Un alt fel de infinit

[Monica Pester]

Într-o zi, în infinit, s-a deschis o mare poartă

Ca o corolă de crin, albă, naltă și învoaltă

Ca o oază de creștin într-o dună din Sahara

Cu povară în declin fără să-și aprindă țara

Și se răsfăța în mijloc, de mulți să fie văzută

Toți se întrebau atunci, de ce-ar fi așa de slută

Infinitul nu văzuse multe alte porți la fel

Și de-aceea se mira, cine o mai fi ca el 

Când veni-ntr-o emisferă noaptea lungă-n șase luni

Seminții se speriară și căzură între lumi

Sau în slăvi se ridicară ape-ntregi amestecând

Pentru mii de ani plecară, secretele-și ascunzând

Și atunci, ca prin minune, soarele ieși din nori

Arăta ca o cunună hawaiana , numai flori

Se-ncumetă chiar și vântul să bată spre ea, pieziș

Dar în loc de boare dulce arunca numai pietriș

Dintr-o dată, o tăcere violet se instalează

Nici zefirul, doar mândria infinitului creează

Tot ce vezi nu e departe de un vis sau de coșmar

Dacă taci, accepți ce vine , si-alte vieți în calendar . . . 

[Monica Pester]

Dragă Ada, în ritmul în care mă citești și comentezi, nici  nu apuc să-ți mulțumesc ! Iertare, deci și îți mulțumesc din suflet pentru frumoasele și poeticele intervenții !

[Ada Nemescu]

Infinită, poartă albă, este poezia noastră

Universului ce-l cânţi, poate fi şi o ... fereastră

cu metafore buchet, înflorite, parfumate

sunt minuni în minţi frumoase, crede, află şi socoate... 

aDa