Tenebre ale destinului IX

[Sofia Sincă]

 

Odată cu plecarea fiului cel mai mare, tatăl părăsi și el camera ca la terminarea spectacolului. Firuța, rămânând doar cu mama, începu să se îmbrace cu mişcări molcome şi în tăcere, încercând să-şi maseze părţile lovite, în speranţa de a mai înlătura durerile.

– Hai să mânci, fata mamii, zise într-un târziu Ana Frăţilă, că bătaie ai mâncat destulă! Hai să-ţi dau şi mâncare. Şi spune-mi mie acuma: tu vrei să pleci cu ăla? Să te las să te duci cu golanu’ în lume, aşe cum o zâs Nelu, sau vrei să stai acasă?

– Nu vreau să plec cu el mamă! răspunse Firuța aşezându-se pe pat, la marginea lui. Nu-mi place să stau vagaboantă pe străzi, nespălată, într-un rând de haine şi cu o pereche de chiloţi.

– Atunci di ce n-ai vint acasă? Di ce-ai fujit de la Ilie, tu Firă?

– Când îs cu Nitu, mamă, trăbă să fac numa’ cum zâce, că mi frică tare de el... Şi de la Ilie am fugit, de frica lu’ Nelu.

– Ufff!... ufff!... Dooomne!... începu din nou să ţipe strident, Ana Frăţilă. Am vrut să nu te atingă nime’ nici cu o floore. Şi tu ai mâncat atâta bătaie. Şi golanu' te-o bătut. Mi-o spus Anuţa lu’ Ilie, că erai cu ochii vineţ’, când ai vint la ei.

Firuţa nu mai răspunse nimic. Nu dorea să-i mai creeze acestei femei, greu încercată de viaţă, şi alte dureri. Avea destule: o operaţie grea la stomac, în urma căreia era să-şi piardă viaţa, nişte ochelari cu lentile foarte groase, de-i rupea nasul, necazuri de la fiecare copil în parte şi acum bufeurile în lipsa ciclului menstrual, îi dădeau mult de lucru. „Căldurile”, cum le numea ea, o determinau uneori să dezbrace tot pe de ea, și asta „de câţva ani, de când m-o iertat Dumnezău.”

– De ce o vint tata? întrebă Firuța.

– Io l-am chemat. Să steie cu tine acasă, când îs io la lucru. Să nu mai rămâi sângură. Tu nu mai pleci nicăirea de-acasă. Numa’ cu mine, ori cu tat-to de az’ ’nainte.

– Bine, mamă, am înţeles.

– Şi acum ce faci? Te mai duci la şcolă? întrebă mama cu voce sugrumată, după o pauză.

– Nu pot să mai merg la liceu, mamă, pentru că anu' şcolar o început de aproape o lună și jumătate. Nu mă mai primeşte şi, apăi, mi ruşine să mai stau între colegi... M-aş duce la seral, da’ n-am servici’. Fără, nu mă bagă nime’ în samă.

– Păi să-ţi cauţ’ servici!

– Unde mamă? Cum?

– Te duci la Forţăle de muncă, cu tat-to, după vro câteva zâle. Ăi găsî ceva de lucru.

– Mă duc, mamă, mă duc…

Tatăl Firuţei intră în casă fără nicio vorbă, aşa cum plecase. Se aşeză pe un pat şi începu să-şi curăţe unghiile, după un obicei mai vechi de-al lui. Se aşternu o linişte apăsătoare, spartă doar de pocnetele unghiilor lui Ion Frăţilă, ca atunci când erau mici şi vorbeau în şoaptă, fiindu-le frică să scoată vreo vorbă în prezenţa despotului. Acum roata s-a mai schimbat. Fiecare sta înmărmurit cu gândurile sale, stânjeniţi unul de celălalt şi de situaţia obscură. Curajul viteazului Frăţilă se împotmoli pe undeva prin parcurile Sibiului, dar rupse totuşi tăcerea, într-un târziu, cu voce mieroasă:

– Io mai stau, Ană? Că mă aşteaptă femeia aia, să mă duc cu ie la porniclinică, că-i beteagă...

– Du-te! Poţ’ să pleci, da’ să vii mâne! Că az’ nu mă mai duc la lucru. Ş-aşe, nu-ţ’ pasă ţâie de nimic.

