La mijloc poezia

[Constanța Popescu]

Mereu mă întreb cum mai poate, cum rezistă, înghesuită, strivită printre nevoi mărunte, printre insomniile, durerile și dorul de comunicare a sufletelor speciale cu sensibilități irizante? Chiar nu știu din ce material e făcută specia asta a celor ce scriu poezie. Cred că Dumnezeu la Facerea lumii, a luat cîteva fire din lutul celest și l-a lăsat așa în curgere lină peste pământ și a zis în sinea lui, pe tălpile cui se va impregna această țărână, să strălucească și la vorbă și la minte, că tot vor aveau destule griji și trebuințe, măcar poezia să-i lase liberi de canoanele lumii și vorbele lor să stârnească mirările iubirii. Și de atunci am rămas așa într-o conteplare continuă a frumosului absolut, Omul! El poate tot și vrea mai mult! Mai mult decât pot înțelege oamenii prin simțurile lor limitate. Mai mult înseamnă infinitul și-l și pot reprezenta, dar doar pentru spiritele curajase care se pot cățăra pe un vis și de acolo să iradieze lumina iubirii. Ce ar fi mai prețios să-ți îmbraci iubirea ca pe o haină prea strâmtă și să radiezi fericirea? Am un prietem care nu înțelege ce simt poeții si poeții nu știu ce vrea și cum vrea el, să i se demonteze poezia ca să devină hrana concretă a oamenilor în fiecare zi. De aceea scormonește prin vrafuri de versuri, decupează și decantează sensuri și acolo unde firul se rupe, completează cu imaginile acoperitoare și ademenitoare. Căci impactul vizual este mult mai puternic decât lectuta unor cuvinte așezate după canoane cunoscute doar de poeți. Și ce canone!

Pentru specia asta teribilă, care probabil are niște circuite by-passate, creierul lor este mereu conectat la 380w, să aibă și rezervă în cazul în care rămâne orfan de muză...Dar nu, doar în el sunt firele din lutul special, doar sângele lui clocotește și are insomnii creative, în rest contemplări și mirări risipite, sentimente tocite, iubiri obosite sau doar amânate până la uitare...Timp lipsă în calendar. Ca și cum s-ar fi rupt niște foi, s-ar fi șters niște ani, parcă s-ar fi vărsat cerneala peste soartă, acoperind totul, cu prea mult.

De bună seamă nu știu să se devoaleze, e  ca și cum se culcă și se scoală cu celeși armuri rigide, care le conferă cumva siguranța împotriva rănilor, a răutăților cotidiene, căci atunci când ești atipic, se nasc invidii, răutăți, nu poți convinge doar prin cuvinte și alea într-un cod la care ai aruncat cheia, că tu poți salva omenirea de la tristețe...tu care cu asta te hrănești, plus toate durerile lumii.

E o temă grea și am fugit cât am putut să nu mă impic în capcana teoreticianului. Știu doar că poeții iubesc mult și iartă și mai mult. Numai ei se pot înălța și pune un zâmbet în locul lacrimilor cu care șterg fereasta inimii, ca să se vadă mai intens iubirea, chiar și strivită de neîncrederea celorlați. Mai întâi trebuie să facem liniște între noi ca să puterm să ascultăm codul transmis fiecăruia după prețuire și sinceritatea sentimentelor. Și atunci cînd renunțând la noi, prețuim pe celălalt și-i iubim vibrația ca și când ar fi a noastră, suntem mult mai bogați, abia atunci atingem nivelul de înțelegere al 

creatorului, care a dat tuturor după nevoi și posibilități. Ei bine, poeții au pretenții puține, material vorbind, au zborul imaginației, puterea cuvintelor și iubirea nepervertită de nevoi mărunte, au multe speranțe, dar și frici, ca niște insigne intrate până la os...

Și toate temerile aste le ascund printre cuvinte. De aceea poeziile sunt un fel de muzică nedescifrată, un solfegiu greu, adresându-se inițiaților și răbdătorilor, celor sensibili, care respiră în același ton cu ei. Nu e o melodie după ureche, acolo e travaliu greu, nopți de nesomn, frământări și nesiguranța înțelegerii. Iubirile lor sunt fulminate. Destabilizează pe unde trec, ard tot.Și pe ei de cele mai multe ori și trăiesc așa cu penele arse, cu aripa ruptă, ascunzându-de în spatele cuvintelor. Nimeni să nu știe ce e înuntrul inimii lor, jucîndu-se mai departe cu cuvintele ca niște copii mari care învață jocul și de dragul lui, nu-și deconspiră suferința. Și să nu cumva să rămână fără parteneră de joacă. În fond asta e viața, o joacă. De la tragic la melodramă. O ruletă. Mereu cu teama în suflet că nu ai spus cât și ce trebuie, că ești înțeles greșit. Greșeala asta poate să le aducă moartea, nu fiziologică, deși nu e împosibil, dar moartea sufletului.

Pentru cei mai mulți, poeziile sunt  niște capcane, întinse de poet ca să aibă timp să divagheze spre alt subiect și să le abordeze separat sau în paralel, în funcție de cum este înțeles și iubit. Dacă e soare sau nor pe cerul lor. Dacă le îngădui iubire, singura lor hrană. Restul detalii de existență cotidiană. Și cine să le apere iubirea? Chiar, cine să-i înțeleagă? Poate citind și recitindu-i mai au o șansă să-i iubești...

 

[Vasilisia Lazăr]

Legătură Răspunsul lui Ana Cîmpeanu cu 7 ore în urmă

Frumos și sensibil eseu despre poezie. Apreciez.