Dulce-amar XIV

[Sofia Sincă]

Golul produs în sufletul lui Tudor îi lăsă un gust amar pentru întreaga viaţă şi păr încărunţit. Se apropia de patruzeci de ani, dar totuşi, în ciuda încercărilor primite de la destin era un bărbat frumos, în floarea vârstei. Aerul melancolic îl prindea, imprimându-i un mister subtil. Pierduse şi cele câteva kilograme în plus, acumulate în decursul anilor buni. În sufletul lui se instaurase zbucium, reproş personal, nelinişti şi nopţi lungi de insomnii. Se trezea cu ochii umflaţi şi cu regretul că nu a avut curajul să-i ceară iertare Ancăi, pentru greşelile din viaţa lor de cuplu. Oricum iertarea ar fi fost inutilă dacă nu putea aduce şi vindecarea. Îl afecta cumplit întrebările copiilor: de ce nu-şi mai pot vedea mama, când se va întoarce la ei, de ce i-a părăsit... Raluca, căuta să n-o supere pe bunica, doar, doar mama se va îndura să vină înapoi.
- Bunica, mi-am băut tot ceaiul. Acum mama a văzut, de ce nu vine acasă?
Cum să-i explici unui copil de şapte ani că mama lui nu se mai întoarce?
Şi cum nici un necaz nu vine singur, peste şase luni îşi luă adio de la viaţă şi domnul Cristescu, senior. Stop cardiac. Apăsarea împrejurărilor de tot felul au produs şoc prea mare pentru inima lui de şaptezeci de ani. Într-o dimineaţa soţia lui l-a găsit în pat fără suflare, după ce se mira că nu e în picioare. El era primul la bucătărie. El pregătea cafeaua şi micul dejun familiei. Se stinsese un suflet drag, un părinte iubitor şi totodată pleca din casă şi o pensie, un venit considerabil, util pentru cei doi minori. Pensia după mama lor era mică, infimă. Anca decedase tânără, cu puţini ani pe o carte de muncă. Astfel, se completă cavoul familiei Cristescu, aflat în primele rânduri ale cimitirului.
Din considerente reale, Tudor rărise vizitele la Piteşti. Vorbeau mult la telefon, în special noaptea. Abătut şi trist, ocupat şi grijuliu, creşterea şi educarea celor doi copii îi ocupa tot timpul. Eva îl înţelegea, aşa cum îl înţelesese de fiecare dată şi îl consola cum putea mai bine, mai ales cu jurăminte de dragoste şi speranţă în vremuri mai bune. Era o situaţie fără echivoc şi fără rezolvarea imediată.
De fapt, ea era o tânără pensionară. Se reangajă vreo trei luni la vechiul loc de muncă, pentru a putea fi pensionată anticipat. Guvernul României inventa tot felul de tertipuri pentru cei trecuţi de cinzeci de ani, pentru a elibera locurile de muncă ce aveau să le ocupe tinerii, spuneau ei. În realitatea nu le mai ocupă nimeni, deoarece producţia de mărfuri de tot felul scăzuse dramatic, iar uzinele, colosurile lui Ceauşescu îşi închideau porţile una câte una. Marfa românească nu mai avea căutare.