Omul se ridică şi plecă, nu înainte de a lăsa un „zâua bună!”.

– Fata mami, trăbă să merem la boli lumeşti, să nu hi bolnavă de ceva, deschise Ana această discuţie delicată pentru amândouă.

– Nu cred că-s, mamă. Da’ dacă zâci dumneata, merem.

– Io aşe zâc... Cu altu’, ai fost?

– Dooomne... fereşte, mamă. Cum să fac aşa ceva? Când eu n-am voie nici să ridic ochii la vreun bărbat. Mi-o zâs că nici cu fraţâî mei să nu vorbesc.

– Am crezut... că să nu te hi dată el la altu’... rosti femeia cu băgare de seamă ca să nu-şi supere fata prea mult, dar şi să afle ceea ce o interesa.

– Nu mamă! răspunse fata foarte convingător, apăsând cuvintele. Nu face el de astea cu mine, că-i foarte gelos şi nu de asta mă vrea. El zice că ne căsătorim. Da’ eu nu vreau să mă căsătoresc cu el... mai bine mă arunc în Cibin, de pe pod.

– Nu, Firă! Nu te măriţ’ cu el, cât trăiesc io. Pote după ce mor, să nu mai ştiu... Da’ la boli lumeşti, merem... Dacă-i el bolnav şi te-o îmbolnăvit şi pe tine.

– Merem, mamă, merem!

Apoi s-au dat după treburi. Firuța îşi încălzi un cazan mare cu apă să se spele, în vana lor de tablă. Dorea atât de mult să-şi curăţe trupul, măcar cu apă, să se primenească, să se simtă din nou acasă, sperând să uite, cel puţin în parte, răul ce se abătuse asupra ei. Dar nimic nu mai era ca înainte, gândurile i se maturizaseră, dorinţele, visele dispărură, se împrăştiaseră ca nisipul în cele patru zări.

A doua zi, conform înţelegerii, Ion Frăţilă se înfiinţă să stea cu ea, să o păzească. Vorbeau foarte puţin şi doar banalităţi, aşa cum procedase întotdeauna tatăl, cu copiii lui. Nu-i băgase el în seamă prea mult. Asta era treaba mamei lor. Nu o întrebă nimic despre drama de care avusese parte, nici cine este acel Băran, nici ce avea de gând să facă de acum înainte. Se rezuma la funcţia de paznic, precar. Firuța se ocupa de gospodărie, făcea mâncare din ce-i lăsa mama. O pâine pe zi aducea Ion Frăţilă, dimineaţa, şi foarte rar altceva. Tânăra fată stătea mai mult prin casă fiindu-i frică să iasă, gândind că poate fi pe undeva călăul, pe aproape şi pândeşte momentul de a pune din nou mâna pe ea. Dacă mergea după lemne să aprindă focul îl chema pe tatăl ei s-o însoţească. Păzitorul se plimba doar pe lângă ea, nu punea mâna nici măcar pe un gătejel. Când se ducea la şipot după apă la fel, tot aşa şi la veceul aflat la o distanţă destul de măricică de casă, într-o cabină de lemn special amenajată. Seara ajungea mama acasă, iar tatăl pleca şi venea când îi spunea aceasta. Duminica o petreceau amândouă, doar mamă şi fiică, făcându-şi una celeilalte mici capricii, întrecându-se în amabilităţi şi făcând planuri de viitor.

Toamna se statornicise bine pe Dealul Guşteriţei şi în toate împrejurimile. Din nou covorul de frunze maro-arămii se aşternuse impasibil pe pământul amorţit, împrăştiind un miros dulce-amărui de praf şi uscăciune. Vântul adia molcom uneori, alteori aspru, ameninţător.

În prima zi de luni, de după întoarcerea Firuței din pelerinajul făcut la două mănăstiri, merseseră la dermato-venerice. Mama luase bon de ordine, la Spitalul Public. Sala de aşteptare era plină cu fel de fel de persoane, fete şi băieţi tineri şi mai puţin tineri, fiecare povestind de anumite cazuri, de boli venerice ce lăsaseră cruci în sânge, de sifilis, chestiuni neauzite de Firuța până atunci şi care o îngrozeau. Ana Frăţilă vorbăreaţă şi curioasă, intra în discuţiile altora, întreba, se interesa. Asistaseră şi la un caz dur şi inedit pentru ele. O fată, o adolescentă scundă, neîngrijită, jigărită era adusă de doi miliţieni, cu încă vreo zece băieţi după ea. „Uite, şuşotea lumea, asta i-o îmbolnăvit pe toţi... Căţeaua!...” Firuța se înspăimântă. Abia atunci conştientiza unde nimerise şi pentru ce. Începuse să-şi facă temeri, imaginând scenarii îngrozitoare: „Dacă o fost şi el cu ea, și m-o îmbolnăvit şi pe mine? Bine că am venit la doctor!”

