O vacanță în... război

[Pop Dorina]

Sunetul roților de tren și balansul vagoanelor pe șinele proaspăt ieșite din noapte îmi provoacă o stare de moleșeală soră cu somnul. Cât am dormit n-aș putea contoriza, însă brațul mamei urmat de remarca: „Am ajuns!” mă determină să sar ca arsă, răspunzându-i și eu, scurt și sec:

– Apă!

Mama, grijulie cum o știu, îmi întinde sticla, nu înainte de a păstra ea dopul. Beau o gură, pentru ca interiorul gurii mele uscat de somn să se obișnuiască cu răcorosul lichid, apoi torn în exces.

– Ajunge, drumul e lung până-n Criștelec...

Sunt prea odihnită s-o contrazic, însă doar n-ar vrea dumneaei să-mi pună porție la apă. Nu cred că-i cazul.

– Uite, Dorina, ăsta e băgăjuțul tău. Restul voi lua eu.

Cu o plăsuță în mâna dreaptă, avansez pe culoarul trenului încă în mișcare, spre ușă. Anuța lui Mitru-Pavelii, căci așa e poreclită mama în sătucul ei de ardeleni, mă urmează zâmbindu-mi printre geamantane. Așteptăm amândouă, în liniște, oprirea trenului în gara din Șimleul Silvaniei și coborâm. Nu ne așteaptă nimeni, însă aerul de vacanță și peisajul pe care l-am lăsat în urmă cu un an îl simt cum îmi șoptește: „Bine ai revenit!”. Rătăcesc printre amintirile verii trecute, plimbându-mi gândurile pe cărările unor flash-uri care insistă să iasă la lumină, încurcându-se neputincioase în prezentele raze de soare. Căldura din tren își mută pașii pe peron și ne urmărește ca o coțofană, înspre autogara orășelului sălăjan.

Timpul zboară pe lângă noi și nici nu ne dăm seama cum am ajuns în curtea mătușii Măria. A fost așa, ca o aruncătură de băț umezită cu îmbrățișări caricaturistice oferite de către sătenii din autobuz. 

Furtuna comunicării, generată de revederea surorii ei, e declanșată de mama, chiar dacă dulăul din spatele porții dă tonul, anunțând-o pe mătușă c-am sosit. Nu ne-a așteptat nici cu tort, nici cu cafea, însă pancovele și păhărelele de pălincă, biostimulatoare pentru organism, se evaporă rapid.

Restul zilei îl petrec cu cei doi feciori ai mătușii, amprentați cu un izbitor bronz de muncile câmpului. Doar Nicoleta, piticania de trei anișori, e albă ca varul. Seara, adunați în bucătăria de vară a gospodăriei, devorând toate plăcintele cu brânză și mărar, pregătite de mătușă și mama în cursul zilei, adulții fac planuri pentru ziua următoare. Nu înțeleg prea multe, doar că vom pleca la oraș. Mă cam indispune acest lucru, căci aș fi preferat să mă joc cu verișorii mei, însă ei, ocupați cu cositul și culesul prunelor, nu prea aveau timp de mine.

 

Deplasarea la Șimleu, se pare că n-a fost o hoinăreală întâmplătoare. Cele două femei, lăsând în seama unchiului Mitru pregătirea cinei, analizează, dezbat, se contrazic. Undeva în umbra lor, încerc să înțeleg ce vor face cu mulțimea sculurilor de melană achiziționate și care este rolul păturilor bicolore pe care le tot aruncă pe lavițe, admirându-le.

– Gata, muieri bune, cina-i caldă. Chemați și pruncii, le-o fi foame...

Dialogul celor două se mută în bucătărie, unde o mămăliguță cu brânză și smântână îmi face cu ochiul.

– Pruncilor, om spune o rugăciune amu, apoi mâncăm...

Și împreunându-și mâinile rostește Tatăl Nostru, secondat de toată familia. Mâncăm, întrerupți din când în când de glumele mătușii, care o determină pe mama să-i răspundă pe măsură. Ușor, ușor ritualul divin de la începutul cinei e înlocuit de bucuria larmei care schițează cuvântul „împreună”.

– Mitrule, du-te fii bun, în pod și coboară războiul cela, spune mama ca și când a mâncat microfoane nu mămăligă.

Să tremur, să râd sau să mă bag sub masă? Aștept urmarea, căci niciodată în prezența mamei nu am simțit teamă, până... acum. Război? Neobișnuită cu noțiunea de sinonim, nu-mi trece prin căpșorul ăsta tolomac faptul că ideea de conflict nu are nici o legătură cu ceea ce-a afirmat adineauri mama. Tac, și-mi mut amorțirea într-un somn nocturn puțin agitat, curioasă să văd dacă se va alege praful de vacanța mea.  

