S-a risipit tăcerea...

[Camelia Ardelean]

S-a risipit tăcerea, doar umbra-i mă pătrunde,

Săpând, câteodată, avene-n epidermă,

Zăpada-și programează căderile în runde,

Am răni evanescente peste simțirea-mi fermă.

 

Îmi cresc, în piramidă, cuvinte din viscere,

Le mângâi, delicată, ca un efeb mustața,

Iluzii vesperale se-mpart în emisfere;

Cu astrul rupt în două, la vise scriu prefața.

 

Din patimi irosite pe stele migratoare,

Culeg o rămășiță blocată în vertebre;

Aș cerne prin silabe fărâma de culoare,

Ce luna mi-o păzește în zările-mi funebre.

 

S-a risipit tăcerea – „păcat” inavuabil,

Un suflet se dezbracă de lanțuri abisale;

Sub coama rațiunii, mi-e cerul vulnerabil,

Se scurge universul din mine în pocale...

 

[Ion Lazăr da Coza]

Mult mai concentrat... Excelent.

da Coza

[Valeria Merca]

Grija pentru prozodie este evidentă.

Se scurge universul din mine în pocale... frumos final

 

 

[chindea maria elena]

Câtă vreme nu risipești ci strângi în pocal/poemă toate revelațiile energiei luminoase - nu avem a ne plânge Camelia!:))) Inteligent construit!

[Sofia Sincă]

Frumos, cu muzicalitate și intensitate remarcabilă.

Recunosc m-ai trimis pe la DEX. Dar e un lucru bun. Nu știam de avene... :))

Am citit cu interes și plăcere,

Sofy

[giurgiu maria]

Frumoase versuri ! Prețuire!