Rândul lor sosi într-un târziu. Intrară sfioase în cabinet, unde asistenta o invită pe Firuța, după un paravan, să se dezbrace. Fata îşi lepădă bluza, rămânând cu fusta şi cu un furou curat. Medicul, un bărbat impunător, o aştepta lângă un pat ciudat, ce avea două suporturi pentru gambe, la unul dintre capete.

– Ce faci, dragă? Cum vrei să-ţi fac consultul?! se răsti medicul. Dă-ţi chiloţii jos şi urcă-te pe capră. De ce aţi venit? Cine v-a trimis?

– Domnu’ doctor, un bagabont o luat-o după el şi o ţânut-o vo’ cinci săptămâni. Nime’ nu ne-o trimăs. Am vint noi... aşe...

– Cine-i vagabondul acela, dragă? De ce nu mergeţi la miliţie cu el?

– Băran, domnu’ doctor. Îl ştiţi?

– De unde vrei, dragă, să ştiu eu vagabonzii oraşului? răspunse medicul distrat, pe urmă o trimise pe mamă după paravan. Hai, domnișoară, urcă-te aici!

Firuța nu ştia ce o aştepta, nu ştia cum să se urce în pat, dar o învăţă, cu amabilitate, asistenta. Medicul se apropiase cu o tăviţă plină de instrumente din inox, de diferite mărimi şi forme. Pacienta începu să le simtă, dure şi reci, penetrând-o pe rând. O durere ascuţită o făcu să se frângă şi să scoată gemete, repetate.

– Biata fată... murmură asistenta.

– Ce se întâmplă aici? Stai, nu mai mişca! Să vezi şi să nu crezi... fata asta nu-i dezvirginată complet, rosti medicul, destul de impresionat. Cu cine te-ai culcat, dragă? Ce bărbaţi găsiţi voi?

Firuţa nu răspunse nimic, supărată, înfricoşată şi din nou umilită.

– Îmbracă-te! porunci medicul. Cheam-o pe mamă. Femeie, nu ştiu cu cine s-o încurcat fata ta... Şi văd că nici dumneata nu prea ştii. Vii după rezultat peste trei zile! Stai acolo jos şi răspunde la întrebările asistentei.

Urmă un adevărat tir de întrebări, începând cu naşterea copilului până în prezent, ce boli a suferit, cu câţi bărbaţi s-a mai culcat, şcoala, familia, rudele. Mai mult răspundea Firuța, deoarece mama ei luată repede se încurca, nu ştia ce să răspundă.

– Noi suntem obligaţi să luăm în evidenţă minorii care trec pe aici, pentru a-i urmări, spuse asistenta. Aţi văzut fata aia adusă de miliţie, câţi bărbaţi o îmbolnăvit? Şi ei au contact cu alte fete şi alţi tineri se îmbolnăvesc.

– Nu-i fata me’ de aia, domnă doctoriţă... se ploconi Ana, cu glas umil, fiind greu pentru ea să pronunţe cuvântul „asistentă”.

– Eu te cred, mamă. Dar asta este obligaţia noastră.

– Da... aşe-i... căzu de acord Ana Frăţilă foarte repede. Şi-i bolnavă fata me’?

– Nu ştim acum. Noi am recoltat doar probe. Vii dumneata peste trei zile după rezultat.

Părăsiseră incinta policlinicii foarte tulburate. Firuța cu gândul înfricoşat şi cu durerea fizică provocată de instrumentele medicale, care au continuat să desăvârşească ceea ce începuse Băran, iar mama cu spaimă că s-ar putea totuşi să fie ceva, dacă doctoriţa aia, prea insistase să ştie despre Firuţa ei, de toate. Îşi cumpăraseră de mâncare şi plecaseră grăbite spre casă, ca și cum aveau bonul de ordine de la cabinetul de boli dermato-venerice lipit pe frunte. După cele trei zile, cât un veac de lungi, li se adeveri speranța – Firuța nu purta nicio boală venerică, spre mare liniște a mamei.

