea la locul de muncă şi să strângă toată agoniseala în saci de iută pe care le pusese la poştă, pe noua lor adresă din Constanţa, pentru a-i rămâne cât mai puţine bagaje atunci când va pleca cu fetiţa pe tren. Într-o săptămână termină tot ce avea în comun cu Sibiul şi ca un cadou al providenţei, primi un aviz poştal de bani. Se prezentă crezând că sunt de la Virgil, deşi nu-i ceruse. Erau de la casa copilului. Instituţia îi restituia banii cu care participase la întreţinerea fetiţei, opt luni cât fusese internată, inclusiv alocaţia pe această perioadă. Se adunaseră aproape două mii de lei, cam un salariu şi jumătate de-al ei. „Ce bine-mi prind acum de plecare!” chiui Firuţa, în gând.

Avea vreo cinci mii de lei. Se considera bogată.

Îi dădu lui Virgil telegramă să le aştepte peste două zile.

Era sfârşitul lui martie. Prin dealul Guşteriţii, șoapte de muguri, dintr-o moştenire ancestrală, aşteptau uşa deschisă a primăverii, mereu într-un alt început.

O tânără femeie, cu o fetiţă în braţe, pleca spre lumina unui nou răsărit, cu iubire şi năzuinţă în suflet, sperând într-un viitor mai strălucit, conştientă că acest viitor nu trebuie să aibă ca temelie un trecut tenebros. Nu poţi merge mai departe în viaţă până ce nu laşi în urmă greşelile înfăptuite cândva şi durerile inimii. Ea hotărâse să le abandoneze, ca pe un bagaj inutil, pe peronul gării din Sibiu.

La gară, le condusese doar mama Ana:

– Să ne scrii şi nouă, tu, Firuţă, să mai ştim şi noi de voi! spuse mama cu regret în glas.

– O să vă scriu, mamă!

– Dumnezău să vă ajute! Şi lu’ Virgil şi lu’ părinţi lui, că oameni faini mai sînt...

În clipele despărțirii nu ştii ce să zici. Niciodată nu-ţi găseşti cuvintele. Întotdeauna se spun cele mai banale fraze.

Mamă și fiică urcaseră în tren, după ce o sărutaseră pe cea care rămânea – draga lor, Ana Frățilă.

Firuţa găsi un loc comod, în compartiment, mai ales pentru Simona. Aveau drum lung de făcut. Trenul se puse lin în mişcare, scrâşnind din încheieturi, muşcând şinele cu viteză din ce în ce mai mare. Inima femeii tresălta de bucurie urmându-şi calea, la capătul căreia o aştepta un soţ iubitor. Profita de clipa luminoasă venită întru salvarea sa și a suflețelului ei scump. Cu adevărul în faţă, stăpânită de dorinţă şi izbândă, porni către drumul spre fericire.

      

         sfârşit

[Mihaela Roxana Boboc]

Ah, ce frumos! E chiar sfârșit? 

Vreau și continuarea. Ce s-a mai întâmplat după? Ce s-a ales de Baran? Virgil și Firuța au avut și ei copii? 

Sofy, nu ne poți lăsa așa...:)

[Sofia Sincă]

Mihaela există un epilog. Romanul tratează doar această parte tenebroasă  din viaţa eroinei noastre principale. Dacă aş fi continuat nu ar mai fi corespuns cu titlul. Doar am spus: Cu adevărul în faţă, stăpânită de dorinţă şi izbândă porni către drumul spre fericire.

Voi afişa şi epilogul zilele acestea.

Mulţumesc că mi-ai stat alături de la început până la final şi ai citit cu interes.

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Ah, ce frumos! E chiar sfârșit? 

Vreau și continuarea. Ce s-a mai întâmplat după? Ce s-a ales de Baran? Virgil și Firuța au avut și ei copii? 

Sofy, nu ne poți lăsa așa...:)

[Mihaela Roxana Boboc]

A, ce bine că este un epilog.  Mulțumesc, Sofy, a fost un roman minunat! Am citit mereu cu interes și cu sufletul deschis!

[Corina Militaru]

Un final luminos! Îl așteptam și mi-a oferit multă satisfacție.

Un roman dus la bun sfârși, bine scris, cu descrieri minunate, personaje creionate cu talent și mai ales o poveste impresionantă. O adolescentă senină, preocupată doar de școală, lectură și prieteni, ajunge să trăiască o experiență dură, traumatizantă. În parte datorită naivității ei, dar mai  ales din cauza nepăsării oamenilor, a concepțiilor și prejudecăților epocii. De aici reiese un mesaj de reținut: multe drame ar putea fi evitate dacă am lua atitudine și ne-am ajuta între noi.

În cazul Firuței nimeni nu a reacționat, ba mai mult ea a trebuit să lupte și cu rudele, chiar și cu mama sa la un moment dat. Totuși, deși târât într-un mediu mizer, periculos, agresiv, supus unor încercări chinuitoare, personajul principal se adaptează, găsește resurse să se ridice după fiecare lovitură a sorții. Se transformă treptat într-o femeie puternică, hotărâtă, inteligentă, chibzuită și înțeleaptă, care învață și reușește în final să-și schimbe viitorul. De aici rezultă un alt mesaj: Nu conează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici.

Nu pot decât să felicit autoarea pentru un roman reușit. L-am citit cu deosebit interes, dragă Sofy. Mi se pare o lectură nu numai plăcută, dar și educativă. 

Sincere felicitări!

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Corina pentru comentariu şi pentru aprecieri. Cuvintele tale valorează mult pentru mine. Foarte corect ai analizat intriga romanului, în câteva cuvinte, şi, mă bucur că ai reuşit să extragi şi partea de educativă desprinsă de scriere, valabilă întotdeauna în cadrul unei societăţi.

Mulţumesc pentru tot!

Corina Militaru a spus :

Un final luminos! Îl așteptam și mi-a oferit multă satisfacție.

Un roman dus la bun sfârși, bine scris, cu descrieri minunate, personaje creionate cu talent și mai ales o poveste impresionantă. O adolescentă senină, preocupată doar de școală, lectură și prieteni, ajunge să trăiască o experiență dură, traumatizantă. În parte datorită naivității ei, dar mai  ales din cauza nepăsării oamenilor, a concepțiilor și prejudecăților epocii. De aici reiese un mesaj de reținut: multe drame ar putea fi evitate dacă am lua atitudine și ne-am ajuta între noi.

În cazul Firuței nimeni nu a reacționat, ba mai mult ea a trebuit să lupte și cu rudele, chiar și cu mama sa la un moment dat. Totuși, deși târât într-un mediu mizer, periculos, agresiv, supus unor încercări chinuitoare, personajul principal se adaptează, găsește resurse să se ridice după fiecare lovitură a sorții. Se transformă treptat într-o femeie puternică, hotărâtă, inteligentă, chibzuită și înțeleaptă, care învață și reușește în final să-și schimbe viitorul. De aici rezultă un alt mesaj: Nu conează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici.

Nu pot decât să felicit autoarea pentru un roman reușit. L-am citit cu deosebit interes, dragă Sofy. Mi se pare o lectură nu numai plăcută, dar și educativă. 

Sincere felicitări!

Cu drag,

[Valeria Merca]

O poveste minunată de viaţă, pe care am lecturat-o cu emotie si ....  pe nerăsuflate. Admiraţie, Sofy! Cu drag, Adelaide