într-o zi am să mor din dragoste,

[Maria Mitea]

doar că nu știu din dragostea cui,

când te naști în poeți și mori în poeți,
cum afli cine ți-a frânt inima,
 a înviat-o, a cusut-o cu fire de aur,
cum îl găsești pe cel ce te-a făcut cupidon,

                                                                        să arunci săgeți în aer,
să dai foc sângelui zdrobit de umbre,

să prinzi pasărea, să-i furi cântul și zborul și visele,

cum ți-i minte cu cine ai murit în flori, cu cine-n fulgi,
când ai străbătut eternitatea doar printr-un singur sărut,

cine ți-a arătat cât de albastră-i lumina și cât de albă e noaptea,
și care din ei ți-au deschizi ochii să vezi ceața cum mângâie iaba,
să-i auzi plânsul,
să prinzi vântul șuierând printre buze,

agățată de liniștea stelelor,
îmi amintesc cum unul dintre ei, delicat, mi-a șoptit:

- în iarbă mor doar furnicile,
pe când un altul: - libelulele mor în zbor,
îmi place când ești tristă
                                             - infinit de tandră, 
valurile își amintesc chipul tău subțire ca pana,

pe când marea mereu uită scoicile pe mal

[Stanescu Valentin]

 

Maria, gându-ţi zboară şi întinde peste apă peste munte dorul tău ca pe o punte inima cui se aprinde?  Poemului tău cel nou îi trimit cu drag de bine o Valentă drept ecou pentru clipa care vine...

 

                                                         chiar de nu te ştiu

                                                                   de al tău dor

                                                                   în gând simt

                                                                           c-am să

                                                                                  mor

 

                                                                                        chiar de nu te ştiu

                                                                                        nu te-am omis

                                                                                        te port în

                                                                                        al meu

                                                                                        vis

 

                                                       chiar de nu te ştiu

                                                             cât îmi lipseşti

                                                                       nu te văd

                                                                            ştiu că

                                                                                 eşti

 

                                                                                      chiar de nu te ştiu

                                                                                      când vei veni

                                                                                      din priviri

                                                                                      ne vom

                                                                                      şti...

[Corneliu Neagu]

Comentariu publicat de Corneliu Neagu

Se poate muri și din dragoste, istoria ne-a lăsat mărturii zguduitoare...În această poezie se moare aproape din orice și oriunde. Pentru că moartea urmează vieții și viața urmează morții într-n ciclu care nu se termină niciodată. Vă mulțumesc că mi-ați oferit prilejul să mai reflectez chiar la propria moarte, mai ales acum după ce am postat o poezie în care vorbesc de odele ce-mi cântă nemurirea...Câtă infatuare! - ș-or fi zis unii dintre cititori mei...

[Stanescu Valentin]

Superb poem! Revin...