Trecuse o săptămână de stat acasă, și Firuța îşi revenea văzând cu ochii. Îşi pieptăna permanent părul lung, la oglindă, îl spăla des, se odihnea, încercând să uite dezastrul din viaţa ei, sau măcar să se obişnuiască cu noua situaţie. „Poate nu mai vine după mine. Îşi găseşte el altă... altele... O să-mi caut servici’ şi mă duc la seral. Poate mă primeşte chiar de anu’ ăsta... dacă nu, mă duc de la anu’. Ce pierd? Un an... Îl recuperez io.” Cele mai grele momente, erau acelea când privirile întâlneau sarafanul de elevă şi pe cele două bluze bleu. Le îmbrăca cu nostalgie. Îşi împletea părul bogat. Cozile şerpuiau leneșe pe umeri în jos, strălucind ca abanosul. Încă stăteau împletite şuviţă după şuviţă în virtutea obișnuinței, ai celor doi ani, timp în care doar în acest fel au fost purtate. O duioşie cumplită o cuprindea zilnic, până la lacrimi... N-ar fi crezut vreodată că o să ajungă să tânjească atât de mult după sarafanul școlar, detestat de atâtea ori. Se săturase până peste cap de el. Luase o formă curbă în partea din spate, peste fund, şi începuse să lucească de atâta călcat. Însă acum l-ar fi purtat cu mare drag. Îi adora chiar și defectele.

În alte câteva zile plecă cu tatăl ei la Forţele de Muncă să-şi caute serviciu. Aici alt tir de întrebări, dar de altă natură: de ce nu mai merge la şcoală, de ce s-a dus la liceu şi nu la vreo profesională, dacă nu avusese de gând să-l ducă până la capăt, că doar ocupase locul altui copil şi nu conştientiza că viaţa ei se va schimba, nu tocmai favorabil. Şi unde să o repartizeze pentru a munci, acum, la şaisprezece ani?... Ce ştia ea să facă? Se considera norocoasă că tatăl nu intervenea în discuţii, chiar întrebat. Cu abilitatea ei reuşea să facă în aşa fel, încât să nu irite pe funcţionare, pentru a-şi atinge scopul.

– Ce ştii tu să faci, fată dragă? o întrebă funcţionara. Eşti îndemânatică?

– Fac orice, doamnă: cos, tricotez, cos la mână sau la maşina de cusut şi pot învăţa orice lucru de artizanat. Am fost la un cerc de mâini îndemânatice la Casa Pionierului în generală, unde am luat şi un premiu întâi, la cusături de mână.

Funcţionara mai ridică o dată capul, o privi mai atentă pe sub ochelari şi cu un zâmbet înduioşător pe buze, uitându-se pentru ultima oară prin hârtii, zise:

– Vrei să te faci ţesătoare?

– Da. Vreau!

– Atunci, uite, Libertatea are nevoie de nişte fete tinere, pe care să le facă ţesătoare.

- Da! Vă mulţumesc frumos!

Era mai mult decât spera. Ştia de la surorile ei mai mari, cât de greu se obţine un loc de muncă. Cu câtă greutate şi-au găsit ele serviciu...

La o masă vecină se afla o altă fată, chestionată, o săsoaică blondă, cam de aceeaşi vârstă, scundă şi îndesată, cu dinţii de sus mari, de nu aveau loc în gură, motiv pentru care se sprijineau pe buza de jos, ca la toate săsoaicele de fapt, roşie în obraz ca purpura, de emoţie. O tot privea pe Firuța ca pe un colac de salvare, pentru a mai prinde puţin curaj, înţelegând că împărtăşesc aceeaşi soartă.

– Hai, Viorica, să trimitem fetele astea la Libertatea, să se facă ţesătoare!

Şi le făcuseră amândurora repartiţii la această întreprindere de prelucrare a firului de lână. La ieşirea din birou, fetele îşi zâmbiră şi schimbară câteva amabilităţi. Apoi, cu Ion Frăţilă după ele, extrem de amabil, în special cu Renate, se îndreptară spre Întreprinderea de Stofe „Libertatea”, pe partea stângă a străzii Lânăriei, vizavi de Independenţa, unde li se înmânară fişele medicale, spre completare.

