Răscolind praful de pe amintirile aproape uitate, pașii minții m-au purtat pe drumuri din vremuri apuse. Dar ce știu cu certitudine este că memoria, încă, păstrează parfumul poveștilor ce au înmiresmat tinerețea... Iar atunci când sufletul le simte mirosul îmbietor, preț de-o clipă, chipul se luminează și un zâmbet sincer înflorește.
Încerc să pavez trecerea timpului cu pietre din cuvânt, pentru că amintirile sunt puntea care va rezista sub greutatea viitorului.
Poate, undeva, așa este scris, poate că amurgul îmbibat de miresmele tinereții trebuie să rămână sau poate, este tocmai acea pace de care sufletul are atâta nevoie...
Parfumul acestei amintiri înmiresmează începutul anilor '80, când de la serviciu mă trimiteau, destul de des, în delegație...
Majoritatea deplasărilor le-am făcut în capitală, chiar și atunci când a trebuit să ajung la Giurgiu sau Alexandria. Deoarece se deconta biletul, de vreo trei sau patru ori am zburat cu avionul... Îmi amintesc că un bilet până la București era în jur de 130 lei și cam tot atât costa, la clasa întâi, biletul cu trenul rapid. Dar prea mult timp nu se economisea nici cu avionul. Având în vedere toate formalitățile de verificare și control, apoi cele 45 minute de zbor ( uneori și-o oră), plus timpul până ajungeai din aeroportul Băneasa în centru, taman că sosea și trenul rapid, în gară, din direcția Nord. O dată am avut bucuria să-i întâlnesc și să zbor împreună cu doi dintre cei mai mari actori români: Amza Pellea și Ștefan Mihăilescu-Brăila. Dincolo de faptul că amândoi erau foarte volubili, la cel din urmă mi-a atras atenția, în mod special, o servietă mare din piele, dintre acelea care își cumpărau, pe vremuri, gestionării și vânzătorii din comerțul socialist.
O imagine pe care am regăsit-o, ceva mai târziu, în filmul Secretul lui Bachus.
Dar a existat o perioadă când delegațiile au fost mai rare. Și dacă era musai să merg la București, atunci, puneam condiții pentru anumite zile. Întotdeauna intercalam și un sfârșit de săptămână iar în acest fel petreceam și cu familia câteva zile prin capitală.
De obicei înnoptam la vărul Ionică și la Rozica. Pe atunci locuiau, cu chirie, într-un cartier de case, mai mult decât modeste, în apropiere de platforma Pipera, acolo unde și lucrau. În general proprietarii de apartamente, la bloc, se fereau să închirieze camere la familiile cu copii. Într-o perioadă au stat și singuri la un bloc pe Doamna Ghica aproape de biserica Plumbuita. Dar au adus copilul la București și cum trebuia să înceapă școala au fost nevoiți, din nou, să se mute și să închirieze două cămăruțe iar wc-ul în curte și pentru care plăteau o grămadă de bani. În acele vremuri, era destul de greu de obținut un buletin de București... Chiar dacă veniturile multora le permiteau să achiziționeze un apartament proprietate personală, era musai să ai acel act pentru care de multe ori, ca și în filmul cu Mircea Diaconu și Catrinel Dumitrescu, trebuia să plătești un car de bani. Și la drept vorbind, nu prea aveai de ales... Doamna Virginica, noua proprietară, o pensionară văduvă, vorbăreață și fâșneață era mai mult plecată la țară, pe timpul verii. Dar de aproape un an, se căsătorise pentru a doua oară chiar cu primul prieten din tinerețe, văduv și el.
