Prologească (din volumul „La Ghizunie” de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Prologească reprezintă poemul care deschide volumul La Ghizunie al scriitorului Ion Lazăr da Coza, un volum de prozo-poeme inspirate din viața satului natal (Coza, Vrancea). Despre acest volum, maestrul Valeriu Anghel scria: 

Ion Neculce a pus în faţa „Letopiseţului” său 42 de legende cu titlul „O samă de cuvinte”. Acestea conţineau tradiţii „ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrîni” sau trăite de el. Farmecul lor constă în conţinutul educativ, cumpănit anecdotic, într-un limbaj care îl ajută la portretizarea unor personaje.

La Neculce m-a dus gândul citind cele 42 de poezii ale lui Ion Lazăr da Coza, majoritatea portrete sau mici naraţiuni realizate într-un limbaj al vrâncenilor de toată mâna pe care nimeni nu l-a mai reuşit până acum, nici în versuri, nici în proză.”

 

 

Prologească 

Se zvonise că scriu poezii.

„Cine, mă’?! Ăla a’ Chetrei??...”

(pe mama o chema Chetra)

Ideea că cineva scrie

Nu era nouă pe prundurile

Astea umflate adesea de ape.

În satul vecin,

Profesorul I. B.

– „prințul Mîșkin”, cum îi plăcea

la beție

oho!...

să i se spună –,

Care preda din an în an și la școala noastră,

Scosese deja o carte de versuri în

Regie proprie. Și mai erau: V. A., M. B., Gh. Z.

Cărora le zâmbea lira.

„Da, mă’, da’ ăia e învățători de română

Pe când ăsta…”

Cu placheta mea de poeme optzeciste

N-am rupt gura satului.

„Poezii este

Miorița, Toma Alimoș,

Meșteru’ lu’ Manole, Peneș curcanu’…” ziceau ei

Desfăcând pe rând

Câte un deget din pumnul strâns...

Uitaseră de cele ale lui Anton Pann

Cele cu care au crescut părinții

Când făceau șezători pe la târle, iarna.

Acestea, vă spun că nu știți,

S-au transformat în snoave locale și mulți

Consăteni au devenit

Cu anasâna

Eroii bravului aromân, râzând

Unul de altul.

 

Poate că ăl din cheie, mai târziu,

M-a pus ca să scriu povestiri

Din lumea lor

Scuturându-le praf de alior în ochi

Și-acum, când mă văd, mă ocolesc,

Iar dacă n-au cum, ridică-o mână amorțită

Pân’ la coasta lipsă

A semn de salut

Sau se uită la mine

Ca boii lu’ Gândacea

(Gândacea ăsta avea doi boi mari

Și dacă te-mpungeau cu albul ochilor

Ți se muia soarta

Ca snopu’ de cânepă ținut în baltă patru luni,

Da’ nu erau răi!)

Și gândesc:

„Io n-am făcut nica grozav

Ca s’ mă zugrăvești în poveștili tali!”

Privind spre Bulzești

Le-ntorc gându’:

O să scriu și eu La Lilieci-i mei

Aducându-vă un omagiu.

Notă: 

Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce a dorit Ion Lazăr da Coza când a scris acest volum, o să vin cu o completare, de fapt un fragment din prefața scrisă de mine la volum:

Cine a citit povestirile lui Ion Lazăr da Coza, nu avea cum să nu remarce curgerea naturală, fără obstacole, a firului narativ, un excelent simţ al cuvântului viu, precum şi o mare deschidere spre lirism. Spontaneitate, originalitate şi expresivitate sunt doar câteva dintre atributele care-i definesc opera.

În volumul de faţă, La Ghizunie (versuri, 120 de pagini, Editura Armonii Culturale-Adjud, anul 2016, coperta Mihai Cătrună), poetul Ion Lazăr da Coza nu s-a putut despărţi (ori poate că nu a dorit să se despartă) total de prozatorul Ion Lazăr da Coza, continuând să imortalizeze, printre corzile lirei, realitatea satului vrâncean, surprinzând-o, măiestrit, în ipostaze cât mai inedite şi din unghiuri insolite, prelungind astfel vraja din cele două volume de povestiri. Textele, în număr de patruzeci şi două, sunt situate la graniţa dintre poezie şi proză, reprezentând o experienţă surprinzătoare şi reuşită, chiar dacă poezia se distanţează considerabil de abordarea anterioară, predominant confesivă, recurgând acum la epic şi descriptiv, şi, uneori, la dramatic. Autorul pare a se dispensa de orice convenţie prozodică, metafora şi simbolul fiind ca şi absente, dar excelează prin comparaţii şi epitete inspirate, liricul cedând cu uşurinţă locul naraţiunii şi teatralului.