Cel mai dificil moment, acela de a se prezenta la liceu ca să-şi scoată foaia matricolă pentru cei doi ani de cursuri, acela de a călca iarăși pe lungul hol al clădirii îndrăgite, în altă postură decât cea de elevă, se ivise. Păşea pe vârfuri pe acolo, unde altă dată se îmbrâncea cu fetele sau cu băieţii, pe acolo pe unde călugăriţele catolice, ocupantele edificiului de dinaintea lor cu zeci de ani, treceau smerite spre chilii. Ar fi preferat să facă orice, să meargă oricine în locul ei, sau cu ea măcar, dar nu avea cine. Tatăl o însoţise doar până la poarta de intrare a instituției. Ea trebuia să se descurce singură. Venind în întâmpinarea speranței sale, prima vizită nu se arătă prea dură. Intră în liceu în timpul orelor şi găsi doar secretara, care o privi mirată când auzise cu cine avea de-a face.

– Cunosc cazul. Știm… S-a făcut careu, unde s-a prezentat situaţia în lipsa ta…

Îndemnată de aceasta îşi făcu o fotografie „patru pe șase” şi reveni. Arăta bine în poză. Îmbrăcată cu pulovărul galben-pai, încheiat până la ultimul nasture pe banda brodată, acesta apărea ca o bluză frumos dantelată. Îşi tapase puţin părul dat pe spate, care-i încadra faţa rotundă, simetrică. Pe fruntea înaltă, pornind dintre sprâncenele subțiri, frumos arcuite, se observa totuși o cută discretă, ecou a ceea ce se petrecea în sufletul ei.

La ridicarea foii matricole, nu avusese același noroc. Directoarea era în birou:

– De ce Frăţilă, ne-ai făcut şcoala de râs?

Firuța nu răspunse nimic, plecă privirea în podeaua lustruită şi dată cu petrosin. Ce putea să răspundă reproşurilor directoarei, înroşită ca un rac de nervi.

– Cazul tău a fost dus înspre dezbatere la toate liceele din oraş, ca exemplu negativ al unei fete care s-a compromis cu un golan... Am auzit eu de la elevi cine este partenerul tău şi e păcat de tine. Puteai să ajungi departe, eşti o fată inteligentă. Ştiu şi despre talentul tău la muzică şi despre faptul că profesoara de franceză întreabă de tine, deoarece deveniseşi aproape cea mai bună elevă din clasă... şi tu ai dat cu piciorul. Şi mai ales ne-ai făcut liceul de râs…

Cu stoicism, Firuța suportă dojenile directoarei, ce păreau a nu se mai termina.

– …Dar, uite, totuşi noi nu te-am exmatriculat. Nu-ţi punem patalama pe foaia matricolă, ca să nu te mai primească niciun liceu. O eliberăm la cerere. Ce-o să faci de acum încolo? Te-ai măritat? deschise altă discuţie, ceva mai calmă, directoarea.

– Nu, tovarăşă directoare. Mă angajez la Libertatea, şi vreau să termin liceul la seral.

– Bine Frăţilă, bine! se mai îmbună femeia. Dacă te grăbeşti cu angajarea, dacă-mi aduci adeverinţă că eşti în câmpul muncii, eu te primesc la seral, să nu pierzi anul.

– Mulţumesc frumos, tovarăşă directoare. Mă grăbesc. În câteva zile... Săptămâna viitoare, aduc adeverinţa.

– Fugi, dragă! Grăbeşte-te!

Ieşi ca un vârtej ușor de vară, uitând iute de morala bine-meritată, la gândul că nu va pierde anul şcolar. Îi spuse şi tatălui ei vestea. Acesta căută să se arate entuziasmat. Reușise cât de cât.

Împreună cu Renate, care-i devenise prietenă, secondată de tatăl său, Ion Frățilă, mereu abulic, alergau pe la uşile cabinetelor medicale, pentru a completa fişele de angajare. Renate era veşnic roşu-trandafirie în obrajii bucălaţi şi pistruiaţi, încercând să ţină pasul cu Firuța, pe care o considera tare descurcăreaţă, mai ales că ea se exprima greoi în limba română.

