ELEGIA COSMICA XV

[IOAN stoian]

LA LIMITA REALULUI
MOTTO: ,Nu e nimic,și touși e!
Mihai Eminescu

A gândi la ce nu se poate gândi real
Începutul și sfârșitul
Dincolo de un punct primordial
Finitul nu poate să cuprindă infinitul!

Și totuși dincolo ca-ntr-o oglindă
Se năruie speranța unui sens
Stropi de lumină caută sâ cuprindă
Dimensiunea sacră a unui Univers
Cu găuri negre, albe în imensul hău
Cu mâna întinsă după luciul de oglindâ
Sâ mângâi geana adormită a geamănului tâu!

De la naștere privirii și-a auzului și-a mâinii
Simțiri sublime au zâmislit perceperea luminii
Ca undâ și corpuscul grăunte de atom
Cuvântul l-a creat pe OM!
Ani de lumină ce se roteau în stol
Așa cum precizează scrierile sfinte
La început a fost cuvântul, dar omul era gol...
REALUL începu să-l locuiască prin cuvinte...
Sădind în el o trainică conștiințâ
Potop de gândui,de amntiri, sperantă și dorințâ

N-am coborât în umbrâ niciodată
Acolo unde florile se ofilesc
Și viața e mereu prădată
Nu mi-e străin nimic din ce e omenesc
Segmentul nu înțelege dreapta
Când totul curge-n sens invers
Și lmita–și atinge treapta
Nu-i disperare-n Univers
Când stele mor tot mistuind planete
Există poate alte geometrii și legi
Poți studia și să observi pe îndelete
Dar nu ai timp să le înțelegi...
Stele au ars
Ce-a mai rămas?
Civilizații dispărute-n van
Aripi de flutur ce nac un uragan
În alte lumi din Multivers...
Nu poți cuprinde într-un vers
Tumultul entropiei din REAL

Sau dintr-o reaitate virtuală
Inteligență artificială
Instruită și profundă
Ca dialog neâncetat:
-IA ce poți reda în mai puțin de o secundă
Tot ce omenirea a creat
Dar n-ai conștiințâ care te-ar constrânge
Și niciodată nu poți plânge!