Trecere

[Trandafirul]

De-aș fi păstrat prieteni devotați
i-aș înveli cu-o mantie-argintie,
și toți călări pe cai înaripați
să ducem veșnicia în copilărie.

Visam să-i punem ziduri mari
eternitatea-n ea să stea la joacă,
iar noi desculți și temerari
să scuturăm a zilei promoroacă.

Într-un firesc galop peste câmpii,
cu sufletul și coame albe-n vânt,
din ani să presărăm prin galaxii,
să nu mai știe viața unde sunt.

O mie de prieteni așteptați în van
să fim stăpâni pe vis, pe univers,
doream să-i văd în fiecare an,
dar timpul amintirea lor mi-a șters.

[Vasilisia Lazăr]

Cam tulbure mesajul și foarte multe ruperi de ritm.

[Ion Lazăr da Coza]

Mesaj confuz, fără ca aceasta să fi fost intenția...

O oarecare ușurință de versificare există.

da Coza

[Valeria Merca]

Un text forțat pe alocuri. Tema propusă nu-i de neglijat. :) 

[Trandafirul]

Vă mulțumesc tuturor pentru aprecieri!

[Tudor Cicu]

De ce totul la tine trece prin exterior și nu prin ființa însăși? Nu regăsesc fiorul cu care a pornit poetul la drum. Poate de aici și ambiguitatea de care vorbește și Mihaela S.

[Mihaela Suciu]

Mai fă o „trecere” prin versuri, există ambiguitate.

„i-aș nvelit cu-o mantie-argintie” 

„să nu mai știe viața unde sunt” - cine să fie?

În ultima strofă, dacă sunt prieteni așteptați în van, nu văd să existe amintirea lor, fiindcă n-au existat - asta e logica mea, dar poate greșesc.