Caisul din fața ferestrei

[Plopeanu Nina Elena]

Otilia, fetița cu ochii precum valurile mării și părul de culoarea caisei coapte, împlinise de curând șase ani. Ar fi dorit să meargă la școală ca și ceilalți copii de vârsta ei pe care îi urmărea cu privirea așezată în fotoliul din spatele geamului, în care își petrecea cea mai mare parte din zi. Adesea o întreba pe bunica, care, în lipsa părinților ocupați cu serviciul de dimineață până seara, avea grijă de ea:
— Bunica, eu de ce nu pot să merg și să mă joc împreună cu ceilalți copii?
— O să vină o zi când vei putea și tu să faci lucrurile acestea, îi răspundea bunica încercând să-și ascundă tremurul din glas și lacrima ce stătea să cadă din colțul ochiului. Până atunci mulțumește-te cu prietenii din grădina din fața geamului. Privește cât de verde este iarba și cât de gingașe sunt florile de primăvară, care îți zâmbesc fără să-ți ceară nimic în schimb. Și caisul, care este de-o seamă cu tine, uite câte flori are anul acesta!
— E foarte frumos caisul, bunico, îmbrăcat în mantia aceasta de culoarea șerbetului de trandafiri pe care, tu îl faci așa de bun.
— Am înțeles. Vrei să te îndulcesc. Dar numai două-trei lingurițe că altfel ne ceartă mama.
— Dar, mama n-o să afle, bunico. Suntem doar noi două acasă.
— Ai uitat de Martinel și de Pufuleț? a întrebat-o zâmbind bunica.
— Dar, de când vorbesc jucăriile? Și, chiar dacă ursulețul și iepurașul din pluș ar vorbi, nu cred că ar fi niște pârâcioși. Hai, bunico, uite Martinel și Pufuleț stau cu spatele. Nu te văd că-mi dai încă două lingurițe.
— Bine, îți mai dau, dar cu o condiție: să citim o poveste din cărticica pe care mama ți-a cumpărat-o de curând.
— Dar, bunico, dacă mă iei din fața geamului, cine mai păzește frumusețea de cais? Dacă începe vreo furtună sau vreun zmeu vine și îi rupe crengile? Cum o să mai facă fructe?
— Nu-ți face griji, Otilia. Deocamdată Caisul nu este în primejdie. Abia atunci când se vor scutura florile și, în locul lor, vor apărea fructele mici și verzi, vor veni hoții de caise și, ca în fiecare an, le vor culege necoapte și vor rupe ramurile firave ale pomului, care, vlăguit și zdrențăros, ca un moșneag cu pletele încâlcite și cu lacrimile șiroind pe obraz, va suspina până în primăvara viitoare.
— Anul acesta, promit că o să-l păzesc zi și noapte, bunico, și o să-l apăr ca pe propriul meu frate. Bunico! bunico! mai bine spune-mi o poveste adevărată. Spune-mi povestea caisului din fața ferestrei.
Înduioșată de rugămințile nepoatei, bunica a început a depăna.
— În urmă cu mulți ani, înainte ca tu să te naști, pe strada aceasta, pe care locuim și acum, erau o mulțime de case, cu garduri viu colorate cu grădini de flori și livezi în care creșteau meri, pruni, cireși, caiși și tot felul de pomi fructiferi. Într-o zi, cel ce se credea stăpânul acestor locuri a hotărât să dărâme toate casele și să taie toți pomii. În locul lor a poruncit să se construiască blocuri, ca acesta în care locuim și noi. Oamenilor, strămutați cu forța, li s-a făcut dor de casele și de grădinile lor. De aceea au început să planteze în jurul blocurilor flori și copaci. Unii dintre pomi au crescut singuri din rădăcinile rămase în pământ de la părinții și bunicii lor. Așa s-a întâmplat și cu pomul din fața ferestrei tale. Primii lăstari i-au apărut în ziua în care te-ai născut tu și fratele tău geamăn.
— Dar, bunico, nu am nici-un frate, a întrerupt-o Otilia.
— Scumpa mea, cred că a sosit timpul să-ți spun că, odată cu tine a venit pe lume și un băiețel.
— Și, unde este? a întrebat intrigată Otilia.
— Amândoi v-ați născut înainte de termen, și erați mici și neputincioși. Fratele tău a dorit să-ți dea ție puterea lui, iar el s-a rătăcit printre stele și în fiecare primăvară de ziua voastră umple caisul de flori ca să-ți arate cât de mult te iubește. Ei, ia spune, ți-a plăcut povestea?
— A fost foarte frumoasă, bunico. Dar, spune-mi, ce trebuie să facem, ca anul acesta, caisul să rămână tânăr și vesel?
— Va trebui să-l păzim cu strășnicie. Tu vei deveni puternică, așa cum a dorit fratele tău geamăn, vei putea să mergi și o să-i poți alunga pe toți cei ce poftesc la caisele crude.
În zilele și în săptămânile următoare, Otilia nu și-a scăpat din ochi prietenul din fața ferestrei. Când i-au apărut fructele mici și verzi a început să-i vorbească. Să-l încurajeze și să-l învețe cum să se apere.
— Caisule dragă ridică-ți crengile, uite așa cum îmi ridic eu mâinile! Și mai sus, și mai sus, cât mai aproape de cer îl sfătuia fetița, ridicându-se singură în picioare pentru prima dată de când se născuse.

[Vasilisia Lazăr]

Ce povestire emoționantă și sensibilă! Mi-au dat lacrimile... Și foarte bine scrisă. Am s-o citesc și elevilor mei. Vă mulțumesc, scumpă doamnă! Prețuire!

[Plopeanu Nina Elena]

Vasilisia Lazăr a spus :

Ce povestire emoționantă și sensibilă! Mi-au dat lacrimile... Și foarte bine scrisă. Am s-o citesc și elevilor mei. Vă mulțumesc, scumpă doamnă! Prețuire!

[Plopeanu Nina Elena]

Plopeanu Nina Elena a spus : Mulțumesc!

Vasilisia Lazăr a spus :

Ce povestire emoționantă și sensibilă! Mi-au dat lacrimile... Și foarte bine scrisă. Am s-o citesc și elevilor mei. Vă mulțumesc, scumpă doamnă! Prețuire!

[Pop Dorina]

Emoționantă poveste. Felicitări!

[Mihai Katin]

Doamne  cat  de  frumoasa  este  povestea  Otiliei  ,ce  frumos  spusa  si  cata  bunatate  sufleteasca  in a  da   unui  cais   semn de fiinta  umana ...sper  ca vor fi  copii  ce  vor citi  aceasta  schita  memorabila !

cu  pretuire!

[Mihaela Popa]

o poveste tare emoționantă, mulțumesc!