Ca urmare a acestei căsătorii doamna Virginica s-a ales cu încă un nepot. Om cu funcție de mare greutate, pentru acea epocă, noua rudă avea o cheie și venea destul de des pe la locuința mătușii. Reușise să-i intre pe sub piele, cum se spune, sau având în vedere lipsurile în care se trăia, mai de grabă s-a lăsat copleșită de multele beneficii oferite de tovarășul director. Interesele erau comune... Nimeni nu oferea nimic degeaba. Cu toate că luna august era, în general, rezervată pentru concedii, mă aflam iarăși în delegație la București. Într-una din zile, când am revenit acasă am găsit parcat în fața porții, de pe străduța îngustă fără de asfalt, un ARO. În curte, la umbra falnicului agud și la masa veche din lemn cu scaunele din același material, se întrețineau la un pahar de vorbă, Ionică, Rozica și Mia- o colegă de serviciu și vecină la doua case depărtare. De fapt aproape tot cartierul era împânzit de numeroși salariați-chiriași fără buletin de București și care, pentru o locație similară, plăteau chirii de lux. Dar în drumul meu spre locul unde cei trei stăteau la taifas am remarcat că la camera dinspre stradă o fereastră este întredeschisă. Iar perdeaua de nailon de la ușa principală, și care ținea loc de plasă pentru țânțari, era mai mult de jumătate trasă. Nu am pus nicio întrebare... Am crezut că doamna Virginica s-a întors de la țară iar acum se odihnește. Am crezut...
Nu am reușit să-mi trag bine sufletul, în fața unei cești cu cafea, că în stradă, din direcția porții s-a simțit gălăgie. Un bărbat înalt între două vârste și înfășurat în aer de șef căuta șoferul mașinii parcate, într-un loc nepotrivit și în afara programului.
Era fiul unui vecin de lângă casă, care mai mult ca sigur ocupa un post important, pe undeva, și a găsit numai bine un motiv să le arate celorlalți vecini, de pe stradă, că și el este un cineva.
Pe vremuri nu prea puteai să folosești sau să pleci cu mașina de serviciu în afara orelor de program. Așa că, tovarășul director trecea pe la mătușica din timpul serviciului dar fără de șofer. Iar pe iubită, nimeni altă decât propria secretară, o pescuia de la locul dinainte stabilit. Cum de cele mai multe ori se însera, până se desprindea din brațele secretarei, de aici și problemele cu fiul vecinului care a dorit să-și demonstreze funcția. Adus din provincie și instalat director general la București probabil era o mare capacitate dacă a fost selectat să conducă una dintre cele mai mari întreprinderi cu filiale în mai multe zone din țară. Pe atunci nu existau telefoane mobile și nici internet, iar stația din dotare o folosea doar cu cei din directa subordine.
În situația creată, Ionică a bătut inițial la ușă, apoi a insistat în geamurile tapetate cu hârtie albă, ca să nu se decoloreze sau să se taie perdelele de la prea mult soare. După vreun sfert de ceas apare și tovarășul director. Cu vocea scăzută Ionică i-a explicat ceva și amândoi s-au îndreptat grăbiți spre poartă... La nici zece minute directorul revine foarte zâmbitor și pus pe glume. Nu era un tip prea arătos, dar asta prea puțin conta, șeful are întotdeauna dreptate și este cel mai frumos.
Dar atunci când nepotul venea pe la mătușa Virginica parcă era un Moș Gerilă. Avea tot interesul să fie darnic, toată lumea trebuia să fie îndestulată și mulțumită, inclusiv familia vărului Ionică. De nenumărate ori Rozica, care este o foarte bună gospodină, le-a pregătit porumbeilor pentru cină diferite specialități din carne sau chiar saramură din pește la grătar. Funcția nu-i permitea tovarășului director să se afișeze în locurile publice cu amanta. Apoi putea să afle nevasta, care și ea deținea o poziție cheie într-o instituție specială. Tăcerea ajunsese să fie cumpărată cu toate cele care lipseau, în acele timpuri, de pe piață.
Într-un târziu și-a făcut apariția și tovarășa secretară... O doamnă mai înaltă cu un cap decât șeful, elegantă, fermecătoare și foarte sociabilă. Dar unde mai pui, amândoi erau membrii ai P.C.R. Pe vremuri era musai să fii înregimentat în partidul unic, altfel nu prindeai nici un fel de funcție. Probabil s-au descoperit pe la ședințele de partid unde plictiseala era la ea acasă.
Prinși sub vraja multor povești cu pescari, depănate cu mult tâlc de tovarășul director, noaptea își așternuse demult voalurile peste cartierul cu străzi înguste, neasfaltate, fără de canalizare, casele modeste și înghesuite unde chiriile erau percepute ca pentru un confort de lux.
La lumina becului din curte și răcoarea nopții, din când în când, câte un țânțar flămând ne mai atenționa că s-a făcut târziu.
Dinspre lacul Plumbuita se auzea în surdină orăcăit de broaște, iar pe boltă stelele se trăgeau în Carul Mare...