S-a culcat în carul din ogradă și s-a trezit în medianul din buricul satului (Din memoria satului)

[Gheorghe Pârlea]

O glumă năstrușnică, născută din umorul matricial al consătenilor mei, îmi dă impulsul de a o considera demnă de un imaginar „premiu de popularitate”, rezultând din asta și condiția popularizării ei. Am aflat-o în timpul implicării mele la scrierea monografiei satului de baștină*

Glumeții au vrut-o numaidecât victimă pe Marița lui Ioniță, o codană numai bună de măritat, cu pețitori de toată mâna dar respinși de fată pe rudă și pe sămânță.

În satul de la malul Moldovei, aflat în peisajul auroral atins de inegalabilul condei al marelui Sadoveanu, sătenii obișnuiau ca în nopțile verilor din urmă, mai călduroase ca acestea ale timpului nostru, să-și mute „dormitorul” în podul șurii, pe prispa casei sau în căruța din ogradă. Își încropeau saltea din paie sau își întindeau trupul direct pe brațul de fân care le adâncea somnul cu parfumul florilor retezate de coasă.

Marița cea fudulă ce-și aștepta prințul din altă lume, sau măcar din alt sat, nu făcea abatere de la obiceiurile văratice ale obștii. Ea prefera însă căruța din mijlocul ogrăzii și moliciunea fânului cu miros de sânzâiene. Cât despre prudența fetei asupra consecințelor rezultate din eventuala provocare a vreunui flăcău mai nestăpânit, nici vorbă.

Și, chiar dacă nu cu urmări agravante, ceva trebuia să i se-ntâmple odată și-odată Mariței, fata care cam ațâța starea celor ce se împlineau încet-încet în ale bărbăției.

Cel ce hotărî să-i plătească într-un fel anume fetei pentru ostentativa ei stăpânire de sine nu era nici el un mormoloc. Năstrușnicul Vasile Toma abia aștepta momentul, iar asociații la pozna sa așteptau doar un fâșcâit ieșit din două degete împreunate pe limba întreprinzătorului.

În noaptea aceea fierbinte, cu destul timp înaintea ivirii zorilor, un pâlc de flăcăi trecu în taină la treabă. Fiecare isprăvnicel își suflecă mânicile și, tiptil, gloata deschise porțile cele mari ale ogrăzii gospodarului care îi era părinte frumoasei și ațâțătoarei Marița. Luna lumina carul cu fata cea îmbătată de somnul adânc al nopții. Luminătorul cel cu două coarne le era complice băietanilor poznași, căci numai el, stăpânul nopții, vedea cu câtă caznă, metru cu metru, fără nicio zdruncinătură, flăcăii ajutau carul să-și urmeze făgașul, mai întâi ieșind pe poartă, apoi țînând drumul spre mijlocul satului. Unul repeta mătănii, îndepărtând pietrele din calea roților, ca nu cumva poticnirea să strice somnul adormitei din brațele vehiculului cu doi flăcăi la oișe, și alți patru împingând pe lângă roțile cele care, încă din preistorie, au revoluționat raportul omului cu distanța.

În sfârșit, când carul ajunge în locul plănuit de sugubeți, ostenitorii se-ntorc pe la casele lor să prindă două ceasuri de somn. Se vor întoarce numaidecât în zori, spre a fi martori la revelația pe care i-au pregătit-o Mariței.