Apoi, Roberto îi făcuse chemare în America, în vizită. Aşteptau cu nerăbdare să se revadă. Pe Fery avea să-l lase în grija Timeei şi a lui Imre, singurul cu serviciu din casă, restul cheltuielilor fiind completate de dolarii americani. Imre îşi găsi de lucru, ca bucătar într-un local cu program nonstop, aşezat pe lângă un PECO, la o răscruce de şosele. De fapt Fery doar nu dormea la Miruna, restul timpului acolo îl petrecea. Acolo mânca, acolo învăţa. Mama Mirunei prinsese afecţiune pentru el, reproşându-şi în sine, că nu a dorit să-l cunoască atâta vreme. Nu avea ce cusur să-i găsească. Tatăl fetei îl trata ca pe fiul lui, fratele mai mare al Mirunei, angajat ofiţer militar în Bucureşti. Data căsătoriei celor doi tineri ambiţioşi avea să se prelungească, cu data când Roberto va putea veni în ţară. Mai avea aproape un an de stat în SUA, pentru a se împlini cei cinci ani, una dintre condiţiile impuse emigranţilor de către statul american, dacă doreau să se bucure de cetăţenia lor.
În acea toamnă, a lui '96, Eva urma să plece în America.
- Plec să-i ajut pe băieţi, să le fac menajul măcar un timp, pentru că ei muncesc foarte mult. Şi-au încropit un atelier de reparat autoturisme. Treaba asta o fac după orele de program din fabrică şi în weekenduri, îi explică ea lui Tudor, prin telefon.
Nu se mai văzuseră de câteva luni.
- Când pleci, Eva? întrebă cu sufletul plin de regret, Tudor. Trebuie să ne vedem neapărat, înaintea plecării tale.
- Dacă poţi... să te rupi de lângă copii, ard de dor să te văd.
Tudor inventă o aplicaţie ca şi scuză pentru mama sa şi se îndreptă spre Piteşti. La uşa Evei sosi un bărbat cu ochii trişti, vlăguit de necazuri şi greutăţi, dar cu o vagă speranţă în suflet. Avea să-şi mai încerce o dată norocul.
Eva îl primi cum numai ea ştia, cu masa îndestulată şi cu intimitatea-i cunoscută, cea care-l vrăji încă de la început. Timeea făcu multe prăjituri, iar căldura familiară după care tânjea atât de mult, îl copleşi.
Vizitele colegelor, ale prietenelor se răriră. Casa Evei se mai umplea doar la vreo onomastică sau la invitaţia ei.
Viaţa tuturor se schimbase radical după ultima revoluţie din ţară.
Geta se pensionă şi ea şi plecă să-şi îngrijească mama neputincioasă în urma unui accident vascular cerebral, undeva la ţară. În anul următor avea să-şi vândă apartamentul care sta gol şi să-şi construiască o căsuţă frumoasă în curtea mamei.
Tudor se simţi foarte confortabil pentru câteva ore petrecute în casa Evei, care prosperase mult între timp.
- S-au schimbat multe în casa asta, de când nu am mai fost eu, se miră cu voce tare bărbatul.
- Dacă vii aşa de rar... glumi Timeea, rotindu-şi ochii mândră, de jur-împrejur.
Schimbările i se datorau. Zugrăviră tot apartamentul. Scoaseră, prin încuviinţarea mamei, celebrul fototapet învechit din sufragerie, deteriorat prin unele locuri. Considerară că şi-a făcut datoria cu prisosinţă, vreo douăzeci de ani. Iar prin talentul ei, Timeea reuşi să realizeze un interior intim, plăcut în fiecare colţ al casei. Schimbară şi mobila cu una modernă, placară pereţii băilor şi ai bucătăriei cu faianţă şi pavase cu gresie. Dispăru clasica vopsea în ulei de pe pereţi.
În dormitorul Evei şi al lui Tudor plutea din nou vrajă, parfum suav de iasomie amintind de frumos. Un pat lat şi confortabil te îmbia la patimi îndrăzneţe, nebuneşti, dar peste ei trecuseră ani mulţi, cu multe întâmplări, unele extrem de tragice care le răvăşiseră pornirile.
