Nimic rău

[Manuela Munteanu]

    Trăsura opri în fața conacului cu opintiri și nechezat după galopul înspumat al cailor, adevărată acrobație. Boierul Ioan Caradja coborî cu capul înainte, ca un taur arțăgos, cu gulerul cămășii desfăcut și cu jiletca greșit încheiată. Părea beat, sau măcar mahmur, în neputința pașilor săi, în clătinarea evidentă a picioarelor neascultătoare. Nu băuse nimic. Era doar deznădăjduit. Cerul era rupt în două pentru el, aerul pe care îl respira urla a nenorocire și îi transmitea simțământul că se află la marginea prăpastiei vieții lui.Tare ar fi dorit să se arunce în gol, dar destinul îi refuza mârșav până și acest privilegiu. Primise telegramă la București să se întoarcă urgent în provincie. Fata lui, unica lui fată, Smaranda lui dragă, nu mai exista.

     Cum putea fi oare cu putință? Acum trei săptămâni, când plecase, o lăsase senină, cu zâmbetul ei luminos înflorit pe toată fața, cu ochii migdalați, de un verde ireal, veșnic întrebători. L-a condus la trăsură un pic distrată, un pic absentă, cu un aer preocupat de cu totul altceva decât de despărțirea lor. Avea o rochie albă, lungă, încheiată cu camee la gât și un șal albastru, petrecut peste piept. Părul blond i se răsfrangea în bucle pe umerii mici. Nu a vrut să-l îmbrățișeze la plecare. I-a ținut îndelung mâinile între mâini și i-a țintuit ochii cu privirea, întâmplare ce i-a dat pentru o clipă fiori reci, dar apoi i-a așezat timp de o secundă o sărutare, ca o adiere, pe obraz. ,,Au revoir, papa! Bonne chance!" i-a șoptit și a fugit imediat, nepăsătoare, către aleea dinspre grădină.

    O crescuse aproape singur. Maritza, mama ei, îi părăsise pe amândoi, când avea Smaranda vreo cinci ani, măcinată de o boala grea, moștenită din generații de boieri, ce se tot căsătoreau între rude, iar ea fusese ultima zală din lanțul devastator al bolii ereditare. S-a bucurat ca un copil când doctorul, adus special de la Paris, a confirmat că Smaranda nu moștenise nemiloasa boală de sânge.
   A izbit de perete ușa către salonul central. În același moment l-a izbit și pe el mirosul înțepător de tămâie. Un noian de lumânări aprinse scoteau un zgomot spart și un fum înecăcios. În mijloc, pe un catafalc, era ea, frumoasă și palidă, îmbrăcată în alb, parcă abia adormită, cu îngeri în gând. Bărbatul a căzut în genunchi. Simțea acut în viscere neputința de a se apropia de fiica lui. A scos un icnet, ce se vroia a fi un urlet gâtuit și a început să plângă cutremurat, cu fața în palme. Să fi stat așa o oră, o zi, un veac? Nu mai știa. I-a fost curmat plânsul de niște pași. Erau mai degrabă târâiți decât pășiți, dar erau molcomi, liniștitori prin simpla lor prezență. Era Domnica, doica bătrână a Smarandei, o femeie adusă de spate, care își căra anii ca și cum ar fi cărat o povară, la fel de grea ca și viața ei de slugă. Printre ochii mijiți și plini de lacrimi, boierul a zărit că femeia purta ceva pe brațe. Mic, zgomotos și mișcător.

