Văzduhul fără aripi

[chindea maria elena]

VĂZDUHUL FĂRĂ ARIPI 

m-ai uitat închisă

între țărmurile trupului tău

mi-arunc sosia de lumină în prăselele cerului

dublura mea nisipoasă rămâne

gânduri incandescente

o țin prizonieră

 

n-ai înțeles să nu mai cauți raiul

în semințele mărului

noaptea magnifică a ascuns constelații printre

artere ce văluresc tot mai puțin a tine

marginile crăpate ale lumii își zornăie arginții

licitează din barba timpului

o iubire sleită

mâna mea de stele nu te mai găsește

pescăruşii trec prin gaura acului văzduhul sterilizat

dintre sărutările noastre

jăratec înghețat

în vatra dorinței ai pierdut busola zborului

ecouri ce n-au fost risipește fantasma

seif gol ticăie

membrana vidului dintre coaste

 

n-am să ţip în țărmurile tale

mic dejun între sinapse n-am să-ți fiu

dragostea trage cu fulgere-n mine

o ultimă înțelegere sprijină podurile privirii

 

strălucirea din inimă nu se păstrează

în temniță

 

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Poezia aceasta m-a sedus (mai mult ca celelalte ale tale), prin claritatea mesajului îmbrăcat a la Gerra.

Drag,

da Coza

[gina zaharia]

mâna ta de stele strânge şoaptele care au trecut toate pragurile, Gerra!

finalul e minunat!

[Chris]

chiar dacă nu are aripi, mi-a plăcut mult acest văzduh! :))

[Gabriela Grădinariu]

O pată de culoare în ternul litear din ultimul timp, poezia ta. Admiraţie!

[Sofia Sincă]

De data aceasta visezi trist, Mari-Ela. Puţină strălucire spre sfârşit. Flăcări mocnesc în temniţa sufletului cu dorinţa de a părăsi infernul.

ecouri ce n-au fost risipește

seif gol - e puţin alamnbicat. Cu cine se acordă verbul risipeşte?

Oricum am călătorit cu tine prin imaginile metaforelor tale bogate!

Sofy