Rama

[Radu Niculae]

                       

                                                                         R   A   M   A  

 

                                                                           In odaia mea, lumea e dincolo de propria-mi înţelegere.

                                                                                                                                                 Wallence     Stevens

 

 

Personaje : Femeia

                       Fiul

 

(Un petec dintr-o odaie ţărănească. O fotografie care ni-l arată pe Fiu în mărime naturală, îmbrăcat în uniformă militară, zâmbind tânăr. Fotografia este încadrată de o ramă groasă. În colţul din stânga sus, banderola de doliu. Jos, la picioarele tânărului, o ulcică cu flori albe şi o lumânare aprinsă. Femeia, în genunchi, cu faţa la portretul Fiului, se roagă. Aude parcă lătrat de câine, poarta trântindu-se. Ascultă încordată câteva clipe, apoi) :

Femeia : A fost vântul… D-apoi cine să fie ?! Demult nimeni nu mai trece pragul casei, cine să-l mai treacă, că doar cu toţii au plecat... Unii în pământ, alţii pe cele vânturi călătoare. Singura mea nădejdie erai tu, (se poticneşte o clipă) dragul mamei.

(Linişte lungă. Femeia poate ar trebui sâ plângă însă lacrimilor le-a secat izvorul, demult. Aude o bătaie în lemnul putred al porţii)

Femeia : Ei, cine e acolo ?!

(Nimeni .Poate vântul să aibă degete cu care să bată în porţi uitate nedeschise ?!)

Femeia :   Credeam că e poştaşul. De când mi-a adus ultima scrisoare de la tine nici el nu a mai trecut pe aici. Cine să-mi mai scrie ?! Fratele tău mai mic, noră-mea, nepoţii, m-au uitat, numai tu îmi scriai de parcă erai singurul care ştia carte... Aşteptam poştaşul, cum aştepţi limpezirea cerului după lungile şi nedoritele zile ploioase.Alergam la popa Tică să mi le citească, uneori îl trezeam din somnul de după-amiază. Nu se supăra săracu’; e om bun în sufletul lui. Nici eu nu mă duceam cu mâna goală. Ba câteva ouă, o sticlă cu vin, ba o pâine proaspătă.

(Iar a bătut cineva ?!)

Femeia :   Cine e ?

(Linişte. A aţipit şi vântul.)

Femeia   :   De la un timp mi se pare că ciocăne cineva, ba la poartă, ba la uşă sau în geamul  ferestrei. Nu e nimeni. Niciodată.

Când am primit prima ta scrisoare era întro joi. Cu o zi înainte, trăznetul izbise cumpăna fântânii din mijlocul satului. Scrum a făcut-o ! S-au speriat femeile, semn rău, l-au chemat pe popa Tică...Eu nu am ieşit din casă. Am văzut pe geam linia frântă a cumpănei cum ardea...

Aşa... Era întro joi când a venit Tănase, şchiopul cu scrisoarea. Tocmai dădeam de mâncare la păsări în curte, îmi făceam griji, boabele erau pe terminate. ʺTi-a scris băiatul ʺ mi-a spus şi zâmbetul lui mi-a luminat sufletul. Cu greu m-am stăpânit să nu o deschid şi să i-o dau lui să o citească. Tănase are gura slobodă, nu voiam să ştie tot satul de frământările tale. L-am cinstit cu o ulcica cu vin de anul trecut, dacă toţi aţi plecat, cine să-l mai bea ?! Am alergat la popa Tică, era plecat la târg. S-a întors spre seară... L-am aşteptat la poartă frâgându-mi mâinile şi numărând ulucile gardului.

(Se trezeşte vântul. Femeia îl aude.)

Femeia : Bine că te-ai trezit şi tu hoţomane! S-o mai răcori oleacă...Si o ploaie ar fi bună. Ţipă pământul ars de sete.

(Ascultă un timp joaca vântului prin crengile nucului din faţa casei)

Femeia :  Îmi spuneai ca eşti sănătos, ceea ce îmi doreai şi mie. Apoi, cum e pe la voi pe acolo, cum e mâncarea, că Ion a lu’ Trifu a fost rănit, i-au tăiat un picior, se va întoarce acasă dar vai de capul lui, aşa cum e... Nu s-a mai întors în sat, a rămas la oraş, îl ajută pe unchiul său la băcănie, aşa că îi purtaţi de grijă degeaba. Mă întrebai de ce nu-ţi scrie Lina, îi trimisesei trei scrisori şi nu primisei nici o veste de la ea. Ce voiai să-ţi spun, dragul meu, să te mai supăr şi eu, nu aveai destule pe cap, să-ţi dau vestea că Lina se încurcase cu băiatul lui Costache, şefu’ de post, băiatul cel mare pe care îl scăpase de razboi taică-su’ cu bani şi alte ălea? Asta voiai? N-am putut şi te-am minţit, că e sănătoasă, da’cu gospodăria, cu munca, nici eu nu mai ştiu ce prosti ţi-am mai îndrugat, iertate îmi fie minciunile...