   ,,Boierule, fata matale nu te-a lăsat singur. Ți-a lăsat ajutor la zile grele, când ți-o fi bătrânețea mai hâdă și mai posomorâtă. Vino de-ți ia nepotul și dă-i binecuvântare!", zise femeia aproape poruncitor. Ioan Caradja s-a ridicat greoi de pe lespezile salonului și s-a apropiat de bătrână. O mână micuță ieșea din pelinca albă și se îndrepta pentru prima dată către bunicul țintuit de uimire, pentru care, fără nicio înștiințare, se aprindea flacara nădejdii într-o noapte cruntă a disperării. Era lumina viitorului neamului lui. O lumină născută din rușine, dar era lumină. Și-apoi cine avea să spună vreodată de rușine? Și-a jurat în gând că, atât timp cât va trai el, nu va exista gură care să îndrăznească să-i pomenească fata de rău. Da! La o adică, nici n-a făcut ceva rău. I-a născut un nepot, după care a ales să plece în căutarea măicuței sale. Da, n-a făcut nimic rău.

[Pop Dorina]

Scurt, dar cu miez. Am citit cu interes. În rest... „nimic rău”.

[Manuela Munteanu]

Mă bucur mult că v-a plăcut proza mea, doamnă Dorina Pop! Eu mă simt mai mult poet decât prozator, de aceea aprecierea dumneavoastră mă încântă. Mă stimulează pe mai departe. Vă mulțumesc!

Pop Dorina a spus :

Scurt, dar cu miez. Am citit cu interes. În rest... „nimic rău”.

[Chris]

proza foarte scurta, bine scrisa, ar putea foarte bine sa fie dezvoltata sau sa fie un fragment dintr-o lucrare mai mare.

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc pentru apreciere,  doamnă Chris! Sfatul dumneavoastră nu numai că mă ajută, mă și onorează. Ideea de a dezvolta va rămâne în mintea mea și voi acționa când îmi va permite timpul. Însă, colegialitatea și dăruirea dezinteresată mă impresionează profund. Vă îmbrățișez cu gândul! :)

Chris a spus :

proza foarte scurta, bine scrisa, ar putea foarte bine sa fie dezvoltata sau sa fie un fragment dintr-o lucrare mai mare.

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc,  doamnă Gina Zaharia!

[gina zaharia]

Am citit cu drag! Mi-ar plăcea să lecturez și un roman. Condei există!

Munteanu Manuela a spus :

Vă mulțumesc,  doamnă Gina Zaharia!

[Manuela Munteanu]

Da, am în plan să scriu un roman istoric... peste câțiva ani, după o muncă susținută de documentare. Subiectul îl am, chiar și personajele, în marea lor majoritate, timp nu prea am. Vă mulțumesc încă o dată pentru apreciere!

gina zaharia a spus :

Am citit cu drag! Mi-ar plăcea să lecturez și un roman. Condei există!

Munteanu Manuela a spus :

Vă mulțumesc,  doamnă Gina Zaharia!

[Ada Nemescu]

M-am înfiorat citind! Am întârziat cu citirea, dar - nimic rău - nu?

Sunt derutată Manuela, ce scrii mai frumos? poezie, proză?

Atât de reale descrieri şi stări/suferinţe, o curgere sinuoasă a poveştii, de nu s-ar fi sfârşit!  Îmi aminteşti de Charlotte Brontë...

Te felicit şi aştept un roman, te rog...

aDa

[Manuela Munteanu]

Doamne, Ada! Cât de onorantă asociere! Da, poate că am aceeași înclinație spre un tragic luminat în cele din urmă cu un happy-end, dar... toate rezervele mele de fantezie, poate că ar cântări cât un capitol din Jane Eyre. Scuze că am întârziat cu răspunsul! Ți-am văzut târziu comentariul. Îți mulțumesc mult! Mi-ai făcut pielea zgribulită... de plăcere, evident... :)

Ada Nemescu a spus :

M-am înfiorat citind! Am întârziat cu citirea, dar - nimic rău - nu?

Sunt derutată Manuela, ce scrii mai frumos? poezie, proză?

Atât de reale descrieri şi stări/suferinţe, o curgere sinuoasă a poveştii, de nu s-ar fi sfârşit!  Îmi aminteşti de Charlotte Brontë...

Te felicit şi aştept un roman, te rog...

aDa

[Manuela Munteanu]

Mulțumesc,  domnule Marian Bircea!