Sonetul iernii

[Iordachescu Dragos Nicolae]

Mă plânge-o muză-n dorurile toate

şi geru-i tors în fir de promoroacă,

în zare cerul bate, bate-n toacă,

o santinelă-i timpul... mi-l străbate.

 

Mai lasă visul ierbii să se coacă,

la sânu-i gol - poienile-nflorate;

ciopleşte-un mag din leruri înstelate,

atinge-mi palma, tainic mă provoacă.

 

Un abur alb... fuioarele coboară,

din rugul nopţii lacrimi să-mi aline,

omătul fin, cu graţii de fecioară,

 

aprinde iarna-n straie opaline.

Ulucu-i nins, alunecă pe-o sfoară,

în gerul crud miroase a sulfine.

[Iordachescu Dragos Nicolae]

Mulţumesc mult, Alexandru! Mă bucur dacă ţi-a plăcut textul meu!

Mă înclin!

[bolache alexandru]

Reverență Dragoș!

[Iordachescu Dragos Nicolae]

Vă mulţumesc, doamnă Rodica Râpeanu! Sunt onorat de trecerea dumneavoastră precum şi de cuvintele lăsate în pagină!

Complimente,

[Rădița Răpeanu]

Grație, muzicalitate și parfum!Minunată urzeală!Rodica,prețuire si drag!

[Iordachescu Dragos Nicolae]

Doar o iarnă a unei alte vieţi, o iarnă a copilăriei a unit rezonanţele şi trăirile... şi asta mă bucură nespus, Vasilisia! Aşa ne reîntâlnim, martorii unui alt timp, în frânturi de imagini şi cuvinte menite parcă a ne face să ne rememorăm pe noi înşine! Dacă ai revenit asupra textului meu înseamnă că el şi-a atins scopul pentru care a fost scris!

Îţi mulţumesc foarte mult pentru tot!

Complimente,

[Vasilisia Lazăr]

Superbă, iar terținele m-au vrăjit de-a dreptul. Am simțit iarna, o iarnă de altădat', poate o iarnă a copilăriei sau poate una din altă viață... Nu știu...

Prețuire,

[Iordachescu Dragos Nicolae]

Vă mulţumesc, doamnă Corina Militaru! Onorat!

Complimente,

[Corina Militaru]

Fermecător! Foarte, foarte încântată! :)

[Iordachescu Dragos Nicolae]

Ion,

Înainte de toate... nu, nu eşti Gică Contra!

Referitor la problema ridicată de tine, din punctul meu de vedere este şi nu este o problemă ultimul vers, mă refer la ideea ta de a fi o chintesenţă filozofică. Depinde, după părerea mea, de ceea ce autorul a dorit să exprime în întregul text. Eu n-aş lua partea fără întreg.

Ca să-mi susţin spusele exemplific cu ultimele două terţine din două sonete ale lui M.Eminescu.

"De-odat' aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii."

(Afară-i toamnă - de M.Eminescu)

Şi ce-a de-a doua terţină, respectiv al doilea sonet:

"O umbră dulce, vino mai aproape,

Să simt plutind de-asupră-mi geniul morţii

Cu aripi negre, umede pleoape."

(Oricâte stele... - de M.Eminescu)

Iată aici finalul... ultimul vers este mult mai estompat, lasă interpretarea la latitudinea cititorului.

Acum, prin acest tip de sonet-pastel sau pastel-sonet, cum le-ai intitulat tu într-un comentariu anterior, am căutat să-mi definesc o formă personală a acestui tip de poezie, mă refer la sonet.

Şi, cred că în cele din urmă am găsit-o pe aceasta, în această împletire de forme, simboluri, cuvinte. Aşezate toate sub formula sonetului.

Plecând de aici a rezultat ceea ce am scris.

E bine dacă a plăcut şi e bine dacă am rezonat împreună preţ de câteva clipe.

Îţi mulţumesc mult pentru intervenţie şi pentru cuvintele lăsate în pagină!

Consideraţie,

[Ion Lazăr da Coza]

Dragoș, ca să nu mă dezmint (doar sunt Gică Contra, nu?), ultimul vers al unui sonet trebuie să fie o chintesență filosofică. Și acesta - în gerul crud miroase a sulfine - este, căci te duce cu gândul la renaștere, la... însă dă sonetului aer de pastel. Alta era dacă încheiai cu: o santinelă-i timpul... mi-l străbate.

Oricum, sonetul mi-a foarte plăcut. :)

Drag,

da Coza