La prima geană a astrului zilei, băietanii erau la locul faptei. Somnoroasa din carul fantomatic nu dădea semne de deșteptare. E drept că dacă s-ar fi întâmplat asta, satisfacția scenariștilor n-ar fi fost îndestulătoare. Abia când se lumină bine de ziuă și forfota prinse glas în buricul satului, în medeanul în care evreul locului își deschidea dugheana, sătenii își pironiră ochii a mirare asupra carului fără boi la oiște. Starea lor de nedumerire ajunse la apogeu când fata se ridică în coșul carului, în cămașa ei de cânepă ghilită și răsghilită de mâinile mamă-sii, își ridică brațele și-și arcui trupul amorțit după cerințele anatomice la ridicarea din așternut. Asta, până ce ochii fetei, frecați insistent de cei doi pumnișori, zăriră în jur un alt peisaj decât cel din ograda gospodăriei sale. Zări și ceata de flăcăi, cu Vasile Toma în frunte, făptuitori care dădeau frâu liber stării rezultate din izbânda tărășeniei lor. Era taman de-ajuns ca Marița să înțeleagă ce i se întâmplă și ce are de făcut. Își aduse aminte în grabă de calea spre casă pe care o alese Nică a lui Ștefan a Petrei de la Humulești, ca să-și ascundă goliciunea. Chit că goliciunea ei putea fi doar ghicită prin subțirimea cămășii.

A urmat apoi, chiar la față locului, o gâlceavă pe cinste între tatăl fetei și autorul principal al poznei, ușor de dibuit după antecedente.

Gheorghe Pârlea

______________________

* Monografia Comunei Miroslăvești – Despre oameni si locuri, coord. Ioan Pârlea, Ed. Emia Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ed. aII-a)

[Mihai Katin]

este parte  a unei  vaste epopei   rurale  acest  fragment  monografic  ce trebuie apreciat  pentru  reperele sale  aproape  sacre  intr-o  lume  zisa civilizata   ce isi  pierde umanitatea,astfel  de texte sunt mai  pretioase decat  cele  o  mie si  una  de nopti  arabe pentru  ca  au  o  valoare umana  de inegalabila!

[Gheorghe Pârlea]

...Onorat, Dle Mihai Katin de zăbava Dvs. asupra textului meu! Și impresionat de înțelesul Dvs. generos asupra "valorii umane" a  "reperelor aproape sacre" (cum adânc și frumos formulați) ale satului, în contextul deconstructivismului promovat de așa-zisa civilizație postmodernă. (Cu sinceritate maximă, nu uit că, în perioada intermediată de site-ul Negru pe Alb  am avut privilegiul de a citi poeme de mare finețe estetică rezultate din Condeiul Dvs.)

[Gheorghe Pârlea]

Aveți dreptate! Dar ca să ispitesc eventualul cititor, am recurs la un vicleșug gazetăresc: am dezvăluit finalul, sperând că voi incita la curiozitate cu privire la cum s-a ajuns la un asemenea deznodământ. Se pare că "vicleșugului" acest îi datorez onoarea de a vă avea și pe Dvs. "victimă". Sărut mâna pentru aprecierea explicită a textului în sine, dincolo de inabilitatea amendată!
Ana Cîmpeanu a spus :

O istorisire frumoasă, dar titlul nu dezvăluie cam toată povestea. Ce mister ii mai rămâne cititorului? Frumos construită narativ! 

[Ada Nemescu]

Chiar dacă se poate ghici povestea, felul cum este descrisă tărășenia, parcă voit cu încetineală, să țină cititorul pe jar...iar finalul, mult prea grăbit a venit și a lăsat curiozitatea înteeagă...musai să citim mai departe...

aDa

[Gheorghe Pârlea]

...Dragii mei,  nu am pretenții mofturoase asupra posturii mele de... povestitor de ocazie. Îmi tratez, prin asta, doar statutul de bunic cu misiunea de a spune povești nepoților (aș putea fi si străbunic, dar nepoata cea dintâi abia acum, la 28 de ani,  își prefigurează eventuala familie). Desigur, zelul meu de logoreic pe seama unor întâmplări mult prea simplificate aflate pe cale orală, demne însă de îmbrăcat în haină de sărbătoare (cu toată stângăcia croitorului), e o ispită aflată sub influența spațiul spiritual (tutelat de Sadoveanu și Creangă) în care am trăit un car de ani (și încă mai deșir un rest de ghem). Atât și nimic mai mult.

Dna Ada Nemescu, nemeritată prietenă virtuală, sărut mâna pentru bucuria de a nu-mi fi ignorat exercițiul! (Vă rămân un perpetuu datornic insolvabil, pentru generozitatea pe care mi-o arătați de ani buni.)