- Eva, începu Tudor cu glas moale, stând pe marginea patului într-o poziţie umilă, odată ţi-am făcut o cerere într-un decor romantic din parc. Sigur, acum nu mai pot fi la fel de romantic, dar pot şi vreau să reînoiesc cererea: vrei să te căsătoreşti cu mine?
Rosti totul ca pe o iluzie ce îndrăzneşte să mai pâlpâie într-o inimă inundată de amar, dar şi de puţină speranţă.
Eva se opri o clipă din aranjatul unor haine prin dulap, apoi reluă mişcările cu unele încete, termina ce avea de făcut şi o lua de la capăt.
- Eva, tu ai auzit ce am spus eu? întrebă Tudor după ceva vreme, cu voce dezolată.
- Am auzit, Tudor, am auzit. Dar nu ştiu ce să răspund. Acum ca şi atunci, m-ai luat prin surprindere. De multă vreme eu mi-am luat adio de la un fapt imposibil de împlinit, acela de a-ţi fi soţie. Eu am bilet de avion cumpărat. Roberto mi l-a trimis prin poştă. Am promis de multă vreme că merg la el, murmura mai mult pentru sine Eva, fără a da semne că se va opri din motivarea refuzului. Acum ca şi atunci, nu e momentul. Să aşteptăm până mă întorc.
- Cât timp ţi-ai propus să stai?
- Viza o am pentru şase luni, cu drept de prelungire.
- Of... suspină Tudor adânc. Şi ultima speranţă mi se năruie, se lamentă tulburat.
- Prea o iei în tragic, Tudor. Ştii bine câte am păţit şi eu şi uite, supravieţuiesc. Eu nu plec definitiv.
Bărbatul înghiţi şi ultima speranţă pierdută. Spera să nu fie refuzat, spera să-şi crească copiii alături de femeia pe care o iubise toată viaţa.
Eva însă, stătea cu geamantanul făcut. Peste cinci zile trebuia să plece. Planurile ei erau diferite de ale lui Tudor, de această dată. Nu se vedea sub acelaşi acoperiş cu mama lui Tudor, nu se vedea mama copiilor lui. Nu se gândise niciodată la acest lucru, aplicând întotdeauna ideea, de a se întinde fiecare atât cât ţine patul procustian. Apoi, Roberto o aştepta. Deci, hotărî să plece.
După un chef cu prietenele, convocate prin telefon, cu muzică bună prăjituri şi cafea, Tudor o conduse la aeroport.
Cu inima strânsă şi cu ochii goliţi privea cum Eva se îndepărta, simţind cum se prăbuşeşte, cum această nouă despărţire îi răpeşte din energie.
- Să mă suni! fu cuvintele lui, la îmbrăţişarea de dinaintea barierei, cea care intervine dur în despărţiri.
După plecarea în ceruri a Ancăi, Eva îşi permitea să-l sune acasă. Indiferent cine răspundea la apel, se prezenta politicos şi-l cerea pe Tudor. Fără nici un obstacol îl primea. Ba mai mult, doamna Cristescu părea chiar amabilă cu ea, uneori.
- Imediat doamna Eva... ce mai faceţi, sunteţi bine?
Mama lui Tudor se apropia vertiginos de şaptezeci de ani, chinuită de împrejurări şi obligată să muncească pe brânci, să tragă într-un jug înfiinţat de ea, în mare parte, acela de a creşte doi minori.
- Adu-o pe doamna Eva pe la noi, Tudor. Acum eşti liber să te şi căsătoreşti cu ea.
- Nu vrea, mama. I-am propus, dar nu mai vrea.
- Dam... cum să vrea? Ce e fraieră să-ţi crească copiii, cum i-ai crescut tu pe ai ei?
- Nu cred că ăsta e motivul, mama. Are un fiu în America şi pleacă la el.
- Aha! Femeile tale toate pleacă... una la cimitir, alta în America...
- Se pare că da, mama, răspunse Tudor fără nici un chef de a mai da alte explicaţii.

