Un intermezzo văduvit de orice durere

[Mihaela Roxana Boboc]

sunt a pământului, 

cu tălpile pline de vină calc prin zile 

nici poezia nu-mi aprinde candela

o unică văpaie, purtată de vis

crește în mine nestingherit

ca un prunc pe care-l port în pântece

în nopțile goale;

nu ești începutul

în care să așez carul cu dorințe

ca pe niște stele aninate în peretele de miazăzi,

aproape am uitat gustul cireșelor în pârg,

din clopotul copilăriei aș împleti raze 

să-mi strâng toți anii într-o singură suflare

și tot ar rămâne neastâmpărul;

așa cum deschid zarea 

ca o pasăre eliberată din colivia strâmtă

în câmpul oniric,

mii de zbateri te construiesc pas cu pas

iubirea te acoperă precum o turlă poleită

în biserica gândului meu;

nu ești finalul

în care să așez șevaletul în cui,

să-mi îngrop poemele și să spun:

am ajuns acasă

pot să mor în tine...

ești acel respiro, iubite

în care aduni toate nervurile și strigi din rărunchi

apoi cu ecou asculți

un intermezzo văduvit de orice durere

în crucea pieptului.

14 apr. 2014

[Nuța Istrate Gangan]

si de am reusi sa ne strangem toti anii intr-o singura suflare...