(Undeva tună, semn de ploaie. Femeia se roagă)

Femeia : Dă Doamne să plouă că s-a răsucit foaia porumbului şi e păcat că mare şi frumos a crescut!

În ziua în care s-a îmbolnăvit de gălbinare vărul lui Jantă, vecinul de peste deal, am primit altă scrisoare de la tine. Povesteai că e greu cu războiul, mor oameni mulţi, unii nici nu au timp să se roage, nici cruce nu au, nici lumânare... Spuneai cât de dor îţi este de casă şi m-ai întrebat iar de Lina. Te-am minţit din nou, că Lina a fost bolnavă dar acu’ e bine, ţi-a scris, însă cine ştie pe unde s-o fi rătăcit scrisoarea ei... Puteam să-ţi spun că Lina a a rămas grea cu băiatul lui Costache?

(Femeia tresare)

Femeia : A lătrat câinele ?!... Doamne, iartă-ma, bătrână nebună ce sunt ! Cum să mai latre Haiduc dacă anul trecut, când făcuse nucul belşug de floare, a murit după ce l-a lovit căruţa ţiganilor  care dădeau oale şi tingiri, pe grâu sau porumb.

Astă iarnă, când erau gerurile cele mari iar cerul nu se îndura să ningă, Tănase mi-a adus veşti de la tine. Mă certai acum. Aflasei de Lina din scrisoarea vărului Ilarion. Stiam că vei afla odată şi odată însă nu voiam să ştii de la mine. Ziceai că ai să-i strângi de gât pe amândoi când ai să te întorci acasă. Mare păcat făceai,

mamă. A pedepsit-o Dumnezeu... Copilul l-a născut mort, a lu’ Costache a lăsat-o, nu a mai ieşit din casă de ruşine, luni bune ...

 (Tunetul s-a apropiat. Sclipeşte, tăiş de cuţit, un fulger. Vântul şuieră bezmetic

în joaca lui printre crengile nucului)

Femeia : La mijlocul lui iulie a secat izvorul de la capătul satului, secat e şi acum. Nu a mai venit poştaşul. Acu’, un militar cam de vârsta ta, mi-a adus hârtia galbenă . Altcineva  îmi spunea despre tine, tu nu mai puteai...

(Brusc, uşa se deschide trântită de vânt. Femeia îl ceartă.)

Femeia :  Da’ nu puteai să baţi la uşă ?! Ce dai aşa buluc, să sperii oamenii?

(Se întoarce spre uşă)

Femeia :  Trebuie să închid păsările...

(Vrea să iasă...şovăie...ceva o opreşte...Fricos întoarce capul. În cadrul ramei, nimeni.)

Femeia :  Ionică, mamă, unde te-ai dus?

(Se apropie de ramă. Golul ei o atrage. )

Femeia :  Nu am închis păsările...

(Atracţia ramei este mai mare. Un singur pas, intră in cadrul ei. Rămâne încremenită, statuie cernită a durerii.

Afară plouă. Se aude poarta de la drum. Latră câinele. Paşi apăsaţi pe treptele de la intrare.

Femeii nu îi mai este frică. Se întoarce uşor spre uşa deschisă. În pragul ei, îmbrăcat în haină militară, mereu tânăr, Fiul.

Un zâmbet  înfloreşte pe buzele ei, o linişte în suflet, în trup deşi nu mai poate ieşi din ramă să-şi sărute Fiul. E supusa ei.)          

                                

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Intersant, impresionant! Un monolog, un text psihilogic, adresat singurătăţii.

O mamă condamnată la singurătate de restul familiei, de timp şi de fiul iubitor plecat în ceruri, rămasă să converseze cu stafiile din casă şi din curte. Într-o clipă de rătăcire imaginea fiului dispărut din ramă o fură în interiorul ei, unde impietreşte, dar cu zâmbetul pe buze deoarece stafia îi arată fiul, ''îmbrăcat în haină militară, mereu tânăr,''.

Interesantă este şi flecărealea bătrânei de unde aflăm tot: starea ei socială, peripeţiile satului, viaţa ei de pustnică.

O scenetă reuşită.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

Cutremurător! Excelent mod de abordare. Între viaţă şi moarte întotdeauna vor exista ziduri de netrecut. 

Vă felicit şi vă urez BUN VENIT! Mai aştept...

[Ion Lazăr da Coza]

 Mici scăpări de punctuaţie...

Valoros text.

Felicitări.

da Coza