Hatos Vasile - Pe culmile fericirii ( fragment )

[Exemplu de Titlu]

 

 

Poţi să citeşti toate cărţile din lume, poţi să ştii zece limbi, să ai masterate, doctorate, să fi primit premiul Nobel, să fi studiat la cele mai prestigioase Universităţi din lume, să ai bani mulţi, să te consideri un intelectual prestigios, să ai puterea de a comanda,să fi preşedinte de stat,să fi cunoscut în toată lumea. Să-i priveşti pe cei de jos cu o nonşalanţă absolută. Să te consideri, în sine, drept, cinstit, capabil de a discerne binele de rău, bineînţeles în unele momente, lumea să te considere sfânt. Să urci pe treptele conştiinţei fără prejudecăţi. Să fi un geniu absolut. Să creezi pentru tine şi pentru umanitate. Să fi alturist, să ai credinţă, să faci binele, să înţelegi legile moralei, ale eticii, ale pedagogiei. Să urci pe scările valorilor spirituale pe cele mai înalte culmi, lumea să se uite la tine ca la un zeu. Să cunoşti locuri noi, să urci pe scările conştiinţei cu tot ce-ai acumulat ani întregi prin experienţa intelectului. Să fi lucrat în laboratoare de prestigiu din lume. Să ştii totul despre atomi, energie, spirit. Să conduci companii de prestigiu, să ai sub ordine milioane de oameni. Să ai tot ce-ţi doreşte inima şi sufletul. Să fi scris zeci de cărţi, lumea să-ţi cadă la picioarele tale.Să te admire, să te aduleze. Să fi descoperit noi teorii cu privire la spaţiu şi timp. Să crezi că cunoşti totul despre omenire. Să ai cosmosul la picioare, să crezi că legile sunt perfecte, că Constituţile statelor sunt perfecte, că totul este perfect în materie de societate. Că oamenii sunt capabili de noi teorii despre materia vie. Să crezi în intelectualul pur de a accede spre adâncimile spiritului. Să crezi în maeştri spirituali ai omenirii. Să crezi în Buddha, în Iisus, în Platon, în Aristotel, în Mahomed, în Kant, în Hegel, în Heidegger, în Spinoza, în Cioran, în Pitagora, în Democrit, în Socrate, în Zamolxe, în Zen, în Yoga, în Imaginaţie etc. etc., toate aceste nu valorează nimic dacă nu ai ajuns să te cunoşti pe tine însuţi, să-ţi cunoşti spiritul, să-l stăpâneşti. Să ajungi la acea libertate interioară a spiritului, la acea eliberare de obsesii şi suferinţi. Toate acestea nu valorează nimic, în sine, cu riscul să mă repet, pe lângă starea de pace şi linişte pe care o dă libertatea spiritului, acea beatitudine absolută spre care tinde spiritul omului, spre adevărata fericire. Şi ce-i trebuie omului? Decât eliberarea spiritului şi libertatea, de a trăi pe culmile fericirii, scăpat de timp şi de obsesii, scăpat de condiţia umană. Şi ce înseamnă această libertate decât faptul de a nu te minţi pe tine însuţi?! Că orice depăşire pe sine este găsirea unui sens în viaţă şi al lumii!

[Gabriela Grădinariu]

 

În conţinut construcţia argumentaţiei e minunată. Greşelile sunt de formă: "că Constituţile", "că cunoşti", "Să fi alturist","Să fi un geniu". Frumos!

[Sofia Sincă]

Un mic eseu interesant. Ideea cunoaşterii de sine. Dar te-aş întreba: ce ai vrut să spui în această formulare: scăpat de condiţia umană? Cum adică scăpat de condiţia umană? Atunci în ce categorie de fiinţe ne-am înscrie?

Şi... cam multe presupuneri. Eu consider că dacă ai atins câteva (puţine) dintre laturile enumerate, ajungi să te cunoşti, altfel nu ar fi posibil. Dar... în sfârşit, este ideea ta.

De corectat ceea ce este de corectat.

Am citit cu interese, Sofy!

[Corina Militaru]

Diferenta dintre a face/a avea si a fi, diferenta dintre a fi parte ori intreg. Interesant! 

Cu prietenie,

[Ion Lazăr da Coza]

Nimic nou.

da Coza