SCHENGEN (text premiat )

[Ionel Mony Constantin]

Textul a câştigat premiul III la Concursul de Proză Scurtă „PEREGRINĂRI”, ediția I, organizat de Centrul de Excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti din Dublin!

 

Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul, coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos sub ploaia măruntă care începuse să se cearnă odată cu lăsarea întunericului. Piciorul drept i se poticni într-o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ:
-Merde! Are mai mult de două sute de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.
Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă a Marseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.
Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul străpuns de reclame. Câteva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la galeriile Lafayette angajaţii senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele.
Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau câteva sute de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou...
Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste, însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului. Acum în apropierea sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară
- Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse acesta cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul.
- Des emigrants, nişte cerşetori îi replicase el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr.

Se uită împrejur atent la pulsul străzii şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii reclama aducea aminte tuturor evenimentul care se apropia cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.
Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de stropii tot mai deşi. Îşi stângeau amândoi boccelele, împingându-le într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând.
Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !
Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia cuprinse strâns fata în braţe, parcă pentru a o ocroti, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:
-Nous sommes des refugiés palestiniens, sans patrie, sans maison, sans...
Se edificase deja, cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:
- Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens vous êtes des gitans roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă
- Vos papier s’il vous plaît, actele, îi somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi se dădu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.
Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis... Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.
-Deux cents, pas d’argent encore, două sute îi spuse în franceza lui poticnită.
Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.
Maşina îl lăsă la marginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate şi întoarse cheia în broască. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă, găsise un serviciu uşor.
Luă din servietă sticla cu turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un „P.S.” la scrisoarea abia terminată:

"Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători nişte euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică."
Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene, România.

.....................................................................

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări. Am dus toate textele în Bibliotecă.

[Ionel Mony Constantin]

 Mulţumesc Lisia !

[Sofia Sincă]

Cazuri sociale... doar asta a reuşit sfânta revoluţie să aducă în ţară. Români alergând prin Europa după minim de existenţă şi care nu se dau în lături de la nimic spre a-şi atinge scopurile. Român păcălind alt român în Franţa... Păi e normal, pe francezi nu prea pot să-i păcălească.

Textul serios, bine alcătuit, o proză scurtă excelentă şi-a meritat din plin premiu.

Consideraţie, Sofy!

[Ionel Mony Constantin]

 Mulţumesc dna Sofy. Dacă aveti timp gasiti pe Cititor si celelalte doua premii, lucrari foarte bune. Pentru mine a fost o bucurie sa fiu intr-o companie selecta.

[Corina Militaru]

Un text scris inteligent.  Finalul, foarte bine adus din condei, dezvaluie o realitate dura.

Felicitari! Mi-a placut.

[Mihai Hafia Traista]

Felicitari maestre!

[Ion Lazăr da Coza]

O lovitură măiastră de bici!

Felicitări!

da Coza

[Ionel Mony Constantin]

 Autorul mulţumeşte cu profundă recunoştinţă tuturor celor care au avut răbdarea să- i parcurgă creaţia !