Eva, femeia de interior, care nu a dormit niciodată într-un hotel, care nu şi-a văzut ţara aproape deloc avea parte să vadă America, California, Los Angeles. Băieţii o aşteptară în aeroport. Arăta destul de bine după treisprezece ore de zbor, după o escală în Paris. Noroc că stăpânea bine franceza şi se descurcă onorabil în schimbarea avionului, pe aeroport. De fapt în ultimii patru ani învăţă destul de bine şi engleză, autodidact.
Revederea fu frenetică. Atât Roberto cât şi Tibi nu-şi mai încăpeau în piele de fericire, le strălucea pe chip fericirea emigrantului care-şi revedea mama sau prietenul apropiat, după ani mulţi, vreo şase şi ceva.
Băieţii se schimbaseră mult, se maturizaseră, erau foarte calmi şi foarte hotărâţi în tot ce făceau. Stăteau într-o casă cu chirie, destul de arătoasă, cu o curte imensă. Acolo înfiripaseră un atelier de reparat maşini, motociclete, biciclete, tot ce li se oferea. Munceau mult. După opt ore petrecute la serviciu şi încă două aproape, pe drum dus-întors se odihneau puţin şi treceau în atelier până noaptea târziu, uneori după miezul nopţii. La cinci şi jumătate erau în picioare, începea o nouă zi şi o luau de la capăt. Din weekend rupeau doar duminica pentru odihnă sau plimbare.
- Dar voi când vă distraţi, Roberto? întrebă firesc, Eva. Când aţi văzut America?
- Distracţie? Ce-i aia? răspunse haios, Roberto.
Voiau să cumpere o casă prin împrumut de la bancă, să o închirieze, casă care-şi va achita costurile prin chirie. Apoi vor mai vedea.
Şi aici Eva se transformă într-o casnică. Nu ieşea din curte aproape deloc. Gătea, spăla, călca, deretica prin casa băieţilor, de altfel foarte ordonată. Însă la gătit avea să renunţe curând, deoarece băieţii obişnuiţi cu hotdog-urile americane sau cu mâncare de la restaurantul din colţ, cea făcută de Eva conform bucătăriei româneşti le provocă diaree, iar costurile erau mult mai mari.
Eva simţi că e de prisos şi că nu a făcut decât să sporească cheltuielile lui Roberto. Îi propuse să-i găsească de lucru.
- Ce să-ţi găsesc mama? Aici, la vârsta ta nu poţi face decât menaj. Vrei să concurezi mexicancele? întrebă băiatul zâmbind.
- Şi menaj dacă nu pot găsi altceva.
- Vezi-ţi de treabă! Cât stau eu în America, tu nu vei fi menajeră.
- Atunci, altceva, insistă Eva, dornică de a câştiga şi ea ceva, de a profita de dolarii americani.
Şi cum Roberto nu dădea semne să se intereseze, făcu ea nişte investigaţii la telefon, prin publicitate. Locuri de muncă erau, dar trebuia să întruneşti unele condiţii. În primul rând nu puteai avea un loc de muncă, fără o maşină. Ea nu avea nici măcar permis de conducere românesc. Găsi, totuşi, un magazin, destul de aproape de locuinţa băieţilor, care avea pe lângă el un atelier de imprimat tricouri. Pentru a-i îndeplini plăcerea, Roberto fu de acord să o ducă dimineaţa cu maşina înainte de a pleca el la serviciu. Dar ajungea prea devreme şi aştepta o oră, cel puţin, în faţa magazinului până venea patronul, iar la plecare se întorcea acasă cu două autobuze. Uneori ajungea, după ce ajungeau băieţii. Munca nu era grea dar era prost plătită. După o lună constată că nu era deloc rentabil. Şi totuşi îi venea tare greu să stea degeaba în America. Se plictisea îngrozitor. Rămânea mult timp singură, băieţii erau foarte ocupaţi, nu aveau timp pentru ea. Nu avea cu cine schimba o vorbă. Vecini, practic nu existau. Fiecare sta în curtea lui, dincolo de clasicul gărduleţ alb, fără a-i păsa de celălalt. Nici trotuar nu există măcar, pentru a putea să se plimbe. Toată lumea circula doar cu maşina. Dealtfel Roberto a ţinut să-i atragă atenţia să nu plece pe stradă singură. Noroc că nu erau scumpe convorbirile telefonice. Vorbea de câteva ori pe zi cu Timeea, iar cu restul când îi prindea, cu fostele colege şi prietenele din România şi în special cu Tudor.
Astfel află că mama lui ar fi de acord cu mutarea ei în Craiova, află despre copiii lui care erau bine, dar creşteau greu fără mamă şi mai ales află, că în curând îşi va pierde locul de muncă, dacă nu va pleca cu următorul lot în Kosovo. Îi era imposibil să plece. Nu putea s-o lase pe mama lui bătrână, şase luni cu copiii. Ar fi fost peste puterile ei. O altă mâhnire, disperare pusese stăpânire pe el.
Eva îi povesti cu îngrijorare lui Roberto cu ce se confrunta Tudor. Acesta, după ce rămase puţin pe gânduri, rosti cu voce tare o idee a lui, un proiect ce-l avea în minte de ceva timp.
- Mama, eu am nişte dolari într-un cont pe care i-aş învesti în România. Ce ar fi, ca Tudor şi Fery să înfiinţeze o societate pe numele meu şi al tău... să zicem. Eu m-am gândit la case de amanet, una în Piteşti şi una în Craiova. Aici merg foarte bine astfel de afaceri.
- Ştiu eu Roberto? Eu nu mă pricep deloc.
- Nu trebuie să te pricepi tu. Tu te pricepi la acte şi asta e mare lucru. Ei vor învăţa, se vor interesa şi se vor specializa. Nu e greu. Dar, pentru asta va trebui să te întorci în ţară.
- A... vrei să scapi de mine... Aşa spune, glumi Eva, cu multă bucurie în suflet, de fapt.
- Ne revedem peste nouă luni, la nunta lui Fery.
Deci, şederea Evei în America se scurtă cu două luni. Se întorcea în Romania plină de cadouri pentru fiecare şi mai ales cu o afacere în buzunar.

