IUS şi ISA . XIX .

[Emil Dumitru]

                − Bunico, te rog frumos, adu din comoara ta, aia ferecată cu şapte lacăte, dulceaţa de afine… Te-am lăudat şi  Luisa adoră afinele, spuse Marius când reveni pe terasă.

       Irina plecă şi nu comentă nimic, comportându-se firesc ca şi cum ea îndeplinea întotdeauna rugăminţile nepotului, lucru ce-o surprinse pe Luisa şi uşor intrigată, imediat îl certă:

       − De ce nu te-ai dus tu?

       − Nu ştiu unde sunt. Bunica le ascunde din cauza mea. Dar, ce e cu tine Isa? Te simt că eşti foarte încordată, hai, relaxează-te, bunica n-o să te mănânce.

       − Am simţit cum bunica ta, mă priveşte foarte insistent. Privirea ei, parcă-mi sapă în scoarţa cerebrală.

       − Da, am observat şi eu din prima clipă, dar aşa sunt bătrânii, Isa. Nu trebuie să te superi din cauza asta minoră! Aşa sunt ei, mai curioşi. Şi bunica nu face excepţie, dar are un suflet minunat. Apoi, nu uita că ea este născută şi crescută la ţară, şi, curiozitatea s-a născut, a crescut şi s-a dezvoltat acolo, încercă el o glumă.

       − Dar mă simt aiurea, aşa ca un articol expus, când sunt aşa de insistent privită.

       − Şi… cumva goală?

       − Obraznicule.

       − Dacă tu eşti frumoasă!? Vezi, ţi-a admirat frumuseţea, spuse el, încercând s-o împace.

 

       Irina fără să vrea, ascultase aproape toată discuţia dintre cei doi, deoarece  fereastra care da spre terasă era uşor întredeschisă şi reflectă în gând: isteaţă fătuca! S-a ginit că nu mi-am dăzlipit ochii dă pă ea. Dar cum să n-o priveşti, când e aşa dă frumoasă şi mai şi seamănă cu nepotu' meu ca două picături dă rouă?

       Zâmbi în urma gândului, şi, cu acel zâmbet întipărit pe faţa-i bătrână, reveni pe terasă.

       − Domnişoară dragă, ştii să faci dulceaţă de afine? o întrebă Irina aşezând farfuriuţele pe masă.

       − Încă nu, dar voi învăţa, răspunse Luisa înroşindu-se toată.

       − Trebuie! Musai trebuie să înveţi, că Marius moare cu borcanu’ în mână, nu alta! D'aia, ascund dulceaţa dă el, că altminteri, ar da iama prin ea şi în câteva zile ar mânca toate borcanele...  Dacă vrei, am să te învăţ secretul să faci a mai bună dulceaţă dă afine, ştiu io o chichiţă! şi aşa te va iubi toată viaţa.

       − Bunica, spuse Marius.

       − Ce, nu-i aşa? Pe mine nu mă iubeşti pentru că fac a mai bună dulceaţă?

       − Da, bunico, şi pentru asta dar şi pentru multe altele.

       − Da’ să mai ştii, domnişoară dragă, că are un ochi foarte critic! Nu-i scapă nici cel mai mic amănunt! Asta, îţi spun io, dacă n-ai observat, dar sunt sigură că dumneata deja ai băgat dă seamă, căci…

       − Hai, bunico, vino şi aterizează direct pe terasă, nu ne mai ocoli pe la tine pe la ţară, pe toate uliţele şi pe la toate sensurile giratorii din oraş. Spune direct, ce te frământă! o întrerupse Marius, pe un ton glumeţ.

       − Căci, reluă Irina imperturbabilă, a avut mare dreptate când mi-a spus că eşti tare frumoasă.

       Luisa se înroşi până în vârful urechilor, dar noroc că se înserase uşor şi trecu neobservată.

       − Bunico!... Te rog, ce faci, mă pârăşti acum?