Pe măsură ce te adânceşti în lectură, nu ai cum să nu observi o anumită influenţă soresciană, „vină” mărturisită de poet chiar din poezia-pilot a cărţii, în care îşi recunoaşte statutul de „epigon” al marelui Marin Sorescu, cel din ciclul La Lilieci: Privind spre Bulzeşti/ Le-ntorc gându’:/ O să scriu şi eu La Lilieci-i mei/ Aducându-vă un omagiu. (Prologească).

Şi totuşi, La Ghizunie se vrea (şi chiar este) altceva. Ceea ce-i conferă particularitate, făcând diferenţa faţă de scrierile din La Lilieci, avem să aflăm tot din mărturisirile autorului, făcute cândva în spaţiul virtual: „Sorescu cultivă anti-prozodia – cum spun exegeţii săi –, ca stare poetică prin revers, cultivă discursul intenţionat prozaic şi oralitatea ţărănească… dar el a scris în altă epocă, personajele lui au trăit în altă epocă. Eu aduc în poezia mea o vagă umbră de textualism... Specificitatea mea, îmi place să cred, constă şi în „concubinajul” pe care-l accentuez cât pot de mult (pentru unii, exasperat de mult) dintre arhaic şi contemporan, dintre arhaisme şi neologisme. Asta e lumea rurală de azi! Pentru mine, ţăranul nu-i o piesă din vitrina nu-ştiu-cărui muzeu, trăieşte, evoluează, arde etape… noul copleşindu-l. Apoi Sorescu e oltean, eu sunt moldovean – regiuni şi regionalisme diferite, obiceiuri şi eresuri diferite (la noi, de exemplu, nu există mitul moroiului), abordări diferite. Mă axez foarte mult pe etnografie…”

Ion Lazăr da Coza creionează, printr-un melanj epico-liric seducător, aspecte umane din spaţiul rural românesc, eroii săi, asupra cărora se apleacă cu o ironie duioasă, nefiind mai prejos de personajele din snoavele populare. Poetul-narator înveşniceşte o multitudine de voci şi roluri prin care se exprimă colectivitatea sătească, evidenţiind actori, situaţii şi scene de viaţă, în majoritatea lor, reale.

Credinţele şi datinile, relaţiile familiale, munca zilnică sau sezonieră, dar şi unele trimiteri spre fabulos – a se vedea poezia ce dă titlul cărţii –, constituie cadrul în care se înscriu instantaneele, pentru că fiecare poem reprezintă o mică secvenţă din sarabanda comunităţii. Tipologia personajelor este de o mare diversitate: dramatice, groteşti şi mai cu seamă comice, ele aparţin unei lumi de o neobişnuită mobilitate spirituală.

În sat, toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi despre aproape fiecare există o istorioară prin care respectivul a rămas în memoria colectivă. Numele şi poreclele acestora sunt pur şi simplu savuroase, făcând, adeseori, deliciul lecturii.

Voi continua să postez, pe rând, cele 42 de prozo-poeme pe care le conține volumul, însă în această postare am dorit doar o mică prezentare/clarificare pentru cititori și, bineînțeles, poemul care deschide volumul. 

[Mihai Katin]

este un fragment din acea istorie a sufletului romanesc in esenta sa poetica, acea mitologie a celor avand har si inspiratie, dar pe care lumea lor de un pragmatism arhaic ii trecea in miturile locale din care printr-o intamplare s-a nascut Miorita!
cu pioasa recunostinta, lui Ion Lazar Da Coza

[Ada Nemescu]

Depășit-am un deceniu demult, de când mă opresc, citesc, uneori mă minunez... vreau să spun că-l cunosc în scris pe daCoza (care nici n-a plecat, doar ne privește de sus). Mulțumesc pentru repostare.

aDa

[Dorina Cracană]

Savuros! Cat mă bucur ca am cartea!

[Amanda Spulber]

Introducerea e o încântare. Se simt amuzamentul, bucuria cu care vorbește despre consăteni. Narațiunea e plină de viață, imaginile sunt foarte sugestive, parcă și văd sătenii numărând pe degete poeziile sau salutând fără tragere de inimă. Nu știu ce înseamnă ăl din cheie. Adică de ce se numește așa.