– Acum meri, unde? întreba Renate. Nu să mai gată fişele asta...

– Acum mergem, Renate, glumea drăgăstos Firuţa.

– Ia, ia... meri. Meri cu tine io...

Pentru un scurt moment, Firuței i se păru că aude, ca într-un ecou blestemat, vocea lui Băran, venind dintr-un gang şi inima i se strânse precum un ghem udat în apă rece. Îl luă de braţ pe tatăl său, fapt ce nu se mai întâmplase niciodată, şi pe Renate, încercând să se ascundă ca după un scut. Ion Frăţilă întoarse și el capul instinctiv, mirosind prin aer pericolul. „Poate că mi s-o părut... Sânt obsedată...” gândi mulţumită Firuța, că a fost doar o părere, şi eliberă braţul tatălui.

Rezultatul analizei la sânge, pentru fișa de angajare, ieşea în câteva zile. Firuța încerca să se mai bucure de toamna târzie, a începutului de noiembrie, când încă mai trona mantia de frunze galbene ce lumina grădina, creând o rarisimă feerie. Chiar şi sub ploaie, covorul galben strălucea fantastic ca într-un tablou desăvârşit. Cerul plumburiu, creiona un contrast uimitor. Parcă se inversaseră nişte roluri: lumina se propaga de jos în sus…

Nelu se îngrijise ca să le aducă o maşină de lemne pentru iarnă. Butuci mari care trebuiau tăiaţi cu ferestrăul. A doua zi era sâmbătă şi Ana Frăţilă îşi mobilizaseră băieţii să vină în deal, pentru tocatul lemnelor. Îi lăsă Firuţei nişte bani pe masă pentru a merge la cumpărături, împreună cu tatăl.

– Să iei şi un sfert de spirt, de ăla din care să facem rachiu cu zăhar ars, Firuţă, să le facem la bărbaţ’ cinste.

Până pe la ora două după masă, cumpărăturile erau făcute, într-o sacoşă destul de mare, iar la întoarcere Ion Frăţilă o lăsă în staţie, la Piaţa 90. Putea ajunge şi singură cu autobuzul în Guşteriţa, în siguranţă, credea el. De când umbla cu ea prin oraş, de vreo trei săptămâni, nu au avut nici o problemă, nu se întâmplase nimic neobişnuit şi plecă la femeia lui, în locuinţa acesteia.

Autobuzul veni destul de repede. Firuța se urcă iute, cumpără bilet de cincizeci de bani de la taxatoare şi ocupă loc. După foarte puţin timp simţi o mână puternică pe umărul dinspre culoarul autobuzului. Tot calvarul trăit înaintea celor trei săptămâni pusese din nou stăpânire pe sufletul ei, cu aceiaşi fiori de groază, chiar mai adânci. Întoarse privirea şi dădu de Nitu Băran, căruia îi sclipeau ochii a început de beţie:

– Te dai jos la prima staţie! spuse mai mult şoptit, dar apăsat, printre dinţi.

– Nu mă dau jos! îndrăzni fata să zică.

– Da?... Să vedem! rosti pe același ton ameninţător, strivindu-i umărul, din ce în ce mai tare.

Când autobuzul opri la staţie, o trase brutal de pe scaun. Fata căzu pe culoar şi se ridică ţinându-se de barele instalate pe spătarele scaunelor, cu sacoşa în mână. El o îmbrânci în faţă ţipând la şofer:

– Stăi, mă, că nu ne-am dat jos... Unde dracu te grăbeşti, aşe?!

Lumea se uita, dar nimeni nu scoase vreun cuvânt.

Astfel se trezi coborâtă din autobuz în foarte scurt timp, târâtă ca de obicei de mână, pe o stradă mai dosnică, prin spatele Spitalului Public.

– Ce faci, tu? Fuji de mine? De mine te ascunzi, tu? Nu ţ'-am spus că te omor dacă nu faci ce spui io? Umbli cu tat-to? Te f... tat-to? Spune... di ce taci acum ca muta... că te desfigurez!

– Trăbă să duc mâncarea asta acasă, că mâine vin fraţii mei să taie lemne, mormăi Firuța.

– A... vin pădurenii în pădure... şi tu nu poţ să stai fără ei...

