IUS şi ISA . XXV .

[Emil Dumitru]

          Noaptea care veni, pentru Luis fu de coşmar: lungă şi chinuitoare, fără prea mult somn, doar fragmente, bântuite de multe vise. Iar în toate visele, chipul inocent al puştiului, revenea constant.  Dintre toate fragmentele, unul singur se contură cel mai clar, fragment care-l mai chinuise şi pe vapor de câteva ori, cel în care o lovise pe Maria şi copilul aplecat asupra ei, plângea, implorându-l din priviri să-l ajute şi s-o trezească pe mami.

      Pe la miezul nopţii, nemaisuportând aşteptarea chinuitoare a dimineţii, merse într-un local unde se îmbătă şi zorii zilei următoare, îl găsiră în pat. Târziu, după amiază, mahmur şi cu capul cât găleata, reuşi să se trezească, se îmbrăcă destul de greu şi după un timp ajunse în bulevard, la locul acela pe unde trecuse puştiul. Îşi instală atelierul tot lângă chioşcul de ziare şi se lăsă greoi pe scaun, prinzându-şi capul în mâini, durerea şi mahmureala încă mai persistau, şi începu să aştepte. Nu îl interesau acum, în mod expres clienţii, avea, în sfârşit un ţel: aştepta să apară puştiul blond. Aşteptă în zadar, copilul ori trecuse mai devreme, ori nu acesta era traseul lui frecvent. Totuşi, sperând într-o minune mai rămase un timp. Zâmbi la gândul năstruşnic care-i trecu prin minte: dacă ar fi avut acum la el, în mod cert, ar fi aprins o lumânare, gândindu-se la speranţa lui, moartă în acest loc.

      Totuşi reveni a doua zi pe bulevard, lângă chioşcul de ziare, unde nu prea avea clienţi, dar era sub influenţa unei dorinţe arzătoare: să-l mai revadă pe puşti, să se edifice mai bine. Înarmat cu această dorinţă, reveni şi a treia, şi a patra zi, iar după aproape o lună, când speranţa − deja moartă şi îngropată − lăsase locul vacant şi  îndoiala se instalase confortabil şi începuse să-l frământe bine, într-o după amiază, aşteptarea îi fu răsplătită: puştiul apăru, la fel ca în ziua aceea, cu aceiaşi geantă aruncată pe un umăr. De data aceasta Luis observându-l mai devreme, avu timp să-l studieze mai atent. Acum îi reveneau în memorie toate detaliile, analizându-l foarte clar şi fără echivoc: ochii, gura, nasul şi privirea, mai ales privirea îi amintea de ochii Mariei care îl fixau, prin ochii puştiului. Dar cel mai ciudat fu faptul că simţi cum un fior rece îi străbate tot corpul, când privirile lor se intersectară: parcă se vedea pe el însuşi în oglindă, când era de vârsta lui. Puștiul, de data aceasta, trecu fără să-i mai acorde o atenţie deosebită şi nici nu mai insistă asupra lui, ca data trecută.

      Luis, după ce copilul se îndepărtă câţiva paşi, îşi prinse capul în mâini acoperindu-şi urechile, încercând să oprească zgomotul asurzitor, ca un uragan în plină desfăşurare, însoţit de o voce care tot ţipa: el este copilul tău, ce mai stai, urmăreşte-l, vrei să-l pierzi iarăşi…  Ca în transă, luă atelierul în spate şi porni în urma lui, lăsând o distanţă apreciabilă între ei. Îl urmări pe băiat până când acesta ajunse la o stradă mai aglomerată, pe care o traversă. Nu mai merse mult şi puştiul se opri şi intră. Luis ajunse şi el la uşa aceea şi rămase puţin uimit când văzu că pe ea nu scria nimic. Observă că la doar câţiva metri, se afla intrarea într-un local, ridică privirea şi citi: „Cocoşul… ” , dar nu apucă să termine, că uşa se deschise brusc şi un bărbat bine dispus, era gata, gata să-l dărâme, aşa de vijelios ieşise:

      − Dă-te bă, lustragiule, din calea mea! Aici vrei tu să-ţi aşezi taraba? îl îmbrânci acesta.

