Rochia din vitrină

[Marginean Liliana]

 

Anii de liceu m-au făcut să trăiesc într-o rătăcire continuă. Într-o debusolare și o căutare fără sens, fără o țintă anume. Într-o neîmplinire.  Știam că trebuia să fie altfel, de la mine s-ar fi așteptat toți cei din jur să găsesc un drum mai ușor, un drum bun. Dar eu bȃjbȃiam în întuneric, o umbră   în căutare de lumină.  

Nu a fost așa de la început. Semnele păreau a fi promițătoare. Eu am luat primul zece din clasă, după două zile de la începerea clasei a noua, la istorie, făcȃndu-l mȃndru pe tata, ce preda și el istoria, nici nu aveam încă împărțite carnetele de note, profa mi-a notat numele  într-o agenda. Apoi un alt zece la testele de început de la matematică, după care alte note mari. Nu mi-a plăcut niciodată matematica, dar am avut un profesor extraordinar  în școala generală, care nu ne lăsa să ieșim în pauză, pȃnă nu înțelegeam lecția predată. Eram șase colegi în clasă, veniți de la noi din  sat la acel liceu prestigios și toți șase am luat note de zece atunci. Aș fi vrut să-mi placă matematica, tata îmi tot spunea că are poezia ei, așa cum și un furnal dintr-o fabrică o are, un strung sau un alt utilaj. Eu n-am reușit niciodată să-i văd , să-i  înțeleg poezia, poate că nici n-am căutat-o îndeajuns. Nu mi-au plăcut niciodată cifrele. Mă refugiam în cărți, dar niciodată în cele din programa școlară, ca un semn de revoltă pentru profesorul meu de limba romȃnă din liceu, care nu era așa cum aș fi vrut eu și care mă nota mereu cu cel mult nota 9. Aș fi fost un altfel de profesor, dacă ai mei m-ar fi lăsat să aleg această profesie.  Ei au fost dascăli o viață, cu venituri mici și cu perspective puține. Nu știu dacă ar trebui să rămȃn pentru totdeauna  supărată pe ei, s-au gȃndit la multe, probabil la o repartiție într-un capăt de lume, unde erai legat de glie, la o existență aproape de pragul subzistenței, la lipsa de alternative. O altă meserie, în opinia lor, ți-ar fi dat șansa de a trăi într-un oraș, cu un minim de confort. Și au ales ei pentru mine.

Mă obișnuisem să fiu încurajată și lăudată la limba romȃnă, ca-n școala generală, de profesori și de colegi, să fiu apreciată. Scriam poezie, criticul Alex Ștefănescu tocmai îmi publicase câteva versuri în Suplimentul literar artistic al Scȃnteii Tineretului, o revistă foarte apreciată pe atunci.  Însemna încredere și curaj pentru un copil care urma să împlinească 15 ani. Apoi au venit notele mici de la fizică, de la chimie și s-a dus naibii toată poezia.

Le-am lăsat pe toate la voia întȃmplării, fără să-mi mai pese foarte mult de rezultatele școlare. Fără să-mi mai doresc ceva. Picasem într-un soi de depresie. Doar la cȃteva ore mergeam cu plăcere, printre  care cele de franceză, unde doamna Monica, de o frumusețe și eleganță rar întȃlnită, ne descrețea frunțile. Și cele de  rusă, unde o profesoară de un farmec extraordinar, aproape de pragul pensionării, vorbea o rusă melodioasă, pe care ne era drag să o ascultăm. De fapt problemele serioase erau la științele exacte, unde o dată pierdut startul, cu greu mai poți să-ți revii.

Mai erau și problemele de cazare, de spălat, făcut mȃncare  și drămuit banii, departe de părinți.

Ai mei n-au trecut niciodată pe la școală în anii de liceu. Spuneau că o să mă descurc. Îmi trimiteau bani o data pe lună, nu mulți, dar aveam ceva mai mult decȃt ceilalți copii din jurul meu. Și pachetul cu mȃncare o dată la două săptămȃni.

Cei patru ani au trecut, mereu împărțită între chinul de a-mi scoate cinciul la fizică și la chimie și de a înțelege matematica , între două plase cu cărți împrumutate de la bibliotecă, între două piese de teatru, urmărite din primul rȃnd la teatrul national din Baia Mare. Între două plimbări prin parc. Între două concerte ale trupelor preferate. Mereu pe picior de mutare, din internat în gazdă și invers, între două plecări. Între două look-uri diferite, de depeșist sau roker tapat, între nehotărȃrea de a fi dură sau romantică, între două așteptări, între două iubiri  nespuse, netrăite .  Doar imaginare. La fel de debusolată am cȃntat si Gaudeamus și mi-am dat și bacul.

Ai mei mi-au trimis mereu bani , doar că eu aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Pentru banchet și serenade, mama a făcut rost de un silon vișiniu, superb, adus tocmai din Constanța și de atlas alb, din Timișoara. Mi-am făcut la o croitoreasă pricepută un costum minunat din silonul fin si din atlas, rochia de banchet. Dar mintea îmi rămăsese la o rochie roșie, diafană, din mătase naturală, de pe unul dintre manechinele din vitrina magazinul ui Maramureșul.  De o eleganță desăv ȃrșită.  Lumea o  privea și-o admira în treacăt. Era doar una singură de vȃnzare în stoc de acea culoare. Și una de un albastru senin. Costa puțin mai mult decȃt salariul mamei de atunci, adică peste 2000 de lei. I-am spus mamei doar în treacăt de rochie, la telefon, îi făcusem și o probă și-mi venea minunat. Și mama n-a mai așteptat, a doua zi am avut banii, trimiși prin șoferul autobuzului ce venea de-acasă. Mi-am cumpărat  superba rochie  și pantofiorii roșii de la Satu Mare, pentru care am chiulit o zi de la școală, escaladȃnd gardul liceului, împreună cu o prietenă.

La festivitate au venit și ai mei, voiau să-mi facă o surpriză. Mai întȃi am văzut-o pe mama, încă nu avusese timp și bani pentru a merge la dentist, ca să-și rezolve problemele dentare, am văzut-o mai bătrȃnă cu zece ani decȃt o văzusem ultima oară, cu haina ei de piele neagră, veche, ponosită la umeri și la coate. Eu în rochia de peste 2000 de lei, strălucitoare.  Atrăgȃnd toate privirile. Mi-a venit să intru în pămant.  Aș fi dat tot ce aveam atunci ca s-o fac mȃndră de mine, aș fi schimbat dacă aș fi putut toată rătăcirea aceea a mea de-atȃția ani, rebela din mine care pierduse atȃta timp în zadar.  Mofturile mele. Mi-a fost  rușine. Aș fi vrut să facem schimb de haine, să o văd pe mama elegantă, așa cum ar fi meritat. Să nu-i mai simt anii aceia ca pe niște ani pierduți.

Și-n îmbrățișarea aceea dureroasă  a mamei, m-am prelins toată, transformȃndu-mă  într-o lacrimă grea, apoi în lumină.

[Ada Nemescu]

Atât de emoționant! Mă regăsesc! 

Chiar mi-au dat lacrimile. 

Felicitări! Ada

[Marginean Liliana]

Mulțumesc!

Ada Nemescu a spus :

Atât de emoționant! Mă regăsesc! 

Chiar mi-au dat lacrimile. 

Felicitări! Ada