       − Da’ el n-a zis aşa simplu ca mine, el a folosit multe, multe cuvinte şi mult mai frumoase. Da’ părinţii tăi, cu ce se ocupă? sări Irina la cu totul alt subiect, începând chestionarul întrebărilor fireşti, din punctul ei de vedere.

       Pe Marius, aşa un pic în sinea lui, întrebarea nevinovată a bunicii, îl amuză, fiind curios să vadă şi să audă cum se va descurca şi ce o să răspundă Luisa. Ea îl privi parcă rugător. El îi zâmbi: sunt aici, te susţin, fii tare.

       − Mama este translator. Tată nu am!

       − Tată, n-ai!? E văduvă mama ta?

       − Nu. Părinţii mei s-au despărţit.

       Irina deschise gura s-o mai întrebe ceva, dar în acel moment, la poartă se opri o maşină. Venise Maria cu Matei. După prezentările de rigoare, fiindcă înserarea şi răcoarea coborâseră şi se aşternuseră calme peste terasă, Maria îi pofti să intre în casă.

       − Apoi, să te văd şi eu dragă, mai bine, la lumina din sufragerie! mai adăugă ea.

 

 

       − Mamă, tu ai observat? întrebă Maria intrând în bucătărie, unde Irina pregătea să pună ceva pe masă. Spune-mi, ai observat? repetă ea agitată întrebarea. Hai, spune-mi, că sunt sigură că ai băgat de seamă, pentru că dumitale nu-ţi scapă nimic?

       − Calmează-te, nu te mai agita atât, că am băgat diseamă asemănarea dintre ei, dacă asta te frământă şi vrei să afli.

       − Da, mamă! De cum am văzut-o, am rămas uimită, parcă sunt fraţi gemeni, nu alta, aceleaşi trăsături fine, delicate, ce mai, Luisa m-a uimit.

       − Mie-mi spui!? Când i-am văzut intrând, şi când am dat mâna cu ea, am crezut că-mi stă inima din bătaie, nu alta! spuse Irina plecând cu un platou plin cu gustări spre sufragerie. Vino şi tu cu nişte farfurii întinse, îi spuse peste umăr, din mers.

       Când intră Maria în sufragerie, Marius, tocmai spunea râzând:

       − Da, Matei, unii alergă după Cupidon şi modernul Cupidon alergă după cei care nu-l vor şi fuge de primii, de-i scapără călcâiele, nu alta.

       − Acum, spuse Matei, Cupidon acesta din vremurile voastre, şi văzând-o pe Maria că intră, zâmbind larg, continuă: Deoarece, susţin unii, că vremurile noastre ar fi trecut…

       − Iar tu faci parte din categoria celor care susţin, că n-au trecut! spuse Maria râzând, şi trecând pe lângă el, îl lovi uşor cu cotul peste mâna ce se odihnea pe spătarul scaunului.

       − Deci, reluă el, cu acelaşi zâmbet pe faţă, Cupidon sau Eros din mitologia greacă, s-a modernizat! Nu mai are arc cu săgeţi, are o armă modernă, cu telecomandă…

       − Matei, scuze că te întrerup, îmi dă-mi voie să mai adaug ceva? îl întrebă Marius.

       − Te rog, sunt curios, cred că şi asistenţa e! Ce-am uitat?!

       − Cupidon s-a ultra perfecţionat, şi, pe lângă toate cele descrise de tine, mai e dotat şi cu GPS, şi-un dispozitiv mic, ce ţinteşte şi citeşte microcip-ul aflat la purtător, şi automat o informează pe ea, câte zerouri are contul lui din bancă, completă Marius.

      − De ce nu şi invers? o auziră pe Luisa că întreabă.

       Toţi întoarseră privirile spre ea. Irina zâmbi: na că-i puse la punct fătuca!