      Luis nu răspunse provocării − deşi se abţinuse cu greu − şi îi făcu loc să treacă, după care se hotărî brusc, se întoarse, traversă strada şi îşi aşeză atelierul  acolo, pe trotuarul de vis-a-vis.

 

      Aşteptarea aceasta pe „uscat’’, căci acesta era cuvântul de ordine, cea mai chinuitoare provocare din viaţa lui, era acum împletită şi cu un sâmbure de îndoială, iar după câteva ore − în care servi doar doi clienţi − începu să-l chinuiască şi multe îndoieli. Cu cât trecea timpul, cu atât ele se accentuau şi-şi înfigeau şi mai adânc rădăcinile în mintea lui, întrebându-se:

      − Ce aştept de fapt? Dacă este doar o… pură coincidenţă?

      − Linişteşte-te! Ai răbdare şi aşteaptă. Nu mai fi laş şi nu mai da bir cu fugiţii… Privirea, Luis!... Tu ai recunoscut, tu ai simţit privirea aceea! îi răspunse Superego.

      − O! Bine-ai revenit Superego, credeam că m-ai abandonat.

      − Nu, nu te-am abandonat, dar am simţit că nu mai aveam cu cine să vorbesc, erai mai mereu în lumea ta efemeră şi vorbeam în pustii, atunci am decis că e mai bine să întrerup legătura cu tine.

      − Nu vreau să mă mai părăseşti, promit că n-am să mai beau…

      − Ai mai promis.

      − Eram mai tânăr, acum am mai îmbătrânit.

      − Voi vedea! Sunt sigur că ştii: nu este o regulă generală, dacă îmbătrâneşti să te şi cuminţeşti… Acum simt, şi tu ştii că eu nu mă înşel, că în mintea ta a renăscut raţiunea şi eşti posedat de un scop nobil. Să nu trişezi din nou, că eu simt şi am să te părăsesc definitiv. Este imperios, şi chiar te rog, să te trezeşti şi să-ţi asculţi raţiunea acum, nu te mai lăsa condus de gândurile parazitare, venite de la alcool şi restul. Dar să revenim la privirea puştiului, care spui tu că te-a determinat să crezi că el este copilul tău.

      − Da, privirea aceea inconfundabilă. Doar atât: privirea! Poate că restul sunt doar pure speculaţii, poate rodul unor  imaginaţii ale minţii mele…

      − Îmbibate în alcoolul băut fără măsură…

      − Te rog, ajută-mă, nu mă mai certa!

      − Atunci nu abandona! Luptă, verifică, cercetează, caută, descoperă. Repet, nu mai fugi ca un laş, ai mai făcut-o  odată… Nu cumva, îţi este frică de Maria? Nu mă înţelege greşit, nu mă refer la frică, din punct de vedere fizic…

      − Înţeleg… poate că asta e explicaţia, iar eu nu o intuiam, şi dacă descopăr că…

 

      Se opri brusc. Nu mai apucă să-şi ducă gândul la bun sfârşit, că uşa birtului se deschise şi puştiul ieşi însoţit de o doamnă. Luis încremeni şi încercă să se facă şi mai mic pe scăunel, pitindu-se după perii şi micile cutii cu creme.

 

      Doamne, Maria, ea este Maria şi el este Marius, sigur, sigur copilul meu! şi rotiţele din mintea lui parcă o luară razna. Când îşi mai reveni din şoc, cât de cât, Maria şi Marius, se aflau deja la colţul străzi. Primul lui gând fu să aştepte pe trotuar până se întorc, dar brusc se răzgândi: poate nu locuiau acolo sau puteau să vină foarte târziu şi atunci ar fi fost suspicios, un lustragiu acolo în noapte! Luă atelierul în spate şi porni pe urmele lor, dar prea bine neştiind nici el ce face.

Ajunsă în bulevard, Maria opri un taxi şi se urcă împreună cu Marius. Luis se opri, reflectă câteva clipe şi făcu stânga-împrejur.

