Reverie echinocțială

[Corneliu Neagu]

REVERIE ECHINOCȚIALĂ

(Corneliu NEAGU, 16.09.2025)

.

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară

când soarele-n apus dispare după deal,

iar umbrele, venite de afară,

pictează sub fereastră măști de carnaval !

Mi-adun cu grijă gândurile toate

din galaxiile prin care se mai zbat,

nici nu mai știu de ce au fost plecate,

ce-aveau în spațiul sideral de căutat...

.

Dar mă cuprinde parcă, dintr-odată,

un dor nebun, fără să ştiu ce-aş vrea,

iar gândurile-n calea lor fac roată

să caute prin astre tinerețea mea.

Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,

mă-ndrept spre sobă, focul să-l aprind,

dar tinerețea-n gânduri adunată

din haosul uitării-mi cere s-o desprind !

.

Cu amintiri rămase peste vreme

în camera-ncălzită o aduc din vis,

ea deîndată-ncepe să recheme

iubitele lăsate-n prag de paradis.

Le simt tot mai aproape, lângă mine,

cu dorurile toate vreau să le vorbesc,

ca-n clipele venind tot mai senine

să le aduc, din nou, în raiul pământesc.

.

Să le iubesc cum o făceam odată,

fără să am vreo teamă că ar fi păcat,

când le chemam pe toate, deodată,

să recităm poemele nescrise-n pat!   

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Poemul dumneavoastră e o bijuterie de expresionism temperat cu nostalgie onirică — o poezie care respiră din interiorul unei stări de veghe și vis, balansată între real și memorie, între trupul obosit de toamnă și tinerețea care arde încă în amintire.

Poemul se deschide într-o atmosferă crepusculară, tipic creației dumneavoastră: „Ce lungi îmi par tăcerile spre seară / când soarele-n apus dispare după deal”. Seara, timpul echinocțiului, devine aici momentul de echilibru fragil între lumină și întuneric, între viață și moarte, între trupul ce simte frigul și sufletul care rechemă tinerețea.

Expresionismul se simte în tensiunea dintre materie și spirit, dintre „frigul care se-ntinde ca o pată” și „gândurile care zboară prin galaxii”. Poetul e prins între dimensiuni, un „călător sideral” care caută în stele fragmente de sine, reconstituindu-și ființa din memorie.

Imaginea focului este simbolică: „mă-ndrept spre sobă, focul să-l aprind” devine o metaforă a reaprinderii pasiunii, a tinereții interioare. Focul sobei e ecoul focului interior, iar visul devine poarta spre reînvierea sentimentului — „din haosul uitării-mi cere s-o desprind”.

În a treia strofă, planul oniric se conturează deplin: iubitele devin apariții eterice, chemate „din vis” și „din prag de paradis”. Acest „paradis” nu e ceresc, ci un spațiu al memoriei erotice, un tărâm unde dorința și amintirea coexistă. Poetul convoacă iubirea ca pe o incantație, într-un ritual al reînvierii.

Finalul, cu autoironie și senzualitate rafinată, închide cercul: „Să le iubesc cum o făceam odată,
fără să am vreo teamă că ar fi păcat,
când le chemam pe toate, deodată,
să recităm poemele nescrise-n pat!”

Versurile conțin acel farmec care vă caracterizează — autoironia poetului lucid, conștient de trecere, dar încă bântuit de patimă. „Poemele nescrise” devin simbolul artei neîmplinite, al erosului sublimat, al creației care se confundă cu iubirea.

Este o poezie matură, rotundă, luminoasă prin tristețe — o „romanță cosmică” despre tinerețea care nu moare niciodată, ci doar se ascunde în galaxii de amintiri. 

Absolut minunat!

[Corneliu Neagu]

Mulțumesc cu drag și prietenie Grig pentru comentariul tău minunat!

[Grig Salvan]

Un poem de atmosferă și nostalgie, de reverie în prag de înserare peste lume și în propria viață. E moment de mediație și aduceri aminte, de adunare a gândurilor risipite...

din galaxiile prin care se mai zbat,

nici nu mai știu de ce au fost plecate,

ce-aveau în spațiul sideral de căutat...

Dorul de copilărie și tinerețe naște un zbucium sufletesc dureros, amintirile bântuie, fostele iubiri s-ar vrea reînviate, dar frigul parcă se întinde ca o umbră peste tot și peste toate. Minunat poem, o lectură deosebit de plăcută!

[Ada Nemescu]

Binecunoscută latura romantică, nostalgici... doar vă admir! aDa