Balada unei frunze

[Emil Dumitru]

Toamna, vântul melancolic,                               

dojenea o frunză tristă:

− Astă vară erai verde,

acum galbenă… ce-artistă!

Vei cădea din pom, pe jos,

paşi grăbiţi te vor călca,

nimeni n-o să stea o clipă

să-nţeleagă drama ta.

 

 

 − Vântule, iubitule,

vara lin m-ai legănat,

m-ai mințit, m-ai răsfăţat,

ai plecat şi m-ai uitat!...

M-a plouat, ploaie de seară,

m-a ars crud soare de vară,

ş-acum vrei să-mi spui că-ţi pare,

rău, ca jos eu am să cad!?

Hoinăreşte văi şi dealuri,

du-te, du-te, te-am uitat!

 

− Eşti şi rea şi răsfăţată,

eşti... o frunză într-un pom.

Ai uitat ca eu sunt vântul!?

Zbor spre soare ca un şoim.

Şi în adieri uşoare,

lin te leagăn... te adorm...

şi-ţi şoptesc vorbe duioase

şi că te iubesc, enorm…

Te ridic la cer, la stele,

te-ameţesc prin galaxii,

şi te las acolo, reao,

pe pământ să nu mai vii!

 

− Vântule, tu dragule,

toată vara-am fost geloasă,

eram tristă, de dor arsă,

mă visam chiar şi... mireasă.

Dar treceai pe lângă mine

erai veşnic călător

aşteptat de flori, de iarbă

cum să-ţi pese de-al meu dor?!

Uite, toamna stă să plece,

iarna-aduce flori de gheaţă,

acum poţi pleca, iubite,

mângâierea ta, mă-ngheaţă!

 

− Bine, plec, te las urâto,

dar să ştii, eu… te-am iubit!                                                                                           

− Iar mă minţi, suspină frunza,

şi pluti încet şi tristă,

spre pământul amorţit.

 

[Ion Lazăr da Coza]

E mai mult o baladă decât o romanță. Dar orice ar fi, ritmul trebuie să fie ritm, iar rima - rimă!

Am reținut totuși câteva imagini și metafore.

da Coza

[Ionel Mony Constantin]

IN PROZA SUNTETI MULT MAI CONVINGATOR