 

 

      După câteva minute, în birtul „Cocoşul roşu’’, la o masă de lângă fereastră, un bărbat singur, aştepta gânditor şi liniştit să fie servit.

      Ce crudă este viaţa câteodată! Dacă cineva s-ar fi apropiat de masa acelui bărbat şi iar fi spus: ştii Luis, în urmă cu mulţi ani la masa de lângă tine a stat o femeie, se simţea  abandonată şi foarte umilită, părăsită de omul drag într-o lume străină şi abandonată într-o cameră insalubră. Puţin spus că era tristă, era disperată, în pragul nebuniei, aproape. Mai avea şi un copil de crescut, rodul iubirii lor sau mai bine spus, rodul iubirii ei. Era supărată. Era flămândă. Era singură şi fără bani. Era o femeie în pragul disperării, la un pas de a fi gata să se tăvălească în mocirla societăţii şi să se vândă pentru bani… Gata să facă orice, ca seara să nu mai vadă ochii aceia albaştri, plini de lacrimi, mânuţa aceea întinsă, cerând papa, şi să nu mai audă vocea aceea tânguitoare, spunând: mami, mi-e foame! Era cu visele şi speranţele făcute ţăndări de un bărbat… un bărbat pe care-l iubea enorm… dacă cineva, s-ar fi oprit!?

      Citi meniul, apoi mai citi încă o dată, nevenindu-i să creadă: sărmăluţe în foi de viţă-de-vie.  

      − Dumneata ce doreşti?

      − Sărmăluţe în foi de viţă-de-vie! spuse el dintr-o suflare, în româneşte.

      Connie îl privi uimită:

      − Ce spui?

      − Mă scuzaţi!  Aş dori specialitatea casei,  vorbi el în franceză.

      − A! Acum înţeleg. De băut? întrebă Connie muşcându-şi uşor buzele.

      Luis sesiză reacţia femeii şi spuse pe un ton calm, dar foarte ferm totodată:

      − Nu vă grăbiţi, nu mă judecaţi după felul cum arăt. Haina, nu mereu, ce-i drept, poate fi o falsă carapace! Am bani să plătesc ce consum.

      − Da, te cred… cum să nu!? replică Connie puţin ironic. Să văd banii!

      Luis scoase o bancnotă.

      Connie o luă, o cercetă fugar o clipă şi o vârî în buzunar, fără nicio explicaţie.

      − Vreau şi o sticlă cu vin, continuă Luis zâmbind de gestul făcut de ea. Şi două pahare!

     − Două pahare! Mai aştepţi pe cineva?

     − În mod expres, nu! Poate apare vreo cunoştinţă, iar să găseşti pe cineva, pentru a ciocni un pahar, nu e greu… şi după cum bine ştiţi, noi cei îmbrăcaţi mai „elegant’’… atragem repede alţii la fel…

      Connie îl privi pe sub sprâncene şi mormăi ceva, îndepărtându-se.

 

      După câteva minute bune, ea aduse la masă cele comandate. Turnă vin într-un pahar şi se opri. Luis îi făcu semn să-l umple şi pe celălalt.

      − Pentru dumneata. Nu vrei să bei un pahar cu mine?

      − Parcă aşteptai o cunoştinţă sau unul îmbrăcat la fel! îl înţepă ea.

      − A întârziat! Dacă vine, vine, dacă nu, nu! spuse el zâmbind uşor.

      − Mi-ar face plăcere să beau cu dumneata un pahar, dar nu prea am voie! Dacă mă prinde patroana, e de rău. Dar, fie ce-o fi, beau unul, că eşti tare ciudat şi atrăgător în acelaşi timp. Ciocni scurt şi goli paharul dintr-o dată.

      − Patroană?

      − Da. O cheamă Maria şi este româncă. O femeie minunată, frumoasă şi bună la suflet. E soţia patronului şi ea conduce acum! mai spuse Connie îndepărtându-se.

