Leana (Poveşti de vieţi triste)

[Exemplu de Titlu]

 
 - Leana, adă aci soponul!
 - Da după ce sărăcie îţi trebuie soponul dacă n-ai de gând să te speli?  
 Leana chiotea în sinea ei pe seamă bărbatului. Ştia ce are de gând să facă şi de ce îi trebuie săpunul, dar mai ştia că mereu spânzuratul era nespânzurat. Lui Ion îi era prea frică de moarte pentru a-şi împleti funia mai groasă. Fiecare acţiune a lui se sfârşea cu un hohot bun de râs al Lenei. Bietul om trăia cu frica zilei de mâine dar şi cu frica morţii, oscilând mereu între ele. Încercase funia de mai multe ori. O dată se rupse grinda grajdului, o dată funia a fost prea subţire, altă data pruncul cel mic se agăţase de ciucurii lui, doar doar s-o îndura unul din buzunare să coacă o minune de bomboană dulce. Ion avuse şi viziuni. În toate, un înger îşi fâlfâia aripile pe umărul lui şi-l înconjura cu aura binefăcătoare. Leana ştia mereu după lipsa săpunului ce avuse de gând Ion, dat fiind că era, de ceva vreme, în mare duşmănie cu apa.
 Motivele laţului pe care Ion îl simţea oricum in jurul gâtului erau întemeiate. Banca le depunea la poartă tot la săptămâna câte un aviz, celelalte dări veneau ţi ele mereu... şi mai mereu Ion îşi trântea căciula de pământ, scoţând în faţa porţii tot arsenalul de înjurături, inclusiv pe îngerul care-l tot păzise.  
 Astăzi era posomorât deşi poştaşul nu bătuse-n poartă. Altceva îi măcina gândurile lui Ion. Leana preocupată cu supă ei de rădăcini nu-l bagă în seamă. Se săturase demult de tot ce nu ştia Ion să facă bine.
 Crăciunul era aproape. Leana şi ai ei ţineau post. Ţineau post mereu şi mereu se cuminecau cu gândul la spălarea păcatelor şi ceva ajutor divin. Aşteptau în zadar să zărească măcar luminiţa de la capătul tunelului. Cu fiecare an se înglodau mai mult în datorii.    Pruncii veniseră tot unul după altul şi gurile lor mici nu se puteau hrăni ca şi gurile puilor de vrabie. Ion se umilise pe la toate porţile cerând de lucru şi peste tot era alungat. "Ce poate face un handicapat ca tine?". Ion, înainte de dezastru fusese merceolog. Un om stimat. Nenorocirea venise peste el într-o iarnă când lanţul drujbei îi sări peste picior.  De atunci a rămas "un handicapat" şi orice lucru bun făcut de el până atunci era doar comparat cu ce nu mai putea să facă acum. Şi aşa ajunse după 10 ani chinuiţi, parcurşi şontâc, într-un picior, să umble cu funia şi săpunul prin cotloanele gospodăriei.  
Astăzi, Ion era tăcut. Îşi căută singur săpunul şi cotrobăi prin dulap după degetul de pălincă pe care-l pitise pentru zile foarte negre. Desfăcu dopul sticlei şi dădu peste cap licoarea de pe fundul ei. Se aşeză în faţa oglinzii şi trecu de câteva ori pămătuful peste săpun. Apoi îşi umplu obrazul cu clăbucul alb. Aparatul de ras cu lamă uzată îl tăie de câteva ori. Ion îşi tamponă cu un ştergar faţa proaspăt rasă şi se uită lung la urmele roşii ce rămaseră imprimate pe el. Dădu scurt din cap şi ieşi afară. Gerul îi muşca nemilos din obrazul curat.  
 Leana bodogănea în urmă lui la stropii de apă întinşi pe jos.  
 Timpul se scurse repede şi înseararea se aciuă în hornul încălzit cu vreascuri jilave parcă mai devreme ca de obicei. Deocamdată copiii erau sătui. Alinarea mamei era să-i privească dormind liniștiți. Erau încă mici şi încercase să-i ferească cât putu de vitregiile vieţii. De multe ori Leana se culca după ce rădea coaja de mămăligă uscată de pe fundul ceaunului. Să aibă ei... Avea atâta treabă pe lângă vietisoarele lor încât uitase să aivă şi ea o viaţă.
 Ion nu se întorsese şi Leana, abia când se întoarse în pat cu faţa către perete observă lipsa lui. Un fior rece îi coborâ pe şira spinării. Se ridică îngrijorată din pat, îmbrăcă un cojoc şi se hotărâ să meargă să-l strige pe Ion. Nu avea darul băuturii şi nu putea fi decât undeva în ocol. Îl strigă de două ori dar ii răspunse doar  câinele din goreul de lemne. Cu un ghem de frică în spate, Leana se îndreptă către uşă. Scârţâia sinistru în bătaia vântului. Frica se deşira cuprinzând-o pe Leana ca într-un cocon. Împinse încet uşa cu piciorul şi ochii holbaţi ai bărbatului ei o priviră fără nici un licăr...  
 Cele două copârşeie închise erau aşezate în pridvorul bisericii. Cinci mogâldeţe abia ajungeau cu capetele deasupra mesei pe care erau aşezate.  
 Femeile din jur se minunau, îşi puneau întrebări şi îşi dădeau răspunsuri abia şoptite. Ion reuşise.  
 Spânzuratul a avut ghinion. Mare ghinion. Îl găsiseră dimineaţă, cu vârful pantofilor atârnând la 2 cm de pământ. I-o fi fost frică ori avuse destul curaj. Leana îngheţase în primul ger viscolit, la uşa goreului. Ion îşi luase tovarăşa de viaţă şi în moarte.  
 -I-a fost frică soro. N-ai văzut ce privire speriată avea? ...
 Bietei mame, i se distilase propria tragedie. Nespânzuratul îi luase în viaţă bucuriile una după alta, iar spânzuratul o luase într-o moarte mediocră, când ea mai avea atâta treabă şi atâtea vieţi.

[Sofia Sincă]

Impresionant text. O tragedie bine redată într-o proză foarte mică. Frapant este faptul că tratezi subiectul aproape cu ironie, ca şi când ai face haz de necaz. Neajunsurile vieţii, ghinioanele ei duc la sinucideri. Pe un sinucigaş nu-l poţi opri... odată şi odată tot reuşeşte.

Ai nişte scăpări typo: veneau ţi ele mereu - şi ele mereu; să aivă - să aibă

În rest proza place, dovedeşte talent şi preocupare.

Cu apreciere, Sofy!

[Corina Militaru]

Cuvintele apasa, povestea striveste. Bine scris, dar trist, foarte trist.

Cu prietenie,