       − Bine punctat Luisa! interveni Maria. S-au cam dezumflat domnii, dar asta e realitatea, uitând că sunt şi vânători de acest gen, nu numai vânătoare. Fiţi oneşti şi recunoaşteţi că din acest punct de vedere, tagma voastră greşeşte. Hai, luaţi ceva şi discutaţi după, dar abordaţi alt subiect. Acest subiect, nu este pentru voi! Voi sunteţi constructori de meserie şi nu vă pricepeţi, moare Cupidon de râs, când vă aude. Lăsaţi-mă pe mine şi Luisa să dezbatem acest subiect, voi, dacă nu aveţi ceva mai bun de făcut, asistaţi şi învăţaţi! spuse ea zâmbind, punând în faţa fiecăruia câte o farfurie.

       − Da!?... Atuncea, spuse Irina, înseamnă că io, poci să plec.

       − Nu, bunico! îi sări Marius în ajutor. Tu eşti observatorul din umbră. Taci şi asculţi, doar atât!

       − Crezi tu că rezistă? îl întrebă Maria.

       − Ei, uite − sări Irina repede −  numai aşa dă… dă sanchi, am să tac! Apoi, uitându-se spre Marius, îl întrebă, făcându-i cu ochiul: Zâsă-i bine dragule? 

Marius confirmă.

       − Totuşi mai am ceva dă adăugat, zise Irina aplecându-se spre Marius.

       − Poftim, zise Maria surâzând, tot mai are ceva.

       − Vezi tu, dragule, continuă Irina, privindu-l doar pe Marius – ca şi cum numai el era cel mai înţelegător şi tolerant cu ea sau că ce avea să spună era valabil numai şi numai  pentru el – io zic aşa, şi ascultă-mă, că n-am îmbătrânit dăgeaba. D'a lungu' vieţii, io am învăţat să-mi recunosc greşelili, chiar şi defectili, şi, atunci când a fost cazul, să-mi cer şi… asta cum îi zice Doamne!?

       − Iertare, o ajută Marius.

       − Nu. Iertare ceri numai lu' Dumnezeu. Pentru că iertare nu poţi cere aşa, orişicui vrei tu, îi ceri numai bunului Dumnezeu. El, şi numai El, te poate ierta… aşa să ştii dă la mine.

       − Poate… scuze, interveni Luisa mai uşor.

       − Aşa, Luisa, scuze, ăsta era cuvântul, şi o privi zâmbindu-i recunoscătoare. Şi mai ţâne minte două sfaturi, continuă ea întorcându-se spre Marius, care-ţi vor fi dă folos în viaţă, chiar dacă tu nu eşti femeie, da ţi le spui aşa, să înţelegi cum gândeşte o babă: primu’, când o femeie îşi doreşte lucruri normale, uşor de obţinut şi nu-şi doreşte luna dă pă cer, să ştii că e cel mai bun semn c-a îmbătrânit. Al doilea sfat, valabil tot pentru tine: când o femeie începe să-şi controleze comportamentul, să ştii: ori a început să simtă că vine bătrâneţea, ori poate vrea să facă o nouă cucerire…

       − Bunica, ai dreptate, dar sunt sfaturi valabile pentru femei…

       − Şi ce dragule, nu-ţi spusăi? Da' nu strică să ştii cum şi ce gândeşte o femeie.        Câteva clipe, Irina tăcu, lăsând parcă timp în mod expres cuvintelor ei, mai ales ultimei fraze, să se sedimenteze în mintea lor. Da', o auziră că reia, după ce oftă din tot trupul – iar oftatul ei prelung, bătrânesc, parcă al tuturor femeilor bătrâne de pe această planetă, umplu toată sufrageria, luând locul liniştii care se instalase de când ea tăcuse – am un regret mare, enorm cum zice-ţi voi, şi voi pleca cu el în călătoria mea: regret că am iubit pe cine n-a meritat! Tăcu brusc. Şi iarăşi câteva clipe nimeni nu spuse nimic.

