Răstignită între ”a fi” și ”a face”

[chindea maria elena]

ciutura de sub coaste

 

am nevoie să ”fiu” mai stringent ca expirația lumii
în eul fracționat de seisme
capcana verbului ”a face” mușcă prea aprig
din carnea veșniciei trecătoare cu obstinație depărtez pereții de aer
să-mi fac loc nemăsurabil cum exist în holograma întâiului
(pe eșafodul realului când e pusă inima nu vrea să ridice satârul să-și ucidă
dublul eteric nimănui nu i se eliberează procură călău să-și fie
indiferent de contractele cărnii)

pliez smerită interstițiul dintre pulsații
candoarea altor măști va elibera pegașii cărora epiderma casabilă a prezentului
nu le mai poate asigura necesara tavă de jăratec
fără a decoji nici o culoare transcendentală și nici o acțiune în mine
trebuie să curg rotund o respirație atât de subtilă a ființării
așa cum torționarul ”a face” nicicând n-o să accepte ancorat în materie
somnolența grea a energiei fără conștiință de sine
noaptea ce-și digeră lacom semințele
insomnia șlefuiește perfecțiunea în oameni până când spațiul pare că nu e
dar ecouri transmit impregnarea aurică totului
nu rămâne decât să măsor
cât de adânc pot fora duhul să-i extrag sacrul din cuvinte

la care intersecție să organizez orgii selecte de viață încă n-am aflat

am oprit pendulul să inspir cine sunt genunea e ofertantă celor ce au alergii la confort
pe marginea lui ”dacă” e periculos fântâna cioplită sub coaste doar singură
își poate otrăvi licoarea băltindu-și esențele
nu se știe cum un cine imprevizibil anulează gravitația împătimiților zborului
mersul pe stele prea jos de tine
bulevardul trăirii pe centru străbate necunoscutul scrumește foliile tainei

între valțurile verbului ”a face” mereu a face somnambulic ceva pare singura opțiune
răspântia doare ca o rană ce nu se mai vindecă

punctul e zero în mine și nu vreau să mișc nici o moleculă de aer
doar nimicul iese însetat când îmi număr dinții alb
și mușcătura rănește

[chindea maria elena]

Din păcate Sofy, în aceste vremuri dure și tulburi, omul se caracterizează mult prea mult, prin verbul „a face” ducând în derizoriu verbul care dă culoare de veșnicire omului, verbul „a fi”! Identitatea nu ți-e dată de ceea ce faci ci de ceea ce ești! Și doar în funcție de ceea ce ești se schimbă calitatea lucrului ce-l faci! Altfel, poți să fi vidanjor sau hamal și să ai o spiritualitate foarte înaltă,  sau să conduci un popor sau un cult religios și să ai  manifestările unei lichele sau a unui torționar!.... De-aceea pare cumva că lumea s-a rătăcit pe ea însăși! Cu „minele” Ion are dreptate. :))) O să modific!

Cu drag, Mari Ela

[Valeria Merca]

Semn de minunat popas.

[Vasilisia Lazăr]

Poezia ta curge rotund... ca o respirație. 

Drag,

[Ana Ardeleanu]

" la ce intersecţii să organizez orgii selecte de viaţă  încă n-am aflat", poate vei afla, dragă poetă. Poezia curge din tine ca un fluviu, uneori te simţi intimidat în faţa abundenţei...

[Ion Lazăr da Coza]

Notă: Semnele citării în grafia română sunt așa: „---”  

în minele fracționat de seisme > în sinele fracționat de seisme 

Notă: Avem voie să violăm limba română, cu condiţia ca în urma violului să se nască un făt-frumos! Dacă se naşte un homuncul... mai bine „s-o lăsăm baltă”.

În cazul de față, trecând peste aparentul dezacord (care a dus-o în eroare pe Sofia!), minele mă duce cu gândul la Luceafărul Huilei (alias, M. Cozma)...

Poezie? Minunată. 

Ehe... ce am fi, dacă n-ar trebui să (și) facem.

da Coza

[Sofia Sincă]

Zbuciumul inimii rănite de împrejurări sau de intenții, ajunsă o torță. Spiritul ce-și adapă  puterea din  firului său poetic. A fi este imperios necesar, a face reprezintă voința și capacitatea fiecăruia. Poeta din Mari Ela explică în stilul său inconfundabil, cu un lirism la ștachete înalte, dizarmonii din aspectul conștiinței.

cât de adânc pot fora duhul să-i extrag sacrul din cuvinte - ar trebui să ne urmărească pe fiecare.

Tehnic - dinamism, fantezie și pasiune.

în minele fracționat de seisme - cred că minele fracționate de seisme.

Admirație totală,

Sofy