Şi Băran începu să macine prin cuvinte fel de fel de invective şi înjurături, dar cu vocea din ce în ce mai domoală, fapt ce dădea de ştire că se calmează.

– Şi alceva ce-ai mai făcut? Unde tot umbli cu tat-to, pin’ oraş? Ce crez’, că io nu te-am văst?

– Mă angajez ţesătoare, la Libertatea. Am făcut fişa de angajare. Acolo am umblat, spuse repede Firuța, profitând de tonul care pierdea în intensitate.

Învăţase şi ea unele trucuri.

– Şi deşteptu’ de tat-to... crede că de aia nu te-am luat io... că erai cu el... N-am vrut... Acum hai, că nu mai ai treabă cu angajarea. Pănă luni nu mai poţ’ face nimic.

Din nou se afla în situația de sechestrată. Nitu Băran îi luă sacoşa într-o mână, iar cu cealaltă o imobiliză sub braţul său puternic. Străbătuseră nişte străduţe, până la şoseaua care ieşea din Sibiu, spre Braşov, unde el începuse ca să facă semne la maşini de ocazie:

– Merem la un pretenar, în Sinaia. Te duc la Sinaia să te distrez... Dumnezeii mă-tii de pădureancă.

– Eu am fost în Sinaia de două ori, cu tata, că noi avem permis de călătorie gratuită. Dacă tata o fost ceferist... se înfoie în pene Firuţa.

– Aha... cu labagiu’ ăsta de tat-to... că el o fost ceferist... Da, el o fost deştept că o lăsat-o pe mumă-ta aia proastă, ochelarista şi o plecat din pădure de la voi.

Cu fiecare cuvânt de hulă adresat mamei, tot mai multe săgeţi se înfigeau în inima fetei. „Mai bine e să nu pomenesc de ai mei deloc!” îşi zise în gând şi aşa făcu. De acum încolo, ocoli orice discuţie despre familie şi în special despre mamă.

va urma

       

[Mihaela Roxana Boboc]

Ce frumos era totul înainte să revină Băran. Firuța părea să-și revină. Oare ce o mai așteaptă de acum înainte?

[Corina Militaru]

Ceva mai luminos acest episod, până să intre în scenă Băran. De acum mă aștept iar la ce-i mai rău. Voi vedea când postezi continuarea. Abia aștept!

Cu drag de tine și de scrisul tău,

[Gabriela Grădinariu]

Sper ca mama să acționeze de data asta! Drag!

[Sofia Sincă]

Din păcate ce e bun durează puţin. Iar situaţia încă este foarte încurcată şi foarte încordată. Ce va mai fi?... Vom mai vedea Mihaela.

Mulţumesc că urmăreşti destinul Firuţei Frăţilă!

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Ce frumos era totul înainte să revină Băran. Firuța părea să-și revină. Oare ce o mai așteaptă de acum înainte?

[Sofia Sincă]

Mulţumesc de aprecieri, Mihaela Popa!

Da, din păcate, această năpăstuită a sorţii mai are de tras. Coşmarul încă nu-şi vede sfârşitul.

Mihaela Popa a spus :

Apăsător, din ce în ce mai apăsător destinul Firuţei. Când totul părea să ia o turnură de normalitate a apărut iar coşmarul; şi, presupun că mai are multe, multe de îndurat.

Drag de tine şi condeiul tău!

[Sofia Sincă]

Corina, bine intuieşti. Nu se întrevede nimic bun... Noroc cu câte un timp, mic şi el, de refacere. Călăul are grijă să nu-i dea prea mult pentru a nu ieşi din ritm.

Mulţumesc fiinţă altruistă pentru tot!

Corina Militaru a spus :

Ceva mai luminos acest episod, până să intre în scenă Băran. De acum mă aștept iar la ce-i mai rău. Voi vedea când postezi continuarea. Abia aștept!

Cu drag de tine și de scrisul tău,

[Sofia Sincă]

Gabi, vom vedea... Mama, după câte se ştie are puteri limitate. Este influenţată mereu de copiii mai mari, este fără experienţă în asemenea cazuri, uşor timidă, fără putere prea mare de discernământ...

Mulţumesc că urmăreşti acest destin, aşa cum este el.

Gabriela Grădinariu a spus :

Sper ca mama să acționeze de data asta! Drag!