        − …Bravos bunica, meriţi toată admiraţiunea şi consideraţiunea mea, mă rog, a noastră, îndrăzni după câteva clipe şi sparse Marius gheaţa liniştii. Pline de înţelepciune sunt sfaturile tale! Înţelepciunea ta simplă, a ţăranului român, nu este încă pierdută şi ţinteşte exact unde trebuie! Bravos!

       − Şi mai vezi tu dragule, că dacă spui ceva greşit, tu repede să sai în ajutorul meu, să nu mă fac dă râs acilişa, faţă dă onorata asistenţă! mai spuse Irina, zâmbind uşor şi arătând cu capul, spre Luisa.

       − Nu mai ai cum, mamă! Ai spus că taci, interveni Maria.

       − Fuse ultima intervenţiune! zise ea, ridicând foarte semeaţă capul şi degetul arătător.

       Toţi pufniră în râs şi atmosfera se mai destinse. Irina reuşise să facă acest lucru, prin felul ei simplu, aşa ţărănesc şi cu mult bun simţ, dar în mod sigur că în mintea lor se gândeau la cele spuse de ea. 

- va urma -

 

[Sofia Sincă]

Vizita Luisei s-a petrecut, cum era de aşteptat, cunoscând personajele, într-o frumoasă atmosferă de familie! Însă vai, îi compătimesc pentru ce-i aşteaptă. Simpatica bunică îndulceşte sufletele tinerilor cu dulceaţa de afine şi destinde atmosfera cu sfaturile ei simple şi înţelepte.

acilişa, - eu zică că trebuie să se scrie acili-şa, pentru că înlocuieşte pe aici aşa.

Am citit cu plăcere şi aştept cu nerăbdare continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Toate bune şi frumoase. Atmosferă caldă, ar putea părea o vizită obişnuită, dar eu ştiu ce planează în aer. Aştept continuarea.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc pentru lectură şi atenţionare.

În legătură cu ''acilişa'', e un cuvânt care provine din limba turcă, asimilat de poporul nostru, mai ales în partea de sud a ţării, şi s-ar traduce ''deschidere'', aşa că nu ştiu cum se scrie corect. Eu l-am scris cum l-am auzit, că-l folosesc în vorbirea curentă, bătrânii din satul meu. Sunt sigur că-ţi aminteşti celebra replică din filmul ''Actorul şi sălbatici'', dată de Vasile (Marin Moraru) lui Costică Caratase (Toma Caragiu), ''monseur se scrie, monseur citim!'' 

Cu prietenie, 

Sofia Sincă a spus :

Vizita Luisei s-a petrecut, cum era de aşteptat, cunoscând personajele, într-o frumoasă atmosferă de familie! Însă vai, îi compătimesc pentru ce-i aşteaptă. Simpatica bunică îndulceşte sufletele tinerilor cu dulceaţa de afine şi destinde atmosfera cu sfaturile ei simple şi înţelepte.

acilişa, - eu zică că trebuie să se scrie acili-şa, pentru că înlocuieşte pe aici aşa.

Am citit cu plăcere şi aştept cu nerăbdare continuarea.

Sofy

[Emil Dumitru]

Da Corina, ai dreptate, toate bune şi frumoase, dar... vine iarna. La noi, aici în sud, deja a venit!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Toate bune şi frumoase. Atmosferă caldă, ar putea părea o vizită obişnuită, dar eu ştiu ce planează în aer. Aştept continuarea.

Cu prietenie,

[Mihaela Roxana Boboc]

iar oftatul ei prelung, bătrânesc, parcă al tuturor femeilor bătrâne de pe această planetă, umplu toată sufrageria, luând locul liniştii care se instalase de când ea tăcuse – am un regret mare, enorm cum zice-ţi voi, şi voi pleca cu el în călătoria mea: regret că am iubit pe cine n-a meritat! Tăcu brusc. Şi iarăşi câteva clipe nimeni nu spuse nimic.

Fără cuvinte! E greu să mai adaugi ceva.