undeva între mine şi tristeţea lucrurilor există un suflet

[teodor dume]

de la o vreme mă privesc
ca pe un lucru uitat în podul casei
(nici nu ştiam că există
şi că-l moştenesc de la tata)
ţin ochii larg deschişi cât să
încapă Dumnezeu
discreţia
sentimentele şi iubirea
a tot ce nu am cunoscut îndeajuns

astă - seară am impresia
că cineva se uită la mine
ca la icoana agăţată pe întunericul
de sub grinda unde bunica
îşi ascundea tristeţile
implorându-l pe Dumnezeu să o ierte
de tot ce a făcut şi nu a făcut

miroase a busuioc uscat
e multă linişte în oftatul nopţii
căldura îmi despică amintirile
una câte una
mă privesc apoi
cobor într-un timp fără atingeri
şi îmi place să cred că Dumnezeu
îmi îngăduie lucrul acesta
pentru ca şi mâine să-mi pot aminti
de cei plecaţi...

ştiu că mă vor întreba de ce
nu o fac mai des
cel puţin la capătul săptămânii când
clopotele crapă liniştea  din sat

privesc în jos şi nu spun nimic

[Sofia Sincă]

O clipă de amintire şi tristeţe de ordin sufletesc... alături de simbolul divin Dumnezeu. În fiecare unitate lirică este scris numele Lui. Montarea versurilor denotă statornicirea credinţei religioase pentru poet şi o parte din suflet, pentru cele mai iubite fiinţe - bunicii. Dar şi regretul că amintirea lor nu-i destul de prezentă.

Un poem impresionant.

Am citit cu plăcere, Sofy!