 

Noaptea a fugit de mult sub dealurile silvane, însă eu încă rătăcesc în patul de lemn din casa bunicului, situată mai la vale de impunătoarea cazemată a mătușii Măria. Undeva în curte, vocea bătrânului îmbie găinile să-și ia micul dejun. Mă ridic cu greu din pat și asta nu din cauza oboselii sau a fricii de o ciocnire armată, ci datorită înălțimii acestuia. Lipsa sandalelor mele, pitulate involuntar de pisică sub pat, mă determină să acumulez pe tălpi nu doar o cantitate nesemnificativă de praf argilos, ci și reconfortanta răcoare dăruită de lutul care tronează pe partea inferioară a încăperii îmbătrânită de secole. Ies în curte și mă furișez spre precara toaletă din grădină, încercând să nu fiu zărită de bunicul meu. N-aș putea spune că aveam intenția să-l ocolesc, însă primordial e... războiul!

Legătura cu vechea casă părintească se face printr-o grădină, unde un fir de apă curgătoare reprezintă o oază de relaxare pentru rățuștele mătușii. Mă aplec să iau vreo trei pietricele pe care să le arunc în apă, dar câteva bobițe de nisip se încurcă în palma mea. Arunc pietrele în iarbă și-mi clătesc mâinile în răcoarea firului de apă, umezindu-mi și obrajii puțin șifonați de atâta somn. Trec podețul și mă îndrept spre casă, de unde se aude vocea de soprană a mamei. Deschid ușa cu multă precauție, fiindcă două găini se încurcă în picioarele mele și n-aș vrea să fiu certată că bag păsări în interior. Pe hol, Nicoleta se chinuie să rupă un picior al păpușii primită în dar de la mama mea. E problema ei dacă dorește să se joace cu o păpușă șchioapă. Eu mă îndrept spre camera unde cele două surori discută aprins. Deschid ușa și... ce să vezi? Structura încăperii se modificase peste noapte, mai precis dispăruse patul. Pe masă, pe scaune și chiar în vitrina dulapului tronau gheme roșii, negre, gălbui, albe obținute probabil din sculurile de melană cumpărate ieri. Un schelet complicat din lemn, lângă care mătușa Măria stă pe un scăunel îmi blochează privirea. Nu mai văzusem așa ceva. Mama, când mă vede, îmi zâmbește. Deci... e fără violență! Mâinile mătușii se încurcă bine printre ațele fixate pe dispozitiv. Cu mâna dreaptă introduce o suveică plină cu ață roșie, luată de lângă alta care are ață neagră și cu mâna stângă trage de suportul din lemn situat puțin la înălțime, de care este fixat o suprafață formată din ață albă puțin mai rezistentă și așezată perpendicular pe privirea mătușii. Repetă mișcarea omnidirecțional, introducând suveica ca și când s-ar juca între cele două suprafețe delimitate de ațe. Dar de ce stă pe un scăunaș? Răspunsul nici nu e necesar, căci zâmbesc urmărind-o cum... pedalează. Mai bate de câteva ori cu dispozitivul din lemn pânza care se formează și ridicând privirea mă zărește.

– Dorinucă, te-ai trezit? Hai, puiul meu, să țeși și tu în război!

– Las-o tu, Mărie, tu.  Nici nu cred că s-a spălat pe față...

– N-o cocoloși, Anuță. Pe pruncii mei de mici i-am pus la muncă.  

I-aș fi răspuns obraznic cum „muncește” Nicoleta să-și demonteze păpușica, însă războiul de țesut m-a atras din prima clipă. Sigur nu voi prinde astăzi mișcarea mâinilor, dar am o vacanță în față să mă deprind cu țesutul. Orice început e greu, însă cu pasiune și voință bariera necunoașterii se poate depăși.   

[Mihaela Suciu]

Crâmpeie de nostalgie! Și eu am prins „războiul” în casa mătușii mele, azi, e „pace”! :))

Dorina, mă bucur c-ai postat și-am citit cu drag!

[Sofia Sincă]

O bijuterie... ai făcut o bijuterie aproape din nimic. Din ce în ce mai bine, la proză.

Niște amintiri în esență, nimic senzațional, evenimente obișnuite, dar povestit cu patos, introdus ceva mister, entuziasm și gata punctele de atracție.

Felicitări!

Sofi

[Ana C. Ronescu]

Printr-o întâmplare, am fost cu puțin timp în urmă în Șimleu. M-am îndrăgostit, pe loc, de frumosul orășel cu aer medieval și de semeția cuminte a Măgurei; așa că am citit povestea dumneavoastră, oarecum, „în cunoștință de cauză” și cu dublă emoție. Admirație! :)

[Corina Militaru]

Frumos! Am citit cu plăcere! :)

[Ion Lazăr da Coza]

suveica ca

O povestiuţă simpăticuţă.

da Coza

[Pop Dorina]

Mulțumesc tuturor pentru lectură, popas și apreciere.

[Vasilisia Lazăr]

Frumos! Și eu am țesut la război. La noi, în Iași, li se spunea stative. Cred că încă m-aș descurca. Felicitări!

[Pop Dorina]

E bine să nu uităm de tradiții. Acest aspect m-a determinat să scot la lumină un episod din amintirile copilăriei. Vă mulțumesc pentru popas și apreciere, doamnă Vasilisia.

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Frumos! Și eu am țesut la război. La noi, în Iași, li se spunea stative. Cred că încă m-aș descurca. Felicitări!