      Luis rămase cu paharul pe buze, o parte din vin i se oprise în gură şi conform principiului vaselor comunicante, se echilibrase cu cel din pahar. Nu putea să înghită şi nici să facă altă mişcare. Înţepenise ca o statuie. Informaţia primită de la Connie avusese efectul unei lovituri puternice şi directe în plexul solar. După câteva clipe, simţi cum lichidul îi alunecă pe gât, şi fără să înghită efectiv turnă ce mai era în pahar, dintr-o dată, cu sete, cu ură şi ciudă pe el, cu necaz şi supărare, cu mult amar şi regret, reflectând: …deci Maria s-a recăsătorit! Nu m-a aşteptat!?

      − Ba da, te-a aşteptat mult omule, chiar foarte mult! îi răspunse Superego.

      − M-a crezut mort?

      − Probabil, dacă tu n-ai dat nici un semn de viaţă…

      − Gândindu-mă bine, n-am nici un drept s-o condamn! Am părăsit-o ca un laş, am fugit ca cel mai josnic laş, asta am făcut.

      − În sfârşit recunoşti şi tu că ai greşit. Crezi că mai poţi repara ceva acum? Este prea târziu, mult prea târziu ca să te mai reabilitezi, aşa că, nu te mai lamenta atât!

      − Eu am părăsit-o, eu sunt cel vinovat…

      − Da, eu ştiu asta foarte bine, nu-mi spui o noutate! Dar te întreb: Cui mai ajută?

      − Poate copilului…

      − Copilului!?… Omule, tu te auzi ce gândeşti? Nu numai că l-ai abandonat, dar l-ai şi uitat. De ce, mă rog? îl interogă brutal Superego.

      − Nu mi-e uşor să-ţi răspund… au fost nişte împrejurări care m-au determinat să…

      − Scuze, scuze puerile şi penibile! Acum iar nu eşti sincer nici când stai cu tine însuţi de vorbă! De ce nu eşti corect şi să recunoşti că, alcoolul, drogurile uşoare, viaţa dezordonată, femeile şi frumuseţea ta…

      − Frumuseţea mea?…

      − Da, da, frumuseţea ta! Mai mereu, frumuseţea, pe lângă faptul că pentru unii a fost o povară sau un chin, a dus uneori la izolare sau la autodistrugere! Autodistrugere prin consum excesiv de alcool sau droguri… Nu-ţi spun ceva nou sub soare, viaţa abundă de exemple… Frumuseţea mai creează şi o fiinţă rea, uneori chiar arogantă, respingătoare şi brutală cu cei din jur. Tu ştii că ai fost un bărbat frumos, cu trăsături delicate, din care acum au mai rămas ceva urme vagi, ca să fiu mai exact… Ai avut bani, cucereai uşor femeile amatoare de distracţii plătite, deci aceste lucruri, te-au determinat să-l uiţi şi s-o uiţi! Şi, pe lângă toate acestea, faptul că nu l-ai dorit de la început − sunt sigur că-ţi aminteşti asta, dacă nu, îţi amintesc eu! − din toată inima ta, pe acest copil, toate acestea coroborate, te-au influenţat negativ!

      − Dar m-am gândit mereu la ei!

      − Mă minţi şi ştii că simt! La ea, poate că te-ai mai gândit, dar la el, am mari rezerve. Eşti, sper, conştient că nici nu ai cum să demonstrezi acest lucru. Apoi faptele vorbesc de la sine.

      − Acum ce să fac! Să-i cer iertare…  să le cer iertare?

      − Nu, nu cred. Nu are niciun efect! Acum ce le poţi oferi? Crezi tu, că Maria, după atâta amar de timp, după câte a îndurat şi suferit, mai are încredere în tine? Nu ai face decât mult rău în viaţa ei, dacă ai apărea.