Va urma

[Corina Militaru]

Surprinzi foarte bine contextul social, politic, framantat, la care personajele isi adapteaza pasii.

Am citit cu placere.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc pentru aprecieri, draga mea Mihaela.

Mihaela Popa a spus :

Bine reliefate etapele socio-politico-economice, îmbinate frumos cu evenimentele personajelor, într-un limbaj ce atinge sufletul.

Mă înclin, Sofy!

cu drag

[Sofia Sincă]

Corina, mulţumesc, mulţumesc!
Cu afecţiune, Sofy!

Corina Militaru a spus :

Surprinzi foarte bine contextul social, politic, framantat, la care personajele isi adapteaza pasii.

Am citit cu placere.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Mi-a plăcut acest episod. Mai captivant şi mai cursiv.

Două mici cârcoteli, care, dacă nu sunt bine întemeiate te rog să le ignori:

1. delimitează prin spaţiu, convorbirea dintre doamna Cristescu şi Tudor. Dacă laşi aşa fără spaţiu, se înţelege că această convorbire are loc după plecarea Evei în America şi atunci trebuie să scrii: Are un fiu în America şi e plecată  la el.

2. -Dar voi când vă distraţi, Roberto, întrebă firesc, Eva? Cred că ar trebui să pui semnul întrebării după Roberto.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Emil pentru aplecare asupra textelor mele. Da, ai dreptate, am delimitat prin spaţiu unde ai zis tu. Nu am acest obicei deşi este foarte util. Şi semnul întrebări l-am pus. El era, dar nu era pus corect.

Mă bucur că ţi-a plăcut. Ceea ce am spus despre Piteşti este adevărul adevărat. Deşi nu mă simt piteşteancă, ador oraşul. Până la urmă este locul unde am trăit cea mai mare parte din viaţă.

deosebită stimă, Sofy!

[Mariana Tasente]

Mi-a plăcut, Sofy! O corecție mică: „ Să mă suni! fu cuvintele lui,...”-cred că este un dezacord.  Cu prietenie,