      − Şi-mi sugerezi să nu…

      − Nu-ţi sugerez nimic! Niciodată n-ai ţinut cont de sfaturile mele, de ce-ai face-o tocmai acum? Ţie ţi-a fost mereu frică să fii tu cel adevărat şi te-ai ascuns, nu, mai bine spus te-ai ajutat de alcool sau drog, să-ţi învingi frica. Cât timp eşti treaz, nu ai curajul să spui ce simţi, ce crezi  şi ce gândeşti cu adevărat, de teamă să nu fii considerat dus cu pluta, şi atunci recurgi la cei doi stimuli, considerându-i prietenii tăi de nădejde…  

- va urma -

[Sofia Sincă]

Si romanul continuă cu alt capitol referitor la Luis, la neagra sa existenţă pe care şi-a creat-o şi la convorbirile cu superego, care dispăruseră o perioadă. Semn că Luis începea să redevină cel puţin, cel ce a fost înaintea decăderii  din cauza alcoolului. Cu amănuntele, abundente uneori...  Dar ăsta este stilul lui Emil Dumitru. Este un capitol psihologic mai mult, cu mai puţină acţiune. Însă atât cât este, acţiunea incită extrem la faptul de a citit ceea ce urmează.

Dintre toate toate fragmentele,- dacă vrei să păstrezi de 2 ori pe ''toate'', pune virgulă între ele

 vadă ochii aceea albaştri, - ochii aceia

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea, Sofy!

 

[Emil Dumitru]

Mulţumesc pentru lectură şi ajutor, Sofia, am corectat!

Cu multă stimă,

[Corina Militaru]

Este prea tarziu pentru Luis? Sa vedem ce ne pregateste Emil. Astept!

Carcotitorul de serviciu spune:

şi se puse pe aşteptat - as inlocui se pune cu altceva(cum crezi)

să-l mai revadă odată pe puşti - o data pe...(cred ca sensul nu era candva)

mai fugii ca un laş -  nu mai fugi...

avea şi-n copil de crescut - si un copil

Frumuseţea mai crează - creeaza

Cu prietenie,

[Chris]

Cam egoist acest Luis. Mi se pare puţin deplasat să-şi pună întrebarea "Maria nu m-a aşteptat?" în condiţiile în care a părăsit-o cu un copil mic şi s-a abandonat complet băuturii. Da, poate a avut frumuseţe, dar ce-a făcut cu ea? A înecat-o în alcool. Eu sper ca Maria va avea suficientă minte să nu strice ceea ce şi-a construit cu atâta greutate, iar Luis îşi va recăpăta echilibrul şi-şi va construi o viaţă!

Dar asta este părerea mea! Nu ştiu cum aş vedea lucrurile dacă aş trăi o asemenea situaţie :)))

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc enorm de mult pentru ajutor, am corectat!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Este prea tarziu pentru Luis? Sa vedem ce ne pregateste Emil. Astept!

Carcotitorul de serviciu spune:

şi se puse pe aşteptat - as inlocui se pune cu altceva(cum crezi)

să-l mai revadă odată pe puşti - o data pe...(cred ca sensul nu era candva)

mai fugii ca un laş -  nu mai fugi...

avea şi-n copil de crescut - si un copil

Frumuseţea mai crează - creeaza

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Augusta, cam 80% din poveste este inspirată dintr-un fapt real. O poveste de dragoste cu multe, multe peripeţii, Maria ( evident că are alt nume şi acum se apropie de 60 de ani) mi-a povestit doar o parte din viaţa ei şi din aventurile lui Luis. Numai cu aventurile lui Luis - spune Maria - aş scrie alt roman, şi poate într-o zi am s-o determin să-mi povestească mai multe. Am scris aceste rânduri, incitat de ultima ta frază!

Cu prietenie,  

Augusta Cristina Călin a spus :

Cam egoist acest Luis. Mi se pare puţin deplasat să-şi pună întrebarea "Maria nu m-a aşteptat?" în condiţiile în care a părăsit-o cu un copil mic şi s-a abandonat complet băuturii. Da, poate a avut frumuseţe, dar ce-a făcut cu ea? A înecat-o în alcool. Eu sper ca Maria va avea suficientă minte să nu strice ceea ce şi-a construit cu atâta greutate, iar Luis îşi va recăpăta echilibrul şi-şi va construi o viaţă!

Dar asta este părerea mea! Nu ştiu cum aş vedea lucrurile dacă aş trăi o asemenea situaţie :)))

[Chris]

Asta dovedeşte că realitatea este cea mai bună sursă de inspiraţie!:))